Familiei, athanorul ființei mele, de 14 august…
”Nu merge cu capul în pământ, Sorina, privește la minunile din jurul tău!” Așa îmi repeta întruna Mama. Minuni care, în ciuda îndemnului ei, mâinii aspre și privirii sale albastre, de cele mai multe ori treceau alunecos pe lângă mine. Precum acele detalii enigmatice de pe Ulița Goliei, despre care aș vrea să vă povestesc astăzi. Și care, într-o zi, ca prin minune, mi s-au deslușit.
Era pe drumul pe care-l făceam din când în când pentru a merge de la CEC-ul din Palatul Braunstein la Poșta Mare din Palatul Sturdza, de unde Mama scotea și, apoi, trimitea bani Bunicilor. Ăst timp, eu culegeam de pe mese, la grămadă, formulare de retragere și depunere, pe care aveam să le aduc acasă, ca să mă joc de-a Ghișeul. Și-apoi, dii, căluț, mai departe, pe Ulița Goliei, înspre Conservator și lecția mea de pian.
Detalii enigmatice?
Da. Detalii enigmatice. Primul dintre ele legat de două prințese războinice, ce vegheau din înaltul unui zid absolut ciudat prin lipsa sa de utilitate. Și care, într-o zi, mi s-au arătat într-un nimb de lumină. Deși îmbrăcate ca niște personaje din surorile Brontë, aveau amândouă – azi doar una dintre ele – un paloș maaare în mână, îndreptat, ca și privirea încruntată, spre noi, bieții trecători. Trebuie – mă gândeam eu cu spaimă, dar și cu speranță – că ne judecau și cântăreau păcatele, cum s-ar fi putut altfel, cu sfântă dreptate înainte de a ridica arma și a ne spinteca nimicnicia. ”Mama, cine sunt luptătoarele acestea?” – ”Destinul…”, răspundea ea la fel de enigmatic ca și cele două domnițe din înalturi. Despărțite una de cealaltă de o îngrozitoare clădire adăugată cu dușmănie de niște constructori cu totul străini de ideea de destin. Și de pedeapsă.
Pe lângă luptătoarele mele astăzi tare îmbătrânite, m-au mai fascinat, scrutându-le adânc luciul opac, niște oglinzi înaripate, așezate printre flori și crăițe, la rândul lor înzestrate cu aripi. Oglinzi în care parcă se reflectau cochiliile Saint-Jacques de deasupra unor uși ca niște grădini. Care, îmi închipuiam eu, conduceau labirintic până la războinicele destinului. Desigur, doar după ce oglinzile cu pricina își vor fi îndeplinit misiunea de a purcede la o cercetare magică a celui care s-ar fi încumetat la așa o aventură.
O cercetare ca-n povești: ”Cine ești tu, țâcă? Am zice că ești o luminoasă și candidă bottice-Ileană Cosânzeană, ascunsă în cochilia scoicii tale. Spune drept, așa-i au ba? Că, altfel, arșice te fac cele două chevaleresses de pe acoperiș…” Și tăceam mâlc, mută de mirare… În fond cine eram eu să îndrăznesc să deschid porțile unui labirint și, apoi, ale unui templu atât de bine păzite?
Niște detalii enigmatice provocatoare
Văzându-mă pierdută în apele oable ale oglinzilor vrăjite, Mama m-a luat atunci repejor de mână. Și m-a pus să traversez imprudent ulița cu tramvaiul ei clătinându-se ca un căpcăun prea sătul, cu burta plină de oameni claie peste grămadă. ”Mi se pare mie ori oglinda înaripată te-a fermecat cu totul? Atunci hai să mai descoperim ceva.” Odată ajunse întregi și nevătămate de partea cealaltă a străzii, la îndemnul misterios al Mamei am ridicat, of, iar?, privirile. ”Vezi ceva care să semene cu oglinda ta înaripată?” Și m-am uitat, și iar uitat… Până ce mi-a sărit în ochi un detaliu la fel de enigmatic precum oglinda. Un coif înaripat, repetat ca o litanie la fiecare fereastră a clădirii pentru care traversasem fraudulos strada. Și, ooo, încă două sus, sus, sub acoperiș, mai mari și mai pregătite să-și ia zborul către înalturi.
