Cu gust amărui de sfârșit de primăvară, ultima floare din grădina mea își scutură, melancolic, petalele colorate, pe care stau înscrise două nume. Elena și Vasile. În foșnet de timp care-și prefiră filele zilelor, în miros de pământ încins de dragostea soarelui, floarea aceasta își trăiește pasiunea arzând. Foc aprins în căușul ființei sale și stins de ploaia rece și apăsătoare, e trecătoare, ca toate ființele de pe acest pământ. Dar cu atât mai puternică și avidă de atingerea iubirii.
Elena și Vasile
Ea, una din cele cinci fiice ale familiei Negri. Soră a vestitului Costache. Frumoasă ca zorii de ziuă, dar cu părul și ochii catifelați precum o noapte de mai. ”Când intra la serate, însoţită de sora sa Catinca, gătite amândouă şi împodobite în rochii de bal, se năştea în jur un murmur de admirare… brună, delicată, cu surâsul pe buze…” Zvârlugă și plină de viață, ca nenumărate fete din generația ei. Doritoare de a ști cât mai multe, de a trăi cât mai adevărat și de a iubi cu pasiune, cu atât mai intens cu cât boala de plămâni nu-i lasă mari speranțe.
El, fiul vornicului Alecsandri, bărbat nu chiar dintre cei mai arătoși, dar plin de farmec. La 23 de ani, ”un tânăr zvelt şi potrivit de înalt, de o frumuseţe distinsă, cu faţa albă pe care rămăsese întipărită o umbră de melancolie de la moartea mamei sale, cu fruntea largă şi senină, cu ochii buni şi vorbitori, cu un surâs plăcut”. (N. Petraşcu – Icoane de lumină, 1935) Poet și mare revoluționar, prezent la fiecare dintre momentele importante ale istoriei moderne a Moldovei care se topește în mai marea și mândra Românie. Un lipsit de noroc, însă, într-ale dragostei, dar mereu iubind și înscriindu-și suferințele în lăcrimioare, mărgăritărele și alte perle cu miros desuet de romanț sentimental și visător.
Iubirea, pavăza morții
Iubirea de doar un an și două luni pe care Elena și Vasile o trăiesc are de înfruntat spectrul ineluctabilului sfârșit. Eros care dă o luptă aprigă împotriva lui Thanatos. O iubire plină de nestăpânire, de juvenilă fericire, de disprețuire a umbrelor care dau târcoale. Dar și de tragică grabă a clipelor care trec și care, nefiind multe, devin cu atât mai neverosimil de prețioase. O poveste care, simbolic, nu-și putea consuma altundeva sfârșitul decât la Veneția. Despre care, fantasc, Vasile susține că e tărâmul strămoșilor săi.
”Într-un palat, pe mare,/ Într-un oraş, ce pare/ Din valuri răsărit,// Departe de-a mea ţară,/ În urmă văzui iară/ Ursita ce-am iubit.// Ş-acolo, fără frică,/ Pe Marea Adriatică/ Gondola ne-a primblat,// Şi-n leagăn de iubire,/ Pierdut în fericire,/ Tot sufletul i-am dat!// Pe soare şi pe lună./ Cu mine împreună/ A fost ursita mea…// Aşa avui eu parte,/ Într-un palat, departe,/ A mă iubi cu ea!” (Vasile Alecsandri – Ursita mea)
Palatul pe mare, Querini Benzon, devine, pentru două luni cântărind cât o veșnicie, un cuib de nebunii duios și rafinat. Într-o Serenissimă mereu aurie, mereu învăluită în aburul lagunei. Tristă, declinândă, și totuși cu atât mai splendidă. Două luni de viață liberă și de pasiune aprinsă. Cine ar putea cere mai mult?
”Plimbări braţ la braţ, pe dalele vestitei pieţi San-Marco. Plimbări cu gondola, noaptea pe lună, mână în mână, având de martori numai stelele. Palate pline de legende…” Biserici care-și deschid porțile către răcoarea dinlăuntru. Fondamente care-și scaldă picioarele în apele întunecate ale lagunei. Străduțe secrete, acoperișuri cu priveliști de funambul. Și, mai ales, lumea-ntreagă în doi, îndestulă cu asupra de măsură. Sunt, fără îndoială, cele mai fericite zile ale Elenei alături de Vasile. După care Thanatos îl pune pe Eros la pământ, pretinzându-i vama de trecere din lumea aceasta senină către lumea de dincolo de neguri.
Constantinopol, ultimul țărm pentru Elena și Vasile
Elena pornește, ca o Persephona nemângâiată, într-o ultimă călătorie care trebuie s-o ducă spre țări mai calde și tămăduitoare. Neapole, Sicilia, Constantinopol, ca ultimă frontieră. Chiar la intrarea în Cornul de Aur, însă, ea moare, ca în cea mai frumoasă dintre poveștile de dragoste, în brațele iubitului, pe luntrea lui Caron, scăldată, însă, în soare și lumină. Și, ca în tragediile antice, trupul ei, scump și preaiubit, purtat de Vasile către cimitirul bisericii grecești din Pera, de pe strada Cabristan, își află trist locaș, desprins de durere și de suspin. Dar lipsit de beția de culori și de căldura toridă a iubirii.
”Iubita noastră Elena Negri este înmormântată în ograda bisericii greceşti din Pera. Mormântul ei este acoperit cu o lespede de marmură pe care este săpată următoarea inscripţiune: Elena Negri, Moldavia, 4 mai 1847. Când vei merge să vizitezi acel mormânt care cuprinde cea mai scumpă şi cea mai bogată parte a vieţii mele să depui câteva flori în amintirea mea”. În urmă, rămân câteva petale presate în două poezii delicate. ”Steluţa” și ”Ursita mea”. Semne nemuritoare ale unei iubiri pe care Alecsandri nu o va mai trăi niciodată. În ciuda pasiunilor sale pentru Maria Cantacuzino, prințesa, parizianca Dridri, actrița, sau simpla Paulină, menajera descoperită într-un han din Târgu Frumos.
”Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie,
Stea dulce şi iubită a sufletului meu!
Şi care-odinioară luceai atât de vie
Pe când eram în lume tu singură şi eu!”
(Vasile Alecsandri – Steluța)
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
