Iași acum zeci de ani
Nu împlinisem 18 ani, nu eram încă nici măcar la vârsta majoratului, când am coborât din tren în gara cea mare din Iași. Uimirea mea a fost fără margini la ceea ce mi se înfățișa privirilor neînvățate cu orașul. Străzi largi, circulație intensă. Tramvaie, autobuze, multă multă lume grăbită – un ritm frenetic. O lume nouă. Trepidantă. A unei cetăți imense pentru tânăra care eram. Iași.
Cu pași timizi, șovăielnici, m-am îndreptat către punctul terminus al călătoriei mele – o clădire mare, fastuoasă, impunătoare – Universitatea ieșeană. Uși mari, larg deschise, ca niște brațe enorme, imaginare, m-au poftit înăuntru, intimidant, dar, de fapt, cu multă bunăvoință. Pătrundeam într-un sanctuar, în mijlocul căruia se afla un izvor nesecat de lumină și cultură. Către care aspirasem dintotdeauna.
Orașul, la vremea aceea, nu arăta nici pe departe ca acum, dar pe mine totul mă fascina: Palatul, Catedrala Mitropoliei, Trei Ierarhii, Teatrul, grădinile, parcurile, străzile și bulevardele, teii lor, muzeele, casele aristocratice și pline de patina timpului. Așa că, încă de la primele mele începuturi la Iași, am știut că-mi doresc cu ardoare să rămân aici, în orașul de care m-am îndrăgostit fără ca măcar să știu cât de profund și ireversibil.
Și așa a fost. Iașul m-a adoptat cu mărinimie și suflet mare. Și sunt mândră de aceasta. Îl simt ca un părinte, unul bun, nicicum vitreg, lucru pentru care îi sunt încă și azi recunoscătoare.
Iași de-a lungul timpului
Încetul cu încetul, aveam să-l descopăr – întâi ca centru impunător al istoriei moldave. Apoi ca o cetate binecuvântată de Dumnezeu cu locuri și priveliști încântătoare. Dar mai ales cu oameni cuminți, blânzi, harnici, comunicativi și extraordinar de generoși. Pentru care pot depune mărturie, eu, copil străin printre ieșeni.
Încetul cu încetul, am înțeles că Iașul acesta merită să fie bătut la pas, centimetru cu centimetru. Cunoscut și admirat, cu întreaga lui bogăție încărcată de paftalele domnilor și domnițelor istoriei sale. De ctitorii care vorbesc despre dorința unor oameni de a lăsa urme de neșters în ființa orașului lor. De dragostea față de cetate.
Iași azi
După zeci de ani, încă iubesc nespus să mă plimb pe străzile Iașului meu, să-i descopăr, încă și încă, poveștile, inepuizabile. Îmi place că-mi dăruiește bucuria sălilor sale de spectacol și concert, a galeriilor sale de artă, a muzeelor, dar și a cafenelelor și restaurantelor sale. Căci Iașul este o simbioză în care toate simțurile rămân treze și se simt satisfăcute.
Iubesc, deci, nespus Iașul și poveștile sale, pe care Sorina ni le povestește în fiecare duminică. Îi iubesc pe cei care iubesc, asemeni mie, orașul acesta bătrân și tânăr. Și, pe cuvânt vă spun, nu cred că aș putea trăi altundeva în această lume!
Profesor Ileana Dăscălescu, Colegiul Pedagogic ”Vasile Lupu” Iași
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