”Mai lipsesc sandalele înaripate…”, îmi spune, din nou misterios, Mama și atunci îmi aduc aminte! ”Vai, dar acesta este coiful înaripat al lui Mercur – zeul comercianților și al hoților, și mesagerul zeilor!” ”Da, Sorină, Mercur sau Hermès... Hermès Trismegistos, cel de trei ori puternic!” Ce-o mai fi fiind și asta, mă întrebam eu mut, fără să arăt că nu pricep o iotă dintr-o limbă care o făcea pe Mama încă și mai enigmatică.
Aripi
”Da, Hermès Trismegistos și caduceul lui magic…” ”Da’ caduceu ce mai înseamnă?”, întreb eu, încetând să mă mai arăt atotcunoscătoare. ”Un toiag mereu verde, înaripat și el, purtând înspre ceruri cei doi șerpi ai Binelui și Răului, ai Luminii și Întunericului, încolăciți în jurul axului lumii.” Era mult prea mult pentru copilul care se pregătea de lecția lui de pian, cu buzunarul plin de foițe sustrase de pe mesele CEC-ului și Poștei. Dar era provocator să văd că, pe bucățica aceea din drumul Goliei, totul era înaripat și părea să vorbească limba poveștilor atât de dragă mie.
”Să știi că și tu, și eu, și noi toți purtăm aripi la coiful și sandalele noastre și mai ales în spate. Doar că nu le mai vedem și simțim aproape niciodată.” Și, plină de speranță, mi-am spus atunci că, dacă Mama zicea că și eu aveam aripi, atunci însemna și că puteam zbura. Iar mintea-mi putea evada din tristele închisori ale măruntei mele copilării. Ceea ce m-a ajutat să merg la ora mea de pian mai împăcată și chiar sărind într-un picior. Nu de alta, dar trebuia să verific dacă nu-mi luam cu adevărat și de-a dreptul zborul.
Detalii enigmatice înainte de a intra în… stup
Înainte, însă, de a mă lăsa, în Palatul Balș, în fața ușii sălii unde avea să înceapă ora mea de pian, Mama m-a mai pus să traversez o dată Ulița Goliei, corect, pe la semafor. ”Ridică iar privirea, puiule, și spune-mi ce vezi? Ai descoperit, grație oglinzii fermecate și înaripate, o groază de alte amănunte la fel de înaripate. Acum privește, ce mai descoperi grație aripilor?” Și ascultând-o pe farmazoana sufletului meu, am descoperit noi toiege gata să-și ia zborul. ”Doar atât? Mai privește puțin…”
Și-atunci, oh da, am văzut stupul acela pe care vă invitam, acum ceva timp, să-l aflați într-o imaginară vânătoare de comori. Un stup! De ce? ”Desigur pentru că, aici, la vremea tinereții mele, era o bancă, bogată ca stupul plin de hărnicia albinuțelor și de aurul mierii lor. Dar poate că stupul ne mai spune ceva. Că aripioarele, ca cele ale albinelor, atunci când se adună-n roi, devin o forță enormă. Cea a solidarității și a comunității unite.”
Ah, ca familia noastră, am gândit eu repede la întreita noastră comunitate. Harnică și modestă și plină de bogății neasemuite – iubire și credință mai cu seamă. Ah, ce descoperire! Stupul de acasă, cu trei albinuțe bătând din aripioare și tânjind spre înalt! Stupul de acasă ca un athanor, în care viețile ni s-au preschimbat în lumină cu fiecare neobosită bătaie de aripă…
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Fotografii personale
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
