Santa Maria, Mater Dei, ora pro nobis, peccatoribus, nunc, et in hora mortis nostrae
Un nume. Elvira
Donna Elvira Sorohan. Un nume de operă italiană, de dramă romantică hugoliană, în care Ea este iubită de toți, dislocând trupuri și suflete. Doar că ușa amfiteatrului se deschide și apare o siluetă dreaptă, mândră, de Ximena, mai degrabă, care urcă pe scenă și se oprește la primul scaun al catedrei, întotdeauna acela și nu altul. Un scaun de pe care nu am mai vrea s-o vedem ridicându-se și o ușă pe care nu ne-am dori să mai iasă. Căci e întruchiparea Profesorului. Profesorul fascinant, tălmăcitor al misterelor și îmblânzitor al himerelor.
Doi ochi negri orientali, sclipind de o inteligență ascuțită și iscoditoare. O privire deseori plămădită dintr-o ironie de Till Buhoglindă și o amuzată înțelegere a neputințelor omenești. O privire, însă, niciodată indiferentă. Pata de urs de pe obraz, semn de distincție aristocratică. Un conci întotdeauna savant adunat, dând chipului eleganță și o frumusețe picturală. O singură dată am surprins părul acesta negru pana corbului lăsat pe umeri – subită metamorfoză într-o închipuită tânără jucăușă cu hohote de râs sclipitoare. Mâini expresive, deloc nervoase, doar locvace. Un glas cu un timbru senzual.
O Doamnă. Doamna Sorohan
Doamna Sorohan era o prințesă întru totul bizantină, alunecând suveran printre inorogi și struțo-cămile, printre broaște și șoareci încăierați într-o neverosimilă și homerică Batrachomyomachie. Printre cronicari încleștați și ei în deșartele lor lupte de exousia, putere și autoritate. Și prin vremi tulburi, cele trecute, cele prezente. A cui era puterea, a cui autoritatea?
Doamna Elvira Sorohan avea și putere și autoritate. Puterea și autoritatea care-i vin omului dintr-un sine clădit să reziste și să înfrunte vremile. Adevărul îi era suprema divinitate, pe care o slujea cu intransigența unui samurai, tăind uneori în carne vie, terapeutic. Niciodată, însă, cu patimă sau prejudecată. Doar cu credința într-o exigență formatoare, motivatoare și înălțătoare. Iluziile înșelătoare erau înlocuite de o oglindă a adevărului pe care, de voiai să-l accepți, aveai poate o șansă să înțelegi ce înseamnă valoarea meritată. Și-apoi, într-o lume înclinată către mediocritate și compromis, dreptatea, justiția titanidei Themis, ale cărei balanță și sabie își făceau datoria de fiecare dată când flagrantul devenea, în lumea din jur, inacceptabil.
O casă și o prietenă, Alina Sorohan
Casa familiei Sorohan, caldă, ca un golf luminos deschis către pace. Liniște, uși închise discret. Migdale la cuptor încălzind iarna de la ferești. Delicatese simple pe care mâinile elegante de pe catedră le alcătuiau cu aceeași măiestire cu care scriau cărți. Și care dădeau gust prieteniei. Alina. Unul dintre larii fondatori ai familiei noastre.
Da, mereu, în filigran, dublul delicat, discret și evanescent al Alinei. Aceeași eleganță, același aer aristocratic, aceeași seriozitate în inserarea în lume, aceleași inflexiuni profunde ale glasului. Un dar al vieții pe care și l-a luat înapoi cu cruzime și fără zgomot. Și fără drept de apel. Lăsând un gol imens, în trupul și sufletul Doamnei, Alina i s-a așezat de atunci, mereu, pe umărul drept, ca un înger călăuzitor pe Drumul Crucii. Ușa s-a închis, cu aceeași discreție care n-a lăsat nimic dincolo de zăvoarele ei. Ape care rod, însă, în profunzime, care modelează o stâncă cu răbdarea unei vieți. A unei vieți rămase în bucla fericită a luminii de soare napoletan a unei case cu miros de migdale coapte și zumzet de prietenie. O buclă în care, după o așteptare de 35 de ani, Doamna Sorohan își va strânge, în sfârșit, din nou Copilul în brațe.
Intransigența unui samurai
Această extraordinară Doamnă a intelectualității românești contemporane și-a onorat cu intransigență și până la capăt destinul și misiunea. Requiescat in pace, iubită, neprețuită Doamnă Elvira Sorohan!
