Adela

Adela, nu, nu e nici Adèle H, nici Adèle – filmul ardent sau Adela – româneasca telenovelă, nu e nici măcar Adele cea muzicală… E Adela, o amintire și o descoperire din vremea când eram o tânără zănatecă, într-o clasă de filologie de poveste!

Domnișoara Pop

Într-o zi de școală obișnuită, plină de tristeți, năzbâtii și revolte, la ora de română, Doamna noastră profesoară Valentina Roșca intră în clasă însoțită de o altă Doamnă, pentru noi de 100 de ani. O apariție ca din altă lume – și sigur din alt timp. Plăpândă, subțirică, un abur gata gata să se risipească. Cu părul alb coliliu (iertați, vă rog, locul comun, deformare de la exercițiul compunerilor cu expresii ”desoebite”!). Cu chipul aproape mumificat. Cu pielea întinsă pe oasele craniului și plină de petele atât de urâte ale bătrâneții. Una peste alta, o întrupare a unei vârste de care noi nu puteam face altfel decât să ne amuzăm ghiduș – câtă naivă inconștiență!

”Dragii mei, astăzi, în contextul lecțiilor noastre despre Viața Românească și mentorul ei Garabet (să nu spuneți Gabarit, cum am mai auzit, că vă fac arșice) Ibrăileanu, am invitat-o să vă vorbească despre el pe Doamna Profesoară Pop (la pensie, nu? – comentariu, evident, în off). A fost (uf, bine că e perfect compus! – comentariu tot în off) o profesoară eminentă de Limba și Literatura română la Liceul Costachi Negruzzi (băieții ăia, veșnicii noștri concurenți – comentariu încă o dată în off).”

Și nici bine nu se încheie această lapidară laudatio că un glas subțirel se înalță dintr-odată înspre plafonul clasei. De care se sparge în mici clinchete domnișorești. ”Bună ziua, dragi copii! Eu sunt Domnișoara Pop. Domnișoară, nu doamnă. Pentru că, de fapt, eu sunt Adela, Adela lui Garabet. Și, știți, după ce ai fost Adela, nu mai poți fi nimic altceva.”

Adela?

Ei Doamne, eu nu citisem defel Adela lui Garabet Ibrăileanu (nu aș putea să vă spun sigur din ce pricină – ori că era prea siropoasă, ori că era prea… nabokoviană). Dar știam măcar atât: că purtătoarea acestui nume era tânără, frumoasă, fermecătoare, puțin senzuală (sau mai mult, dar nu aveam voie să gândim chiar așa de departe…). Cu alte cuvinte, era o Femeie în cel mai complex sens al cuvântului.

Or, în fața ochilor noștri mari de uimire și sclipind de ștrengărie, stătea, dimpotrivă, întruparea, pentru sărmanii adolescenți ce eram pe atunci, a tot ce poate fi mai incomprehensibil, mai inacceptabil, mai urât și, hai s-o spunem pe șleau, caraghios – BĂTRÂNEȚEA! Deci clar! Aceasta nu putea fi Adela aceea. Adela din romanul pe care m-am dus glonț acasă și l-am sustras din raftul cu Colecția Romanului de dragoste. Nu de alta, dar era musai să mă lămuresc cum e cu povestea asta de iubire!

Adela din roman și din realitate

Neașteptat, Adela nu mi-a displăcut. Ba chiar aș putea spune că am citit-o pe nerăsuflate, cu atât mai mult cu cât încercam, cu multă aplicațiune, să o regăsesc printre rânduri pe Domnișoara Pop!

Mai întâi în copila Adela. Aceea, repet, atât de nabokoviană, încât nu-mi vine a crede că Ibrăileanu s-ar fi putut proiecta în figura atât de îndrăzneață a doctorului Codrescu. Deși, mai târziu, aveam să descopăr o butadă de-a criticului, dintr-un interviu la ziarul ”Adevărul” din 1932. Extrem de sugestivă, mă amuză să v-o împărtășesc:

„- Am pus multă pornografie într-însul (roman)… Am o scenă grozavă: când se urcă Adela în trăsură, i se vede colțunul de două degete.” (colțunul este ciorapul, ca să nu existe vreo ambiguitate!)

Apoi în imberba, dar superba Adela deja femeie. Senzuală și plină de implicituri, care, de nu ar fi fost căsătoria ei într-o societate conformistă și conservatoare, te duce cu gândul la destinul unora dintre cele mai celebre orizontale. Precum Liane de Pougy, de pildă (de care, la vremea aceea habar n-aveam, desigur), sau precum Odette de Crécy a lui Proust, pe care o subtilizazem, tot puțin pe șest, din raftul cu Biblioteca pentru toți.

• 

• 

În sfârșit, în Adela cea nefericit dezabuzată de o căsătorie inițiatică într-ale eroticii, preț plătit scump pentru dobândirea unei anume triste înțelepciuni.

Drept vă spun, niciuna dintre aceste ipostaze nu s-a suprapus peste chipul plin de urmele trecerii timpului ale Domnișoarei noastre Pop.

