În grădina mea cu flori, am cules povestea lui Ionel și a Ștefanei printre ultimele. Nu pentru că Ionel și Ștefana ar fi o floricică oarecare, lipsită de culoare. Dimpotrivă. E pentru că vraja patimii lor adună într-însa cel mai bine toate miresmele unui Iași patriarhal, puțin provincial, tacticos, romantic și politicos, mătăsos și neverosimil, în care timpul curge altfel. Ca atare, mi-am spus că e frumos să părăsesc micul paradis înflorit al grădiniței mele, dăruindu-vă un buchet colorat și înmiresmat, pe care să-l numim iubire. Chiar dacă, sau tocmai pentru că afară e iarnă, zăpadă și ger.
Ionel (și Ștefana). Hipolit
Câți dintre voi știu că pe vestitul părinte al Olguței și Monicăi din La Medeleni, al Fetei din Zlataust, pe zugravul în cuvinte al Uliței copilăriei îl chema și… Hipolit? Da. Ioan-Hipolit Teodoreanu. Ce stranie hotărâre a cuplului Sofia Musicescu și Osvald Teodoreanu de a-și numi ultimii doi fii Hipolit și Lawrence… Altfel, Hipolit e o lume întreagă! E o poveste îngrozitoare, în care fiul refuză iubirea mamei vitrege, Fedra, care-l acuză în ochii tatălui, Tezeu, de trădare. Fiu care moare sub copitele cailor trimiși de Poseidon la cererea părintelui înșelat. O pedeapsă pe măsura numelui tânărului. Hippolytos, hyppos, ”cal”. Ionel… (și Ștefana).
(Ionel și) Ștefana. Lily
Câți dintre voi știu că sufletul pereche al lui Ionel-Hipolit a fost de o puritate desăvârșită, precum floarea marială? Pe care Fecioara a păstrat-o neprihănită de culorile strălucitoare ale lumii, dar a cărei chintesență s-a concentrat în parfumul amețitor al Edenului. Lily-crin este, de fapt, numele pe care îndrăgostitul Hipolit i-l dăruiește femeii fără de care lumea nu mai este întreagă. În Bal mascat, romanul unei întâlniri urzite de destin. Un crin neatins pentru un călăreț pe valurile cuvintelor. Nimic nu putea fi mai frumos! Ștefana… (și Ionel).
Începuturi
O întâlnire ca într-un vis romantic, la care, chiar și cu graba și suprafața relațiilor de astăzi, visează orice fată. Ajun de Crăciun. Un oraș afundat în zăpada care scârțâie sub picioare. Cu un cer plin de stele curioase. ”Stelele au gene lungi în noaptea asta!” O noapte care trece într-o imponderabilitate și o vătuire molatecă.
Mai întâi în cuibul cald al ”unei case în sărbătoare, multe lumini, multe oglinzi mari, care multiplicau totul voios… unde toate păreau să meargă pe roate și lucrurile își păstraseră rostul din vechi, în care plutea acel duh de ospitalitate moldovenească, luminând fețele, ca pe niște stele de bună vestire.”
Apoi o plimbare fantască. Ionel și Ștefana într-un Iași noptatec, lepădat de oameni, plin doar de propriu-i decor alb, în care un crin nu are cum îngheța în palma unui Hipolit care înghite jăratec.
”Suiam și coboram pe străzile șerpuitoare ale Iașului, singuri în orașul alb, încercuit de flăcări albastre…. Și mergeam și mergeam… călăuziți de stele. De la o vreme, dealurile albe păreau să prindă viață, își arcuiau încet spinările, se destindeau, și începură nesimțit să horească în jurul nostru, înlănțuind orașul, zidind pragurile zărilor… Deasupra noastră se clădeau în văzduh nevăzute căi și altare, spre care năzuiam… Luna ne urmărea, lunecând nesimțit printre constelații, plecându-și încet într-o parte obrazul strălucit, pălind de atâta veghe… Ionel se oprește deodată, ca trezit din somn și spune uimit: – Răsare soarele!” Caii înhămați la carul astrului luminii își scuturau, într-adevăr, năvalnic coamele de foc și dădeau aprig din copitele ce deschideau porțile unui nou început.
