Doamnei Angela Gheorghiu
În 1886, la ușa casei de pe strada Coroi nr. 8, din Iașul de altădată, casă a violonistului, capelmaistrului, compozitorului, dar mai ales profesorului Eduard Caudella, bate un tată însoțit de fiul său de 5 ani. Enescu. George. Singurul rămas în viață dintr-o fratrie de 12, anume parcă pentru a aduna într-însul destinul unei familii întregi. Violonist. Doar nu e Mozart! La 5 ani? Da. Și a compus și o piesă – Pământ românesc, pentru pian și vioară. Venim de la Liveni tocmai, vă rog, Domnule Profesor, să-mi spuneți dacă e ceva de capul băietului aista.
Primul profesor, Eduard Caudella
Așa a devenit Caudella mentorul primilor pași muzicali ai marelui Enescu. Pe care, peste doar doi ani, îl va trimite la Viena, cu recomandare către profesorul Hellmesberger Jr. Alături de Fritz Kreisler, va fi al doilea cel mai tânăr student cunoscut vreodată al Conservatorului vienez. La doar 7 ani. Un Mozart de sfârșit de secol 19 cântă în fața împăratului Franz Joseph. Cariera copilului din Liveni intră pe orbita unei stele imense. La 13 ani, concertează deja la Paris, iar la 16 ani își vede interpretată aici o primă piesă – Poema Română.
Omagiu
În 1918, la sfârșitul războiului, Enescu organizează în cinstea mentorului lui de la Iași un concert aniversar compus doar din piesele profesorului, concert pe care-l dirijează și în care alege să cânte el însuși Concertul pentru vioară nr 1. Nu era o întâmplare, căci pe pagina de gardă a partiturii sta scris că aceasta era dedicată de profesor elevului său măiastru. La rândul lui, elevul Enescu avea să dedice, mai târziu, Impresii din copilărie opus 28 profesorului lui maestru de la Iași.
Povestea este, însă, încă și mai plină de înțelesuri. Pentru că Enescu va fi învățat de la Caudella nu numai muzică și interpretare. Va fi absorbit, cu întreaga lui ființă, o lecție de viață și de supraviețuire ca artist, până la urmă. Aceea a înțeleptei arte de a cultiva mintea unui tânăr. A unui discipol. A unui talent tânăr și proaspăt, pe care trebuie să știi să-l înțelegi în unicitatea lui și de care trebuie să te apropii cu delicatețe și, în același timp, cu fermă responsabilitate. Fără să-l formatezi, dimpotrivă. Făcându-l să explodeze liber. Aceste abilități profesorale, Enescu le va aplica propriilor săi elevi, între care Yehudi Menuhin și David Oistrach sunt cei mai strălucitori.
“În anul 1975, lucram deja de mai bine de șase ani pentru Lordul Yehudi Menuhin, când l-am însoțit la festivalul Menuhin de la Gstaad. Acolo, în cabana în care locuia, aveam să descopăr o mare surpriză: un bust din bronz al unui bărbat chipeș. Mi-a atras atenția imediat. Nu știam al cui este. ”George Enescu, profesorul meu”, a spus Lordul Yehudi Menuhin, ca o introducere. ”Violonist, pianist, compozitor, dirijor – un geniu, cel mai mare muzician al timpului nostru și omul care a avut cea mai mare influență asupra vieții mele.“ (Eleanor Hope)
Întrebare
Dumneavoastră, dragă Doamnă Gheorghiu, câte concerte ați organizat în numele profesoarei dumneavoastră, singura pe care o rețineți, Mia Barbu? Deși era să uit că, de fapt, nu aveți profesor. Sunteți autodidactă. ”Singură am studiat, de la 18 ani, toate rolurile vieții mele, tot ce-am făcut.” Așa, probabil, se și explică de ce respingeți vehement o posibilă activitate de masterclass, considerând-o o corvoadă nedemnă de cariera Domniei-voastre.
