Nu am fost niciodată o familie religioasă. Sigur, Mama îmi murmura Tatăl nostru la culcare, mă închina și mă dădea în grija lui Dumnezeu. Sigur, mergeam cu sfințenie la cimitir, de câteva ori pe an, să ne rugăm la larii noștri îngăduitori cu slăbiciunile noastre. După cum v-am povestit la un moment dat, Tata chiar mi-a demonstrat, spre mirarea mea, că știa exact să se orienteze în hățișul Bibliei. Care, de altfel, stătea cuminte într-un raft la îndemână, dacă sufletul va fi avut nevoie de ea.
Dar de mers duminica sau cu regularitate la Biserică, nu. În schimb, ne plimbam și ne opream în dreptul unor biserici care Mamei îi erau dragi. Poate pentru sfântul lor patron ori pur și simplu pentru că sunt neasemuit de frumoase. Ba chiar, într-un profund spirit ecumenic, mă ducea marțea, din când în când, la Sfântul Anton, urcând Golgota dealului Trei Ierarhilor. Așa că eu cred că, pentru ai mei, Dumnezeu era un Pantocrator. Ai cărui ochi îi urmăreau, cu mai multă sau mai puțină bunăvoință, de peste tot și tot timpul. Scrutând mai ales în inimile lor și a mea. Unde speranța îmi dă încrederea că nu au văzut niciodată păcate prea mari.
A existat, cu toate acestea, în legătură cu mândrele biserici ale Iașului, cum le numea Mama, o poveste pe care ea mi-a deslușit-o de foarte devreme. În felul ei dubitativ și extrem de personal. Legată de un soi de magie și de o rânduială parcă venite de la însuși Pantocrator și înrădăcinate adânc în ființa orașului. Rânduială ascunsă și totuși la vedere.
Gramatica ascunsă a cuvântului înscris în piatră
De Paște vă spuneam că un înger care ar privi de sus, din ceruri, luminile Învierii, ar vedea Iașul irizând inele strălucitoare. Unde limpezi, care se lărgesc, cuprinzând și înflăcărând, încetul cu încetul, locuri și suflete. Inelele acestea de aur, argint, smarald și azur sunt una dintre minunile înscrise în scoarța străveche a Iașului celor peste două sute de biserici.
La o privire, însă, încă și mai pătrunzătoare, o mirare te cuprinde atunci când descoperi, de parcă nu le-ai mai fi văzut niciodată astfel, că lăcașurile sfinte care alcătuiesc primele două inele, de aur și de argint, din însăși inima Iașului, desenează și o figură magică.
Una despre a cărei bogăție de înțelesuri am aflat cu mult înainte de descoperirea lui Pitagora și a lui Platon, a lui Vitruvius și Alberti, Paracelsus și Fibonacci, Fulcanelli și Matila Ghyka. Căci Mama e cea care, arătându-mi cum s-o trasez fără să ridic creionul de pe hârtie, mi-a vorbit mai înainte de toți despre ce comoară de înțelepciune este o pentagramă… Între altele, desenată în orașul nostru într-un perimetru condensat ca o formulă alchimică.
Biserici fortăreață
Așadar, ca întotdeauna când e vorba despre Iași, Mama e cea care mi-a deschis ochii asupra unei particularități unice a acestei bătrâne cetăți, care înalță, în plină inima sa, nici mai mult nici mai puțin de 5 biserici – mănăstiri. Ascunse îndărătul unor ziduri puternice, unele ca de apărare. Or nu vezi foarte des așa ceva în chiar mijlocul unui oraș!
E drept că, dintre aceste ”fortărețe”, câteva erau circumscrise altădată armăturii cetății domnești și creșteau parcă de-a dreptul din zidurile acesteia. Dar, pentru altele, pare că taine dintre cele mai de preț stăteau ascunse la umbra pietrelor lor înalte. Atunci când pietrele nu stăteau pavăză împotriva hoardelor hulpave de nelegiuiți și necredincioși…
O pentagramă bine ascunsă
5 biserici – mănăstiri. 5 rânduri de ziduri și de contraforți. 5 turnuri care mai de care mai înalte și mai solide, care toate pot confirma zicerea românească ”Stai liniștit, ai să trăiești cât Turnul Goliei”. Și care, dacă ne uităm la ele, ca un înger, de sus, desăvârșesc magia. Căci, da, așa cum îmi povestea Mama, ele par, într-adevăr, a desena pe pergamentul Iașului o pentagramă. Simbol al unirii în numărul 5 – 3 al principiului masculin și 2 al principiului feminin. Simbol ce deschide calea către secretul dumnezeirii. Al desăvârșirii și împlinirii. Unul dintre semnele cele mai puternice ale inconștientului colectiv al lumii. Căci 5 duce, spun înțelepții, la chintesență – esența lui cinci fiind întocmai unirea cea fecundă și înaltă a elementelor fundamentale ale Universului.
Or cele 5 biserici-mănăstiri împrejmuite de ziduri par, într-adevăr, să închipuie o pentagramă ce însumează chintesența Iașului. Sfântul Nicolae Domnesc, Barnovschi, Bărboi, Golia și Trei Ierarhi. O pentagramă care ascunde în căușul ei o a 6-a biserică, pentru mine cea mai misterioasă și, în același timp, cea mai luminoasă în secretul umbros al bizantinismului ei. Joasă, în care legătura cu Dumnezeu se face altfel, mai lăuntric și mai bogat. O minune greco-bizantină, în care parcă se plăsmuiește și desplăsmuiește lumea. Și un al șaselea turn, devenit una cu ființa bisericii. Unire. Desăvârșire. Împlinire.
Fără îndoială, ceea ce v-am povestit aici e o geografie sacră a Iașului așa cum mi-o dezghioca Mama. O geografie, altfel spus, afectivă. Rămasă neclintită în mintea mea de copil, legată mereu de dulceața glasului ei, de mâna ei călăuzitoare, de desenul unei pentagrame efemere pe frunte și de privirea ochilor ei azurii. Eu, însă, știu că, atunci când privesc către Iașul meu de poveste, aceasta este ceea ce văd și îngerii din înaltul slavei lor. O pentagramă fortificată, care ocrotește chintesența facerii noastre.
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Fotografii personale
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