Urma impalpabilă a acestei nopți – un gust persistent de gutui și parfumul de trandafir al unor bobițe de lemn răscolit de căldura unor mâini înfocate. „Era mică s-o închizi într-un zâmbet.” ”Ionel era ca un foc aprins la picioarele mele…”
Ionel și Ștefana. 1918. Doi ani de așteptare
Diplomatul Lupașcu, cosmopolitul căsătorit cu o franțuzoaică, are o unică fată preaiubită. Născută la Saint-Moritz, ea e menită studiilor la Paris și unei vieți în înalta societate pariziană. Așa că este hărțuit între dorința părintelui de mai bine pentru copilul său și iubirea nestrămutată față de același copil îndrăgostit. Prea multă tinerețe, prea multă înflăcărare, prea multă necunoaștere a vieții…, dar și atât de multă și îndârjită pasiune, atâta voință de a demonstra imposibilul, de a merita și a nu rata întâlnirea cu destinul. Și totuși, ”Iașul este un oraș poetic, dar provincial, ai să te plictisești de la o vreme, și atunci?… Ei, vorbesc și eu așa cum vorbesc părinții. Toate au să fie bune, fetița mea!”
Tatăl Lupașcu cedează în fața unei perechi care deja este de nedespărțit. Ștefana și Ionel.
Avocatul Teodoreanu și mai ales mama, Sofia, cu sufletul ca un cântec neîntrerupt, familie veche ieșeană. Puțin desuetă, dar caldă și sfios impunătoare, nefericită în urma pierderii mezinului Lawrence în iureșul ucigător al războiului care tocmai se terminase. Familia aceasta tradițională nu vrea să-și vadă încă un fiu nefericit. Scrisori calde, pline de o diplomație pe care diplomatul Lupașcu o apreciază și căreia îi înțelege implicitul. Scrisori care pleacă spre Paris pline mai ales de încrederea în forța interioară a fiului, Ionel. Scrisori care înmoaie sufletul și mută munții din loc.
Părinții Teodoreanu știu că sunt în fața unei perechi deja de nedespărțit. Ionel și Ștefana.
O nuntă discretă, un sari și o rubașcă. 1920.
”Păi aiasta-i o copilă, ce fel de logodnică ți-ai luat, măi terchea-berchea! Studentule!… Când ti-i însura, o să-ți facă, în loc de copii, păpuși!… Mă rog, s-o vedea mai pe urmă ce s-o alege de voi, ce scofală o să faceți împreună, că și tu mai ai caș la gură! Și a bătut din palme, ”să ne dea ”fimeia” ei digrabă un dulceț, rod di trandafiri!…”
Nici bunica Teodoreanu nu înțelegea forța acestor doi fragili prea tineri și graba lor către viață și responsabilitățile ei. O casă de și cu păpuși…
Pregătiri discrete. O rochie originală, de zeitate indiană. Din mătase fără luciu, plină, dar suplă, și ”o ploiță de beteală prinsă în jurul capului, la spate, și câteva flori de lămâiță la tâmple.” Pentru ca Lily Ștefana să ”nu arate ca o maimuțică înfășurată într-o perdea de dantelă”. Un Hipolit Ionel în rubașcă închisă cu nasturi pe-o parte, ”muiat în metale topite: lumina strălucea pe luciul mătasei cenușii, în părul lui cu vițe arămii, în ochii lui ațintiți în oglindă, la mine. Iar eu, la umărul lui, o nălucă albă.”
15 februarie 1920. O nuntă în oglinda salonului Teodorenilor, ca o mică reuniune de oameni dragi. Apoi două pahare de șampanie și o masă la care doar Ionel rezistă până la capăt, în vreme ce Ștefana, îmbujorată, pune încet fruntea în farfurie și adoarme ca un prunc. ”Ionel s-a însurat cu o găină, care adoarme de la câteva picături de vin!”, îi șoptește plin de umor alergătorul de cursă lungă care este Păstorel vecinului de stradă, Philippide.
Pentru Ionel și Ștefana așa ”s-a încheiat viața de până atunci și a început adevărata lor viață”.
Ionel și Ștefana. Caii calcă în picioare un crin imaculat
Peste ani, un Ionel Don Juan. O Ștefana Penelopă. Un Hipolit stăpânit de un neastâmpăr al întregii ființe, care nu mai știe unde să găsească jăratecul vital. O Lily neclintită ca o stâncă, și nu numai pentru cei doi gemeni, Ștefan și Osvald. Demnă, împietrită în aceeași iubire neschimbată. Un ax al universului pentru un astru ale cărui elipse se îndepărtează tot mai mult de centrul de foc. Spre zări care îngheață sufletul și-l prind în menghina durerii și imperfecțiunii din ce în ce mai obsedante. Ultima picătură – Ionel și Nadia Cujnir Herescu. Viitoarea soție a lui Bâzu Cantacuzino și, mai târziu, îndrăzneața frumusețe din La Dolce Vita a lui Fellini. Respingerea, indiferența ei.