Enescu și Iașul refugiului
În 1916, Iașul refugiului și-a deschis generos casele și porțile tuturor celor care se dislocaseră dramatic și cu totul pe nepregătite. În nebunia acelui sfârșit de an, fiecare s-a aciuat pe unde a putut. O cameră modestă, într-o pensiune de pe strada Vovidenie, a devenit atunci locuința lui George Enescu. Pynx, după cum îi spunea familia regală – Regina Elisabeta mai întâi, care îl adoptase într-atât, încât era considerat, malițios, muzicianul de casă al regalității; Regina Maria, apoi, recunoscătoare pentru oaza de normalitate pe care o reprezentau serile înseninate de muzica sa, într-un Iași cât o Românie disperată și în pragul prăbușirii.
Enescu și războiul. Enescu și suferința. Enescu și muzica. O cu totul altă alchimie decât în cazul altor muzicieni celebri, precum, mai târziu, Furtwängler, sau Karajan, sau Celibidache – protejați de opțiunile lor existențiale, departe de realitate, izolați în empireul artei lor.
Enescu brancardier. Enescu concertând pe front, pentru soldați. Enescu, cel care cântă, la spitalul Sf.Spiridon, pentru Mihail Jora, amputat de un picior. Enescu despre a cărui vioară și al cărui suflet viitorul compozitor va spune că i-au redat dorința de a trăi.
O orchestră și o filarmonică
Enescu cel care alcătuiește, din studenții de la conservator, muzicienii refugiați și lăutarii vestiți ai Iașului, o orchestră care să mențină tonusul României în pragul prăbușirii. ”Am avut prilejul în timp să intru în contact cu povestirile unora din cei care au cântat atunci sub bagheta sa. Se spune că privirile lui în timpul repetiţiilor erau aţintite în orice moment la fiecare din cei care expuneau tema simfoniei, nu se uita niciodată în partitura pe care o ştia pe de rost. Toţi se mirau că, în lipsa partiturilor cu simfoniile clasicilor, uitate în graba refugiului la Bucureşti, la Iaşi s-a cântat şi Beethoven, şi Mozart, şi Haydn, şi Wagner.” (Mihai Zaborilă) 20 de concerte în sala Teatrului Național. Pentru onorarii modeste, care au mers, însă, toate către spitalele gemând de suferință ale Iașului. 400.000 de lei. O mică avere.
Enescu cel care a vegheat permanent asupra destinului muzical al Iașului: ”Cu un program conținând Uvertura la Flautul fermecat de Mozart, Simfonia Eroica de Beethoven, un antract din Rosamunde de Schubert, uvertura la opera Maeștrii cântăreți din Nürnberg de Wagner și încheind cu Rapsodia a doua de Enescu, se prezenta, la 9 octombrie 1942, în sala Teatrului Național din Iași, sub bagheta maestrului George Enescu, concertul inaugural al Filarmonicii Moldova din Iași. „Urez Filarmonicii Moldova să trăiască veacuri pentru a-și îndeplini preafrumoasa misiune ce îi este încredințată.”, avea să scrie maestrul în Cartea de aur a Filarmonicii, în anul 1943.” (https://www.filarmonicais.ro/index.php/ro/despre-noi/filarmonica-ieri)
Întrebare
Dumneavoastră, dragă Doamnă Gheorghiu, cât și ce anume ați dăruit muzicii din țara dumneavoastră? De câtă generozitate dați dovadă față de viața muzicală a României, în condițiile în care Menuhin și Oistrach, de pildă, au concertat aici doar pentru onoarea (și nu pentru onorarii) de a fi fost invitați în țara lui Enescu, profesorul lor? E drept, însă, că, pentru Lord Yehudi Menuhin, ”Enescu este absolutul prin prisma căruia îi judec pe toți ceilalți… cea mai extraordinară ființă umană, cel mai mare muzician și cea mai formatoare experiență pe care am cunoscut-o în viața mea.” Pentru dumnevoastră, Enescu, și implicit România, sunt doar ceea ce știți dumnevoastră. Și este suficient pentru ”a expune doar adevărul dovedit”.
Enescu și Copoul Marucăi
Iașul refugiului a fost, pentru Enescu, și Iașul iubirii. Pentru atât de complexa și ciudata, depresiva și deconcertanta Maruca Cantacuzino, căreia i-a rămas până la capăt credincios, în ciuda durerii sfâșietoare și a umilinței, a dezamăgirii și a trădării. Enescu – un cavaler întârziat, romantic și de neclintit. A cărui muzică a fost cea a iubirii. Dar și a singurătății, până în moarte. ”Pentru mine a iubi este grav şi, mai ales, este definitiv”.
