Pagină de istorie – o moarte
30 noiembrie 1938. Coincidență sau nu, e noaptea Sfântului Andrei. La ordinul lui Carol al II-lea, 13 nicadori și decemvriști sunt asasinați în pădurea de la Tâncăbești. Printre ei, Corneliu Zelea Codreanu. Prin chiar aceasta, transformat, pentru cei ce au crezut în el, în martir.
”Dacă n-ar fi fost condamnat pe nedrept, în urma unui proces măsluit, și n-ar fi fost asasinat mișelește, Codreanu ar fi rămas în istorie cel mult ca o figură excentrică, ca un deputat oarecare, lipsit de vocația autentică a omului politic de anvergură, sau ca un militar bântuit de fantasmele puterii absolute – de tipul „vreau totul sau nimic” –, ca atâția alții. Asasinarea și contextul în care a avut loc au făcut din el un martir, devenit ulterior, prin interdicția din perioada comunistă, un simbol.” (Tatiana Niculescu – Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu)
Pagină de istorie – o viață
Corneliu Zelea Codreanu. Figura fascinant charismatică a Legiunii Arhanghelului Mihail. Fiu al unui profesor de germană, fin de botez al profesorului ieșean A.C.Cuza și admirator fervent al colaboratorului acestuia la Neamul românesc – naționalist-democratul, la vremea aceea, Nicolae Iorga.
Educat, cultivat, student al Universității ieșene, dar și al celor de la Berlin și Jena. Cu un doctorat în drept, terminat la Grenoble, în Franța. Avocat, fără a fi avut niciodată nevoie de diplomele sale. Convins că este omul providențial, ”omul nou”. Menit, într-o Românie tulbure, sfâșiată de instabilitate și conflicte interioare, și evoluând, în urma Primului Război mondial, într-un context internațional fracturat de consecințele Tratatului de la Versailles, să ridice neamul românesc la înălțimea adevăratelor sale virtuți pur naționale.
Radicalul, intransigentul, fanaticul…
pe care-l urmează, activ sau doar în spirit, mii de români, hipnotizați de privirea pătrunzătoare a acestui bărbat frumos. Căpitanul. Ritualuri de frăție și cercetășie. Costume naționale. Credință fără putință de trădare. Trădare pedepsită biblic, prin moartea izbăvitoare de păcat. Ortodox până la fundamentalism. Predicând, asemeni unui profet înverșunat, cultul morții și al jertfei pe altarul unui crez însângerat și violent.
”Nu mi-e teamă de nimeni (cel ce pentru un vârf de viaţă se mai teme este un laş de ultimă speţă). Nu am cerut dela nimeni nimic. Orice bună voinţă care mi s`ar arăta astăzi mă jigneşte, o consider ca pe o ironie care mi se aruncă şi de aceea o refuz. Dar, din adâncul inimei mele, vă dau tuturora sfat: acceptaţi jertfa şi vă veţi bucura de biruinţa învierii. Nu tulburaţi cu nimic jertfa care se face şi nu cereţi încetarea ei.” (Scrisoarea lui Codreanu, testament injonctiv trimis fraților săi Legionari cu o lună înainte de moarte, în 28 octombrie 1938)
Șovinul și xenofobul
De nezdruncinat în credința sa – românismul. Pășind cu impunitate peste toate excesele radicalizării acestui crez.
De foarte devreme, la 25 de ani, asasinarea, pe treptele Universității din Iași, a prefectului de poliție Manciu.
Instigarea tinerilor adepți la eliminarea unor politicieni și bancheri, considerați corupți și slabi, dar mai ales anti-naționali prin pactul veros cu evreimea. ”Cea dintâi problemă care ni se punea era aceasta: cine trebuie să răspundă mai întâi? Cine sunt mai vinovați pentru starea de nenorocire în care se zbate țara: românii sau jidanii? Am căzut unanim de acord că cei dintâi și mai mari vinovați sunt românii ticăloși, care pentru arginții iudei și-au trădat neamul. Jidanii ne sunt dușmani și în această calitate ne urăsc, ne otrăvesc, ne extermină. Conducătorii români care se așază pe aceeași linie cu ei sunt mai mult decât dușmani: sunt trădători. Pedeapsa cea dintâi și cea mai cruntă se cuvine în primul rând trădătorului și în al doilea rând dușmanului. Dacă aș avea un singur glonț, iar în fața mea un dușman și un trădător, glonțul l-aș trimite în trădător.” (Zelea Codreanu, Pentru legionari)
Asasinarea cu sălbăticie, prin brațul nicadorilor și al decemvirilor, a prim-ministrului I.Gh.Duca și a ziaristului legionar Mihai Stelescu, critic la adresa Căpitanului.
De fiecare dată, acest ”religios mistic” (Stanley Payne) scapă de sub incidența justiției, fiind exonerat de orice responsabilitate și culpabilitate. Arhanghelul Mihail ucide dragonul și salvează eroul. Și Hitler credea că este apărat și salvat in extremis de însăși providențialitatea sa.