„Din clipa când a văzut-o, Teodoreanu n-a mai avut linişte şi somn, pentru că toate încercările de a se apropia de femeia devenită a visurilor şi a destinului, cum zicea, i-au fost zădărnicite. Mesajele trimise prin scrisori, versuri şi buchete de flori au rămas fără efect şi total ignorate. Îndrăgostitul se plângea cu amărăciune prietenilor. Apoi a fost văzut des în fața paharului, el, care se delimita totdeauna de aura bahică a bunului său frate Păstorel.” (Vlaicu Bârna, Între Capșa și Corso)
Ultima zăpadă
Cu disperare, „Lily Teodoreanu îi strângea între palmele ei mici, ca nişte căngi gingaşe, pe Ionel, Făt-frumosul și Zmeul ei, pe copii,…, rude și prieteni. Totul trebuia să-i aparţină, strâns, egoist, soţul, copiii, rudele şi prietenii, pe care-i cucerea neobosit şi neîncetat, cu inteligenţa și marele ei talent de Şeherezadă.” (Nelly Pillat) Dar el era ”obosit, foarte obosit. Alerga de Ia un proces Ia altul, în tramvaie si autobuze, mereu grăbit, epuizat. Când îi venea o idee, o aşternea pe un petec de hârtie pe care-l punea în buzunarul interior. S-au strâns astfel nişte poeme frumoase pe care abia am reuşit să le transcriu, după moartea lui, de pe peticele de hârtie muiate de alergătură, care şi acum mai poartă urme de transpiraţie. A murit la 57 de ani, în plină viaţă, roind de idei, muncind ca un rob ca să ne asigure hrana. A murit obosit.”
Ionel a fost încleștat pizmaș de zăpezile morții, așa cum fusese cuprins tandru de cele ale vieții. Între cele două îmbrățișări hibernale – 36 de ani. De la Ulița copilăriei la Masa umbrelor.
24 decembrie 1918. Un felinar și un castan în dreptul ferestrelor luminate de sărbătoare, în casa părinților din Strada Kogălniceanu din Iași. 3 februarie 1954. În dreptul troianului de zăpadă dintr-o stradă bucureșteană, un felinar de lumina căruia s-a agățat o bătaie buclucașă de inimă. Și, cu pași vătuiți, moartea.
”În acea iarnă cumplită, sărăcia ustura ca gerul în casa familiei Teodoreanu. Cimitirul era departe și nu erau bani pentru a închiria o mașină de la pompe funebre. După terminarea slujbei, sicriul bătut în cuie era pregătit pentru ultimul drum. În curte se adunaseră în jur de o sută de oameni care veniseră să-și ia rămas bun de la avocatul și scriitorul de mare succes, ce pleca spre locul de veci, într-un sicriu legat cu sfori de-o săniuță.” (Monica Andrei – Ultima zi din viața scriitorului Ionel Teodoreanu)
Rămâne singurătatea…
Singurătatea, delicată și din ce în ce mai transparentă, și o insuportabilă absență:
”Cum era ursitul meu?/ Nalt, sprinten, mlădios./ Zâmbetul, tainic, sfios./ Fruntea răsfrângea/ Tăria înstelată./ Nara, ca la fauni/ și căpriori,/ larg deschisă/ și înfiorată./ Părul, cu vițe răsucite,/ învolt și arămit, ca-n amurg./ Mâna, necioplită și grea,/ caldă și dulce la pipăit,/ ca o cătușă învelită în catifea./ Ochii, plini de rugă/ așteptând o poruncă./ Sprincenile, vânjos arcuite,/ ca niște aripi pe bolți țintuite./ Glasul, primejdios de frumos,/ învăpăiat, răscolitor, plin de alint,/ vibrând ca-n nopțile de vară când/ văzduhul toarce, cu tremur mărunt,/ borangic, bronz și argint,/ între cer și pământ./ Dar ce mi-era mai drag la el/ e că era copilăros/ și blând ca un miel. A fost odată Ionel…”
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Toate citatele cu sursa nemarcată sunt din uitata scriere autobiografică intitulată ”Ursitul”, a Ștefanei Velisar Teodoreanu.
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
