Mă prezint Domniilor Dumneavoastră ca fiind Christopher John Ghika, colonelul care conduce Gărzile Irlandeze, regiment de elită al armatei britanice. În această calitate, multă vreme am asigurat paza Reginei Elisabeta a II-a, iar acum, la moartea ei, mi-a revenit sarcina de a organiza întregul protocol al funeraliilor sale. După aceea, tot eu voi organiza încoronarea noului rege Charles al III-lea. Deși sunt, după cum bine puteți observa, o persoană cu adevărat publică, puțină lume știe că sunt vlăstarul unor mari familii boierești românești din Moldova și din Țara Românescă. Ghica-Comănești și Bibescu și, pe linie maternă, Lahovary și Mavrocordat. Astăzi, pentru că bunica Ghika și străbunica Bibescu mi-au fost nespus de dragi, aș vrea să merg pe urmele strămoșilor lor. În căutarea rădăcinilor mele mavrocordești. Altfel spus, a unei jumătăți din familia mea maternă. Familia din Iași. S-o luăm cu începutul…
Familia Mavrocordat începe cu Exaporitul
Adevărata poveste a străbunilor mei Mavrocordat începe, în Fanar, cu Alexandru, fiu al unui bogat negustor de mătăsuri. Începe povestea, dar și faima, căci Alexandru a urcat în ierarhia otomană odată ce a devenit mare dragoman al Porții. Funcție înaltă, pe care grecii cultivați și cunoscători de limbi străine o ocupau în chip de diplomați însărcinați cu misiuni delicate și complicate.
Cea a lui Alexandru a fost semnarea Păcii de la Karlowitz, din 1699, care a marcat, în istoria otomană, o schimbare a raportării Imperiului la lume. După această dată, ofensiva susținută, care-i dusese pe osmanlâi chiar și până sub zidurile Vienei, s-a preschimbat într-o tristă și permanentă defensivă.
Una peste alta, în urma contribuției sale la aceste evenimente istorice și la trebi ale imperiului extrem de întortocheate, străbunul meu a primit titlul de Exaporitul. Altfel spus ”consilier secret” sau ”secretar intim” al sultanului.
Mai mult decât pentru această onoare politică, însă, eu îl iubesc pe acest întemeietor al familiei mele din Iași pentru o altă ispravă. La fel de valoroasă. Străbunul Exaporit n-a fost, mai înainte de toate, un diplomat abil. Nu. Fructificându-și studiile de medicină făcute la Padova și Bologna, el a fost profesor la Academia din Constantinopol. Și, în această calitate, preocupat fiind de fiziologie, ca și înaintașul său, William Harvey, doctorul privat al regelui Iacob I al Angliei, Alexandru Mavrocordat a scris, în limba latină, un tratat intitulat Instrumentul pneumatic al circulației sângelui (1644). Ceea ce face din el primul medic din Răsăritul Europei care va fi susținut teoria despre circulația sângelui a englezului Harvey.
Familia din Iași începe cu Nicolae Mavrocordat…
Fiul Exaporitului, Nicolae, a fost primul domnitor din familie pe tronul Moldovei. Cu el încep, de altfel, domniile fanariote ce vor dura aproape un secol. Din nefericire, n-a domnit la Iași, cu întrerupere, decât cinci ani. Și spun din nefericire, pentru că Nicoale, cultivat și inteligent politic, cititor atent al lui Machiavelli și Bacon, chiar a fost un domn a cărui influență asupra țării n-a fost deloc oarecare.
Aceasta pentru că a înțeles un adevăr fundamental și firesc. Și anume că “cei care împilează pe supuşi în dări, aprind o năprasnică flacără de ură, întrucât pentru cei mai mulţi oameni averea e sânge şi suflet. Dăjdiile se cade să fie moderate, să nu smulgă, cum zice proverbul, şi pielea împreună cu lâna.” (fragment de corespondență). Motiv pentru care Ion Neculce, căruia domnul i-a cerut să adune într-o serie de cronici întreaga istorie a Moldovei, scria admirativ: “Nărocul ţării că s-au tâmplat atunci de au venit Neculai Vodă. Iar de-ar hi venit atunce altu domnu, mai prost, ar hi fost pre rău de moldoveni”.
Mai mult, străbunul meu a încurajat la Iași învățământul, pe care l-a susținut la toate nivelurile. Mai întâi școala cursurilor inferioare, în care a introdus predarea obligatorie a latinei, matematicilor și, cu precădere, a geometriei. Apoi Academia de la Iaşi sau Școala Domnească. Cu începuturile sale din vremea lui Antioh Cantemir, aşezată la Mănăstirea Sfântul Sava din Iaşi și alcătuită ca un grup de școli: „Școala de elineşte cu doi profesori, şcoala de greceşte, de slavoneşte şi moldoveneşte, fiecare cu câte un profesor”. La Academie, pentru prima dată într-o școală moldovenească, dascălii au fost plătiți. Nu numai ca răsplată a muncii, ci mai ales ca mijloc de a impune exigențe și de a verifica respectarea lor.