Inițiatorul și Căpitanul…
”uneia dintre cele mai violente mișcări fascistoide din Europa” (Norman Davies), ”una dintre cele mai atipice mișcări de masă dintre cele două războaie mondiale” (Stanley Payne). Legionar al brațului ridicat, al cămășilor verzi și al strigătului hotărât ”Prezent”. Fascist care-și pune până și pe cununiile de nuntă zvastica desenată de nașul său, A.C.Cuza.
Un maestru al punerii în scenă întru crearea unui, aparent involuntar, cult al personalității. Tăcerile lui de orator stângaci, interpretate ca măsură a vorbei, hipnotizează și sunt umplute cu tot ceea ce închipuie o imaginație dezlănțuită. ”Nu el aprinde imaginația și așa înfierbântată a unor contemporani, ci, mai degrabă, ceea ce doresc ei să creadă că a reprezentat el.” (Tatiana Niculescu – Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu)
Deloc stânjenit sau neliniștit de contradicțiile complet oximoronice dintre afirmațiile și faptele sale. Asasin cu sânge rece, dar propovăduitor al iubirii absolute: „Dragostea este îndelung răbdătoare, dragostea nu se mânie, nu pune în socoteală răul, dragostea suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate. (…) Am auzit că vă agitaţi. Greşit. Ca români, vă îndemn la linişte desăvârşită aşa cum întotdeauna v`am spus (…) În politica internă şi externă, eu am cu totul alte păreri decât cei ce guvernează azi. Dar ei au asumat răspunderea şi incontestabil vor răspunde. Noi însă trebuie să fim cavaleri, şi atâta vreme cât poartă pe umerii lor soarta ţării, să nu-i tulburăm cu nimic, ci să le spunem: „Dumnezeu să vă ajute”. (aceeași scrisoare din 28 octombrie 1938)
Pagină de istorie încheiată?
Acesta este portretul idolului, pentru unii încă de nezdruncinat, al Legiunii Arhanghelului Mihail, al celui care, dacă n-ar fi dispărut la 39 de ani, ar fi ”curățat” poate, înainte de comuniști, România de democrație în numele unei mistici pârjolitoare:
”Poporul nu se conduce după voința lui: democrația. Nici după voința unei persoane: dictatura. Ci după legi. Nu e vorba de legile făcute de oameni. Sunt norme, legi naturale de viață și norme, legi naturale de moarte. Legile vieții și legile morții. O națiune merge la viață sau la moarte după cum respectă pe una sau pe alta din aceste legi.(…) Țelul final nu este, însă, viața. (…) Acest moment final, „învierea din morți”, este țelul cel mai înalt și mai sublim către care se poate înălța un neam. (…) Neamul este deci o entitate care își prelungește viața și dincolo de pământ. Neamurile sunt realități și în lumea cealaltă, nu numai pe lumea aceasta.” (Zelea Codreanu, Pentru legionari)
Scrisoare pentru dincolo de mormânt semnată Emil Cioran – Cerul orb deasupra noastră…
”Într-o nație de slugi, el a introdus onoarea și într-o turmă fără vertebre, orgoliul. (…) În preajma Căpitanului, nimeni nu rămînea călduț. Peste țară a trecut un fior nou. O regiune umană bântuită de esențial. Suferința devine criteriul vredniciei și moartea, al chemării. În cîțiva ani, România a cunoscut o palpitație tragică, a cărei intensitate ne consolează de lașitatea a o mie de ani de neistorie. Credința unui om a dat naștere unei lumi ce lasă-n urmă tragedia antică a lui Shakespeare. Și aceasta în Balcani! (…)
Pe un plan absolut, dacă ar fi trebuit să aleg între România și Căpitan, n-aș fi ezitat o clipă. Nici un toc să-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neșansa ursirii noastre. Totuși, trebuie să fim lași și să ne mângâiem. Cu excepția lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând să-l fi uitat? „De aici încolo țara va fi condusă de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei. Acest mort a răspândit un parfum de veșnicie peste pleava noastră umană și-a readus cerul deasupra României.”
(„Glasul strămoșesc”, Sibiu, anul VI, nr. 10, din 25 decembrie 1940)
Interogație interioară neliniștitoare
Fie și numai prin Pogromul din iunie 1941 de la Iași, Corneliu Zelea Codreanu este o figură profund legată de acest oraș. Legată de formarea sa superioară, la Universitatea ieșeană, sub protecția și influența fascinantă a profesorul A.C.Cuza sau a lui Nicolae Iorga. Legată de un anume șovinism xenofob surd, pe care societatea ieșeană îl urzea de multă vreme. Așadar, în fața evenimentelor care caracterizează perioada dintre cele două războaie în România, dar mai cu seamă în Moldova, Bucovina și Basarabia reunite, nu pot să-mi reprim o interogație interioară neliniștitoare.
