Raiul, scăldat în lumina verticală a lui Dumnezeu și în umbra dătătoare de viață a unui copac cu mere de aur, era, cu siguranță, de o frumusețe fără seamăn. O frumusețe în ființa căreia timpul nu-și începuse încă lucrarea de păianjen ce-și țese cu răbdare pânza înșelătoare. O frumusețe care, din întâia clipă a desfășurării ghemului din care vălul străveziu al orelor s-a început a întinde, a stârnit în om o tânjire plină de nostalgie.
Domeniul de la Miclăușeni este de o frumusețe fără seamăn și, în ființa lui, o bună bucată de vreme, timpul a părut că nu curge. Domeniul de la Miclăușeni a fost, ca atare, un Rai pe pământ. Pe care două mucenițe, Maria și Ecaterina, l-au înconjurat cu tăria ființei lor, într-o singurătate protectoare și majestuoasă. O blândă și mierie fortăreață în care, însă, încetul cu încetul, timpul și-a croit drum. Răsfirându-și pecinginea, corupând armonia. Și lăsându-ne nouă dulcea nostalgie a unor vremi demult apuse.
A fost odată un Miclăușeni ca-n povești
Au fost odată ca niciodată, că de nu ar fi nu s-ar povesti, o fată. Nu foarte frumoasă. Și un prinț. Fantasc și îndrăgostit de grație, de splendoare și de ea, fata nu prea frumoasă.
George…
pe al său nume, un tânăr blond, ”fără de cusur, cunoscut pentru delicatețea și modestia lui”, era plin de distincția aristocratică a marii sale familii sturdzești. Umblat prin lume și instruit, avea, cum s-ar fi putut altfel, un mic castel, un conac moștenit din moși strămoși. Căruia bunicul și tatăl său îi făcuseră scut dintr-un parc imens englezesc, ca o pădure fermecată. Un mic Rai. În mijloc – copacul magic, copacul trăiniciei de neînvins – un ginko-biloba. Menit să izgonească răul, urâtul și suferința cu umbra frunzelor lui, aripi de înger.
Maria…
pe al său nume, prea puțin frumoasă, era dovada vie că ”unii oameni urâți au calități ale sufletului care întrec frumusețea. O facultate… de a trăi viața în profunzime, pentru celălalt, excluzându-se pe sine.” Și ea era fiica unui prinț, Ion Ghica, bei de Samos. Matematician, economist, profesor la Academia Mihăileană. Politician. Revoltat alături de tinerii de la 1848. Prim-ministru al țării sale noi și unite sub Cuza. Dar și complotist în monstruoasa coaliție – o fi știut el de ce. Diplomat la Constantinopol și Londra. Dar și îmblânzitor de pirați în calitate de guvernator al insulei grecești a lui Pitagora. Un om capabil să strălucească în fel și chip. Dar și să se retragă atunci când spiritul i-a arătat că nu mai era în armonie cu vremile. Așa și-au crescut Ion și Alexandrina copila. În respectul necurmat al alinierii astrelor sufletului și spiritului cu fapta și cuvântul.
Maria, de doar 15 ani, și George, cu 11 ani mai în vârstă, se îndrăgostesc ca în romanele cavalerești. Cuprinși de o comuniune venită de dincolo de ucazurile părintești sau de dorințele nesăbuite ale trupului. Se iubesc trainic și tandru, clădindu-și un cuib ca în basme. În care Maria a trăit ”alături de acest cavaler… cea mai fericită viață care se poate imagina, o perpetuă încântare, din prima până în ultima zi.”
Clădind, împreună, un Miclăușeni neasemuit
Casa Mariei și a lui George Sturdza nu putea fi decât pe măsura poveștii lor curtenești. Or, deși era un conac cu un domeniu întins, ea nu avea încă farmecul și magia acelor Jardins des Délices. Lângă a căror fântână trubadurii își ostoiau setea de iubire. În vreme ce zidurile plângeau cu lacrimi prelinse printre dantelăriile pietrei dorul licornelor și zânelor evanescente.
Așezând cărămidă peste cărămidă, Julius Reinecke, excentricul arhitect al Iașilor angajat pentru a dăltui visul medieval al acestor prinți, avea să scoată din piatră un uluitor palat himeric. Care să înveșnicească vraja iubirii Mariei și a lui George. Un castel fără seamăn. Un giuvaer gotic și plin de mistere. Păzit de un cavaler în armură, a cărui deviză, cât de adevărată!, spune Utroque clarescere pulchrum. Frumusețea strălucește pretutindeni. Binecuvântat de zâmbetul unui înger orb la sluțenia din lume și la timpul care-și bate cadența implacabilă. Un castel peste care domnește o regină enigmatică. A cărei putere îi vine de la leul de la picioare și a cărei credință este a paloșului-cruce ridicat către slăvi. Dar și cu un șarpe ce-și va face insidios loc. Încolăcindu-se peste tășiul spadei, tăind cu ea firul ghemului și îmboldind astfel timpul să toarcă.