Moldova începe să se reformeze odată cu Constantin, zis și Dely-Bey…
Constantin, fiul cel mare al lui Nicolae, e iluministul familiei din Iași. Cel care a aderat întru totul, în virtutea educației sale cosmopolite, la principiile Secolului Luminilor. Ba chiar și la cele ale francmasoneriei, pe care Del Chiaro, italianul sfetnic și al Brâncoveanului, avea să i le dezvăluie în mistica lor strălucire.
Ah, Doamne, și câte n-a făcut Domnul acesta trecător… A alcătuit un prim model de Constituție. A organizat și structurat lumea boierească. A eliberat din șerbie țăranii. Și, lucru chiar de mirare, s-a luptat pentru introducerea în Moldova a culturii cartofului, pe care-l presimțea ca o soluție la marile probleme alimentare ale omului. Pentru toate aceste lucruri extraordinare, străbunul meu era numit și Dely-Bey, adică Prințul îndrăzneț sau Prințul nebun. Sunt convins că era un titlu de glorie și de laudă pentru familia lui din Iași.
… și ia foc cu Alexandru al II-lea, zis și Pârlea-Vodă
Vărul lui Constantin, transfug la ruși – Firaris – după ce complotase împotriva turcilor, a lăsat în urmă un Iași pârjolit. Incendiat parcă, peste tot pe unde trecea, de focul său interior. Curțile Domnești, casele Mitropoliei, ale Galatei, ale boierului Razu. Toate au luat foc în timpul domniei sale de numai doi ani. Mai puțin Palatul din Sărărie. O casă enormă a familiei, înconjurată de un parc frumos cu deschidere asupra Bisericii Buneivestiri, casă în care, alungată de peste tot, s-a instalat, în cele din urmă, curtea domnească. Și, mirare mare, curțile nu au luat foc. Parcă anume pentru a se putea semna aici, în 1792, Pacea de la Iași, dintre ruși și otomani. Și cu siguranță pentru că Alexandru era deja fugit departe.
Familia din Iași devine doar o familie de boieri
De la Alexandru al II-lea Mavrocordat, familia mea maternă din Iași nu a mai cunoscut străluciri domnești. Dar a rămas una dintre cele mai vechi și mai nobile spițe boierești. Cu figuri dintre cele mai originale și mai extravagante, atunci când nu s-au retras cu totul din lume și s-au închis în propriile biblioteci, gânduri și pasiuni.
Casa din Copou
În Iași, casele lor au ascuns între pereți povești care erau istorie vie. De pildă, sub fereștile casei mai modeste din Copou a ursuzului Alecu Mavrocordat, zis, de aceea, și Ursul, au plâns adunate laolaltă cocoanele protipendadei moldovene, ai căror fii revoluționari îndrăzniseră, la 1848, să-l înfrunte pe puternicul Mihail Sturdza. Repejor și doritor să le arate cine era stăpânul, Domnul i-a arestat pe năzbâtioșii bonjuriști și i-a trimis în exil la turci. Unde, mai la urma toată, nici n-au mai ajuns, familiile lor mituind escortele, care i-au făcut scăpați și ”exilați” în țări occidentale.
Palatul de pe Ulița Goliei
Un alt palat, aflat pe Ulița Goliei, astăzi Cuza-Vodă, o avea pe Elena Doamna invitată la un bal, atunci când acesteia i s-a adus vestea că soțul i s-a fost ales domn și în Țara Românească, devenind astfel primul principe al unei Românii unite.
Domeniul dintre străzile Săulescu și Gându
Străbunii mei direcți, însă, stră-stră-străbunicul Alexandru, fratele său Niculae și vărul Dumitrache, adunându-și proprietățile într-un domeniu uriaș, își aveau casele, mai mari sau mai mici, pe străzile Săulescu și Gându.
Casa lui Dumitrache era, mai mult, înconjurată de o grădină imensă, cât un parc adevărat. În care ”…conu Dimitrache cultiva diferite plante exotice, alămâi, portocale și trandafiri de cele mai frumoase spețe… În grădină se mai aflau și căpșuni gustoase și alți diferiți pomi fructiferi. Două chioșcuri frumoase, unul de fier cu perdele de dril, iar altul mai mare, de lemn, cu geamuri colorate și care servea vara de sufragerie, se mai găseau în grădină, care se întindea pînă la râpa Privighețoaiei dinspre strada Lozonschi.”
Așa povestește Rudolf Suțu. Lucru tare greu de imaginat, când, azi, vezi bălăriile ce cresc pe locul fostului parc Mavrocordat.
Suțu mai adaugă un amănunt picant. Și anume că, la unul dintre turneele sale în Iași, celebra Sarah Bernhardt ar fi fost invitată la un supeu în casele din Săulescu. Și ar fi exclamat ”On se croirait vraiment à Paris, dans un des cercles des plus lettrés et cultivés!”