Ce anume a făcut ca, în acest mediu cu adevărat cosmopolit și multicultural, plin de o anume toleranță vizavi de comunitățile sale constitutive, să se fi scris una dintre cele mai întunecate pagini ale istoriei României și Europei? Căci este o evidență – prin Corneliu Zelea Codreanu și prin urmele pe care le-a lăsat adânc înscrise în caldarâmul acestui oraș, putem spune că mișcarea legionară s-a născut la Iași. Căci este o evidență – Căpitanul, căruia, în 1940, i se fac funeralii naționale și pe care unele dintre cele mai înalte spirite ale țării (Nechifor Crainic, Octavian Goga, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu) l-au plâns cu lacrimi de sânge, este, în cele din urmă, un ieșean prin adopție.
Răspunsul meu de ieșean
Este o întrebare la care cel mai simplu răspuns ar fi ”hazardul”. Eu, însă, nu cred să fie doar atât. E adevărat că nu sunt istoric. Sunt doar un ieșean care încearcă să înțeleagă lumea în care i-au crescut părinții, foarte tineri și îngroziți de întunericul care îi împresura, uneori din chiar sânul familiei lor. Un ieșean care încearcă să înțeleagă toate firele care-i alcătuiesc identitatea, inclusiv cele întunecate. De aceea, răspunsul meu ar fi cumva acesta.
Aș spune că sursa primă a acestui amalgam de naționalism, ortodoxism și românism este o adâncă frustrare pe care acest oraș capitală a trăit-o, dureros, atunci când, prin chiar copiii ei cei mai de seamă, a acceptat unirea principatelor. Cu prețul decăderii și alunecării în uitare a Iașului și Moldovei, devenite secundare, ba chiar complet irelevante, deși, la vremi de restriște, li s-a cerut un nou sacrificiu, odată cu refugiul din 1916. Sacrificiu acceptat din nou, în ciuda frustrărilor greu de exprimat. Dacă mă înșel, fac mea culpa. Însă îngrijorarea față de o astfel de stare de spirit difuză, catalogată superficial, de întreaga Românie de ieri și de azi, doar ca ”provincialism”, rămâne vie, dincolo de explicații și justificări.
În consecință, neliniștea mea rămâne…
Ce ascundem în noi…
Acum ceva timp, citeam o carte menită a-mi destabiliza siguranța în ceea ce consider de nezdruncinat în ființa mea – principiile și valorile. Efectul Lucifer, scrisă de un psiholog, Philip Zimbardo, în urma unui experiment, aș zice cutremurător, la Universitatea Stanford, în anii `70. Experiment care demonstrează, la modul cel mai lipsit de echivoc, că noi nu știm cum am putea reacționa în situații în care nu am fost niciodată puși.
Teoretic, afirmăm, fără umbra vreunei îndoieli, că nimic nu poate șubrezi șarpanta noastră morală, clădită pe un Bine care exclude cu desăvârșire Răul (practicat, totuși, mai tot timpul, în doze homeopatice). Mai mult, susținem vehement că cei care contravin eticii și Binelui sunt, pe bună dreptate, blamabili, în vreme ce noi suntem verticali și puternici, respingând orice posibilitate de a fi asemeni lor.
Practic, însă, nimeni nu ne poate garanta că, într-un context propice, lașitățile noastre, dar mai ales voluptatea din fiecare dintre noi a răului și a unei puteri lipsite de impunitate, confirmate și legitimate, eventual, de grupul la care aderăm, nu ar reuși să pună stăpânire pe noi, așa cum au făcut-o cu studenții din experimentul american al profesorului Zimbardo. Sau cu Germania lui Hitler. Sau cu românii generației interbelice.
Zelea Codreanu – un îngrijorător model
De aceea, sunt deseori neliniștită profund la ideea că eu însămi și propriii mei apropiați, așezați de viață într-un anume context, pe care, netrăindu-l, nici eu, nici ei, nu-l cunoaștem, am putea fi martori nefericiți ai devenirii a ceea ce am contestat și negat întreaga-ne existență, considerând că binele este afund înrădăcinat în noi.
Privind, ca atare, în jurul meu, la această lume multiplu dereglată, în care cu greu ne mai găsim busola, în care grupurile de forțe se adună în slujba radicalismelor și identarismelor de tot felul, mă întreb. Oare, nemărturisit, Corneliu Zelea Codreanu nu va fi fiind, încă și astăzi, un periculos model existențial? Sigur, istoricul Florin Muller consideră că legionarismul fascizant ”este un fenomen definitiv istoricizat, (căci) (…) terorismul ține (astăzi) de o incapacitate de asumare a modernității în care trăim, a post-modernității, adică incapacitatea de a recunoaște alteritatea.” (Interviu despre Corneliu Zelea Codreanu la postul de radio RFI) Cu toate acestea, neputința multora dintre semenii noștri de a recunoaște, în continuare, alteritatea – de rasă, religioasă, de sex și sexuală – nu ne duce astăzi la radicalizări identitare, inclusiv ale victimelor identarismelor fundamentale ? Radicalizări atât de asemănătoare, în logica lor constitutivă, cu fanatismul zelist de acum 100 de ani?
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Sursa foto 6
Sursa foto 7
Sursa foto 8
Sursa foto 9
Sursa foto 10
Sursa foto 11
Sursa foto 12
Sursa foto 13
Sursa foto 14
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