Timpul încă nu se grăbește
Înlăuntrul coconului de frumusețe și căldură, viața este încă netulburată. George se dedă molcomei zăbave a cetitului și alcătuiește una dintre cele mai bogate biblioteci private din Moldova, așezate cu religiozitate în rafturile holului prelung al casei. Cercetarea enigmelor lor afundă pașii solomonarului în covoare grele de Buhara. Maria pictează, cucerită întru totul de curbele Art Nouveau ale unui stil care-i umple sufletul de flori, liane, geme și lumini arămii. După-amiezele se rostogolesc năvalnic în cavalcade pe falnici cai arăpești. Scările de marmură de Dalmația duc spre iatacul ferecat îndărătul obloanelor ce se-nchid domol. Învăluit de miresmele dense ale lemnului de trandafir și ale moscului ambrat din băile turcești.
Casa
Liniștea casei e întreruptă doar de foșnetul frunzelor impunătorului ginko din fața terasei sufrageriei. În care masa de mahon se umple, la ore regulate, de frugalitatea unor feluri de mâncare curate și în adevăr gustoase. ”Smântână groasă să o tai cu cuțitul, pâine de casă proaspătă, cu gust de grâu, miere și fructe de pe proprietate… toate sunt din belșug pe masă, ca și în urmă cu o sută de ani.” Ferestrele se deschid către răsuflarea nopții, cu luna veghind livid și buha uguind în întuneric. Fotoliul ce-l cuprinde pe George conversează tainic cu o armură strălucitoare. Canapeaua Mariei, brodată Gobelin, îi transmite șevaletului energia luminoasă a trupului miniaturistei. Pereții culoarelor desfășoară lungi oriflame ce flutură în aerul năvălind pe ferestrele larg deschise mesaje care caută calea spiritului.
La Miclăușeni, timpul începe lucrarea șarpelui
Din așternuturile ”care miros a curat și a lavandă”, lui George, cel cu blânda-i privire albastră și ”simplitatea funciară”, și Mariei, cea de nici 20 de ani, fericită în ghiocul ei ogival, li se naște o fetiță. Unicul copil, neurmat de alții al căror râs să umple cotloanele misterioase ale castelului. O fetiță retrasă, singuratică, ștearsă și parcă indiferentă la tumultul vieții din jurul ei. O fetiță nici pe departe frumoasă. Dar cu un foc tăinuit în ființa-i mărunțică și stinsă. Ecaterina sau Catrina.
Poate că arderea sufletului ei va fi luat numele de Șerban Cantacuzino. Al doilea fiu al celebrului Nabab de la București și Florești. Fratele și cumnatul la fel de celebrilor Mișu și Maruca, Mihai și Maria Cantacuzino. Partidă pentru care cine știe câte zbateri înfrigurate vor fi zbuciumat pacea castelului. Cărările Domnului sunt, însă, atât de întortocheate…
Șerban, visul șarpelui
Căci Șerban e un cavaler necredincios. Un ușuratic și-un frivol. Suferind, în plus, de blestemul unui soi de lepră căreia niciun doctor, de acasă sau de aiurea, nu-i găsise leac. ”Deloc frumoasă, sărmana Catrina, și așa de sălbatică, îl ține pe micul Șerban încuiat la Miclăușeni! pe el, care iubește atât de mult societatea!”, spunea Maria, dojenindu-și potolit fiica.
Cum, însă, ar fi putut Catrina face altfel, când, cu o credință inflexibilă și de nezdruncinat, înlocuise, timp de douăzeci de ani, neputința infirmierelor de profesie? În creuzetul făpturii sale, se prea poate ca femeia aceasta fundamental singură și neîmplinită, atât de departe de fericirea părinților săi, să fi preschimbat iubirea perfidă în aurul unui martiriu sau al unei asceze. Sau, în refuzul tumultului vieții, să fi ales să nu tulbure trecerea molcomă a timpului, lăsându-l să-și facă treaba nestingherit. Cu prețul stingerii focului dinlăuntru și mai ales cu cel al unei ființe golite de suflul vital, dar pregătite să fie umplută de harul lui Dumnezeu. În tot acest deșert, o unică oază înviorătoare – în lipsa propriilor copii, înfierea nepotului Matei, fiu al surorii lui Șerban, Irina, moartă la naștere.