Adela și Ibrăileanu

Și atunci, împreună cu Mama, care era convinsă că Domnișoara Pop, pe care o cunoștea prea bine, trăise o falsă epifanie sau comisese un rapt literar izvodit dintr-o pasiune neîmplinită, am început să căutăm cine ar fi putut fi modelul acestei Adela extrem de interesante.

Personaj incitant al unicului roman al lui Ibrăileanu, ne întrebam pline de curiozitate cine ar fi putut iubi, atât de subtil pasional, un om atât de plin de ciudățenii și fobii? Un maniac care învelea clanțele în pânze îmbibate cu spirt, se spăla pe mâini de mii de ori pe zi, umplea toate scrumierele din casă cu apă de frica focului și suferea de insomnii cronice încă din 1904?

”Nu întindea mîna pentru salut decât arareori (pentru a nu se „contamina”). Când mergea în vizită, gazda trebuia să lase uşa crăpată, pentru a nu fi silit Ibrăileanu s-o atingă cu mâna, iar, dacă era închisă, o deschidea cu cotul... Era un cod de norme pe care mai toţi apropiaţii îl ştiau, și pe care aveau grijă să-l transmită şi altora.” (Lucian Nastasă, ”Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor literari”).

Întrebare

Așadar, cine ar fi putut iubi un ipohondru atât de înspăimântat de amenințarea umbroasă a Thanatosului? Și, deci, atât de îndrăgostit de propria sa siguranță și supraviețuire? În plus, un om a cărui viață de familie părea a fi molcomă și nicidecum învolburată, alături de Elena, supranumită chiar de el ”zarzavagița lui Molière”. Licențiată totuși în științe, cu o carieră la care renunțase pentru a veghea asupra destinului profesorului și criticului și scriitorului, ajunsese biata la un soi de echilibristică existențială suprarealistă. De pildă, în casa lor de pe lângă Strada Română de altădată, sau în cealaltă, din Păcurari, pentru a nu-i tulbura munca sau fragilul somn, Elena intra și ieșea din odaia maestrului pe fereastră, în dreptul căreia instalase un taburet. (Lucian Nastasă)

• 

• 

Misterul unui roman

Să fi fost loc, așadar, în toată această complicată poveste și pentru o fantasmă erotică adevărată? Adela apare în anul 1933, după zece ani de la scrierea sa. 1933 – adică trei ani înainte de moartea scriitorului.

Să fi fost, dar atunci, în Ibrăileanu o nevoie imperioasă de a mărturisi nostalgia unui Eros care nu a reușit să învingă frica de Thanatos?

Să fi răsunat în Ibrăileanu un cântec de lebădă al cine știe cărei iubiri ideale, așa cum o cunoaștem toți o dată în viață, fără însă a o putea sublima într-un roman numit Adela?

Sau să fi fost o reverență indirectă față de o femeie adevărată, de carne și sânge? Ca de pildă cea care i-a stat, la un moment dat, alături ca secretară în munca lui înverșunată? Și care nu era Elena, soția. Și nici, mai mult ca sigur, Domnișoara Pop. Ci Olga Tocilescu, o tânără de numai 27 de ani, în preajma unui Ibrăileanu de 52. O femeie “înaltă, sveltă, cu un profil de medalie”, după cum o descriu toți cei care o vedeau mereu alături de Garabet la ședințele de redacție ce se țineau într-o clădire special construită, pe strada vornicului Alecsandri.

O poveste într-un oraș de poveste

“Fost-a, n-a fost, ori a fost vis? Cuvintele astea simple, puţin cam ridicole, scrise cu litere chirilice într-o carte veche de stihuri mă obsedează“. “A trecut fericirea pe lângă mine şi nu i-am pus mâna în piept.”, spune Ibrăileanu, alias Emil Codrescu în roman. Adela, Olga, Domnișoara Pop… O poveste pe care poate că merită să o recitim cu altă îngăduință, în numele iubirii.

Prilej, apoi, să închidem ochii pentru a proiecta în minte un Iași strălucitor, în care viața era ea însăși poveste. Cu personaje reale imense, cărora noi toți le datorăm o părticică din identitatea noastră. Chiar și atunci când se comportă ca niște autentici anti-eroi.

“Era într-o seară de primăvară timpurie, în sala unei vaste berării elegante, de care dispunea centrul Iaşului acum 15-20 de ani. Eu mă aflam de mai mult timp acolo, în socie­tatea unor amici, când – minune! – apăru Ibrăileanu în compania asistentei sale de la Universitate. S-au aşezat în boxa unde li s-a servit masa. Spre miezul nopţii sala începuse să se răcorească, iar Ibrăileanu va fi simţit nevoia să-şi pună o haină pe umeri. S-a săltat de la locul său, însă, nu pentru a lua propriul său palton, ci jacheta asistentei, cu care şi-a învelit spinarea, reaşezându-se liniştit.” (Ioan Petrovici, filosof și om politic, 1940)

”Iar cei ce au rămas, risipiți la cele patru vânturi, niciodată nu se vor mai regăsi în jurul acelei mese, însuflețiți și ordonați de grădinarul lor ieșean. Ibrăileanu. Cu moartea lui, s-a scufundat un Iași: poate că ultimul. (Ionel Teodoreanu)

Iași mirabilis !

Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.

Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Sursa foto 6
Sursa foto 7
Sursa foto 8