Iași, iubire… 
Casa cu Turn din înaltul Copoului este, așadar, locul magic din Iași în care, în greii ani ai refugiului, muzica răsuna de toată iubirea lui Enescu pentru prințesa Cantacuzino, inaccesibilă, dar adorată pătimaș și așteptată încă douăzeci de ani pentru a-i deveni soție. Casa cu Turn, în care familia Sadoveanu, vecină cu prințesa, asista invizibil la concertele genialului Enescu. ”În Planeta părăsită, Profira Sadoveanu povestește cum, așteptând un dar de Crăciun, care nu mai venea, l-a auzit alături pe Enescu interpretând Sonata Kreutzer. A fost cel mai frumos cadou. Nu mai existau tată, Crăciun, familie, Copou… Existau doar ea și muzica lui Enescu.” (Lăcrămioara Agrigoroaie)
“Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieşită din trăsnet, zveltă, dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte, mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasi inconştient… Ce s-a petrecut mai apoi? Ştiu doar că salonul s-a golit aproape imediat şi că am rămas singură cu el până dimineaţa”. (Maria Cantacuzino – Umbre și lumini)
În cele din urmă, singurătatea și sărăcia bătrâneții. Maruca vânzând la Paris manuscrise. Și vioara Guarnieri. Și trimițându-l pe Pynx la hotel, să moară alături de câinele lui. Și totuși, iubire…
Ipoteză
Mă gândesc, dragă Doamnă Gheorghiu, că aceasta este unica apropiere care s-ar putea face între dumneavoastră și marele Enescu – sigurătatea. Doar că singurătatea lui era plină de iubire, chiar și neîmpărtășită, în vreme ce a dumneavoastră mă tem să nu fie absolută, țesută din vanitate, ambiție și frivolitate.
Enescu și modestia
”Viața fără muzică este pur și simplu o greșală, un calvar, un exil!” spunea Nietzsche. Ca atare, nu cred că lui Enescu îi păsa dacă-și făcea vioara să răsune în salonul Regilor, al Marucăi, într-un muzeu sau pe scena de la Carneggie Hall ori de la Pleyel. Dacă avea să cânte pentru soldații bolnavi de război sau pentru fețele aristocratice ale vremii sale. Dacă o făcea pentru onorarii consistente sau doar pentru bucuria de a cânta și în-cânta. Pentru că Enescu trăia în și prin muzică și aceasta îi era de ajuns. Pentru că, dincolo de partitura de care nu mai avea nevoie, muzica vibra în toată ființa lui. Pentru că problema în muzică nu este de a fi slujitorul ei, ci de a o pătrunde, în cel mai erotic sens al cuvântului. Or aceasta nu se rezolvă ca o problemă de aritmetică. Nu există matematică sau geometrie aici. Soluția este în muzician și depinde de forța și de bogăția acestuia. Nu poți face ceea ce nu ești… Nici sinceritatea, nici fidelitatea, efortul, sau cea mai mare virtuozitate nu pot ține locul unei astfel de lipse.
Nu poți face ceea ce nu ești. O definiție perfectă pentru cel care va muri singur, la Paris, în hotelul unui român, Florescu. Dar izbăvit în slava cerească prin iubire și muzică…
Concluzie
Dragă Doamnă Gheorghiu, într-adevăr, nu poți face ceea ce nu ești…
P.S. Strada Coroi se numește astăzi Nicu Gane, dar casa lui Eduard Caudella nu mai există. Pe strada Vovidenie, casa în care a locuit Enescu nu mai există nici ea. În schimb, strada perpendiculară pe Vovidenie, care unește Strada Cuza-Vodă de Bulevardul Independenței, poartă numele muzicianului. Casa cu Turn din Copou astăzi este cunoscută ca Vila Sadoveanu. Iar vechile sedii, cel al Conservatorului și apoi al Filarmonicii, se află – primul pe strada Gavriil Musicescu, în Casele Albert Ghyka, al doilea pe strada Lăpușneanu, în casele Cantacuzino de vizavi de Palatul Unirii.
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
Surse fotografii:
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Sursa foto 6
Sursa foto 7
Sursa foto 8
Sursa foto 9
Sursa foto 10