Timpul chiar nu a mai avut răbdare
Când nu a mai avut răbdare și a început să curgă vertiginos, timpul i-a luat în volburile sale și pe George, și pe Șerban, pentru ca, mai apoi, să-l arunce pe țărmuri îndepărtate și pe Matei. A lăsat în urmă, pe malurile devastate, dar neschimbate altfel ale Raiului de la Miclăușeni, două femei singure, neconsolate, ”fără apărare, zidite în în inviolabila lor ascunzătoare”. Dar pline de înțelepciunea credinței în destin și în hotărârile niciodată greșite ale Celui de Sus.
Arta
Maria s-a dedat cu ardoare picturii, ilustrării lecturilor sale, miniaturilor. Împodobirii ”cărților de rugăciune pe pergament cu încuietori din aur și din argint, cizelate și încrustate cu pietre prețioase, ca niște bijuterii, cu care se îndeletnicesc mâinile ei aristocratice, de cincizeci de ani încoace, ani de muncă neîntreruptă pentru această urâtă, dar distinsă văduvă din aristocrația moldoveană.”
Meșteșugul
Altfel, în încăperea cea mai mare de la parterul castelului, devenită atelier, Maria și Catrina torc ”inul, cânepa și lâna de pe domeniu și războaiele de țesut scot sute de metri de pânză neagră sau albă și borangic, țesătură din viermi de mătase, precum și covoarele în culori vii, cu desene sugerând pacea și intimitatea familiei. Trudă, industrii casnice care dau casei o notă deosebită”.
Faptele de binefacere
Între două plimbări pe întinsul domeniului de la Miclăușeni, cele două pustnice își închină viețile Domnului, în biserica atât de simplu aristocrată. După care pun buchete de crăițe pe mormintele leonine ale celor care nu mai sunt. Iar, atunci când tăvălugul războiului trece și peste Moldova, își pun tot sufletul în organizarea unui dispensar, în care români sau ruși, fără deosebire, vor fi fost alinați în durerea lor de două femei înger, de două mucenițe. De aceea, poate, nimeni nu s-a atins ”nici de copaci, nici de turme, nici de recoltele de la Miclăușeni, ținute la respect… de zidul acela invizibil de credință și necunoaștere a lucrurilor rele, ce se ridică în jurul celor două persoane.”
Războiul nemilos
Nu la fel de generoși vor fi hultanii celuilalt război, roșii aprins și nesătui. Singură, Catrina, devenită maica Macrina, nu va mai putea nimic împotriva lor. Și a devastării Raiului, devenit, în scurt timp, Iadul pe pământ – al soldaților fără Dumnezeu, al orfanilor fără noroc și discernământ, al răului și urâtului de care, toată viața lor, Sturdzeștii Miclăușeniului și-au ferit povestea. O poveste însă care, ca toate din lumea cea de jos, s-a istovit și s-a sfârșit.
Orice Rai e o veșnică nălucă
Rămâne în urmă doar amintirea unor boieri anacronici și desprinși din cărțile vechi. Patriarhal austeri, așezați, însă, în ”luxurianta verdeață” a unui parc ”magnific, cu dungi de aur și de rugină”, înconjurați de ”turnulețe și creneluri neo-medievale” și contemplând vremile în dreptul unei porți mari ”în cel mai strălucitor stil gotic”. Acolo, negreșit, ”două castelane, Mița Sturdza și fiica ei, Catrina Cantacuzino”, ne vor întâmpina în veșnicie, cu ”elegantă ospitalitate, de tradiție la Miclăușeni, ca la toate Curțile moldovene”.
P.S. Pentru imboldul acesta de a scrie despre Maria și Catrina Sturdza-Miclăușeni trebuie să-i mulțumesc fabuloasei Maria Tețcani Rosetti-Cantacuzino-Enescu. Și lecturii surprinzătoarelor sale Umbre și lumini, din care sunt extrase toate citatele din acest text.
P.S. Trebuie, de asemenea, să-i mulțumesc cu adâncă plecăciune maicii Parascheva, directorul actual al Castelului de la Miclăușeni, pentru a mă fi îndrumat în hățișul fotografiilor și Ecaterinelor. Precum și pentru a-mi fi acordat permisiunea de a folosi două poze extrem de rare. Cea a Mariei tânără, via Sorin Iftimi, și cea a Prințului George, via colecția Narcis Dorin Ion.
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