Aceasta poate și din pricina unuia dintre locatarii obișnuiți ai lui Dumitrache. Un alt văr pe nume tot Alexandru, zis, cu umor, și Muțunachi. Om de o cultură excepțională, un bărbat foarte impozant, ”înalt, spătos, bine făcut” și un foarte bun pianist, care, se zice, ar fi încântat-o, și nu numai atât, pe Sarah cea impresionabilă. E nimeni altul decît tatăl Principesei Olga Sturdza de la Popești și Miroslava.
Familia din Iași pentru mine este, însă, mai ales stră-stră-străbunicul Alexandru
Da, încă un Alexandru, ultimul în această poveste. Responsabil peste grajdurile regale ale lui Carol I, tocmai pentru că iubea până la istovire caii. Pe ai lui, mai înainte de toate, pe care-i îngrijea și antrena cu ajutorul Domnului Cheval. Angajat întru aceasta nu numai pentru numele predestinat. Cai pe care paria la Jokey-Club și pe care-i admira la Hipodromul din Iași, din Tătărași. Acolo unde au avut loc primele curse hipice din România, în 21 iunie 1851.
Stră-stră-străbunicul părea să-și iubească mai mult caii decât copiii. Patru băieți și o fată, toți educați și făcuți oameni de mama, Elisa, născută în familia actorului Matei Millo. Leon, Edgar, Emil și George și, nu în ultimul rând, Emma au contat pentru ilustrul lor tată doar în măsura în care i-au adus onoare și partide bune. Pe mine mă interesează partida pe care a făcut-o Emma. Singura fiică a familiei, luată în căsătorie de Ioan Lahovary, Ministru de Externe. Sau mai degrabă dată în căsătorie de tatăl neînduplecat. ”Dar nici nu-l cunosc!”, ar fi spus Emma. ”Îl cunosc eu și e de-ajuns!”, ar fi răspuns Alecu.
Familia din Iași mi-a dăruit o străbunică fabuloasă
Pentru acest strămoș, însă, unicul copil al Emmei, o fetiță, a fost o rază adevărată de soare. E drept că și el era pentru ea ”un zeu pe care, din clipa când a început să înţeleagă, l-a ascultat ca pe un oracol”. (Ghislain de Diesbach) Un zeu, însă, care, de fiecare dată când nimfa poposea în vizită la bunici, uita de natura lui zeiască. Căci nepoata lumina casa simplă și austeră de pe strada Gându dăruindu-i veselie, iubire și energie. În vreme ce bunicul acesta ursuz și aparent lipsit de suflet și-l deschidea dăruindu-și-l întreg copilei singuratice și avide de viață.
Martha Bibescu
Numită Martha, Bunicul Alecu o va trata întotdeauna ca pe un om mare. Picurându-i în fibra cea mai adâncă orgoliul de a aparține unor familii istorice. Care Dumnezeu a vrut să reprezinte puterea și autoritatea. „M-a convins că am primit viața în devălmășie. Dar nu o singură viață, ci mii, toate cele moștenite de la el sau pe cele ce urma ca eu să le transmit.” „El m-a învăţat să nu accept niciodată o idee preconcepută. Să cercetez totul de la început, într-un spirit nou şi cu încrederea absolută că posed puterea şi dreptul de a sfărâma o judecată ca să caut adevărul.“ (Martha Bibescu)
Martha Bibescu este străbunica mea. Pentru ea, Iașul s-a închis la 9 ani. Când, copil pierdut în marele Univers, urma, spre Eternitate, catafalcul omului care îi dăduse încredere. A cărui mână o călăuzise pe străzile unui oraș în care erau înfipte, cel puțin pe jumătate, rădăcinile ei profunde. Omul care-i construise o identitate și o personalitate greu de acceptat, dar cu siguranță admirabile.
Ea e mama bunicii mele Valentina, nume destinat să amintească de impetuosul Valentin Bibescu, tatăl aviator. Și de proustiana bunică paternă, Valentine de Caraman-Chimay Bibesco.
Valentina, la rândul ei căsătorită, ca și Emma, ca și Martha, după regulile imuabile ale familiilor aristocratice. Cu Dumitru Ghika Comănești, zis și Dédé, alături de care avea să părăsească România abia în 1956. Și aceasta după lungi demersuri ale Marthei Bibescu pe lângă oficialități internaționale.
Eu, Christopher John
Așa se face, deci, că eu și sora mea, copii ai lui Ion Ghika, fiul Valentinei, suntem născuți și stabiliți în Anglia, ca cetățeni englezi. Sufletul nostru zboară, însă, adesea către un acasă pe care nu-l cunoaștem bine. La București, dar și la Iași, pe care le presimțim ca niște ”izvoare”.
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Sursa foto 6
Sursa foto 7
Sursa foto 8
Sursa foto 9
Sursa foto 10
Sursa foto 11
Sursa foto 12
Sursa foto 13
Sursa foto 14
Sursa foto 15
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
