Astăzi, pentru că știu că aveți o grămadă de alte lucruri mult mai importante de făcut decât să citiți o pagină de blog, oricât de interesantă ar fi ea, am să vă pun doar o simplă întrebare. Ea, de fapt, ascunde o nedumerire a mea mai veche. La care, personal, nu am găsit nicio lămurire documentată. Și să mă credeți că am încercat! EiffelIași, așadar, un titlu care spune că, pentru mine, Eiffel și Iașul împreună sunt o mică minune…
Iată întrebarea:
De ce, nicăieri altundeva în România, Eiffel nu a avut succesul, priza, nu a cunoscut entuziasmul pe care le-a stârnit la Iași, unde, atât de departe de capitala Franței, semnătura sa celebră e multiplicată de patru ori? Să fie oare doar comanditarii ieșeni ”de vină”? Dornici să aibă un oraș cu adevărat emancipat și occidental? Un oraș cu o istorie conectată? Sau, pur și simplu, un titlu de distincție personală? Să fi fost, oare, și o altă explicație la mijloc, care nouă ne scapă și pe care doar arhivele familiale Gustave Eiffel ne-ar putea-o lămuri?
Căci, da, prin cele patru construcții originale, surprinzătoare și foarte diferite ale genialului inginer la Iași, urbea și județul nostru intră în clubul acelor puncte de pe harta lumii care au angajat vestitele Birouri de la Paris. Adoptând, astfel, inovator, tehnica eiffeliană.
Hala de zid și fier a lui Eiffel. 1873
1873. Piața Sfintei Vineri, bătrână și atât de arhaică, își aruncase straiele răpciugoase pentru a deveni modelul de modernitate alimentară al Iașului. Pe locul unde, încă din vremea lui Nestor Ureche, se adunau căruțele țăranilor ce-și întindeau pe jos boccele, coșuri și saci, apăruseră, în ritmul alert al actualității, niște piloni de fier, alcătuiți din bucăți puse cap la cap, dar totuși solid înfipți în pământ. Se înălțaseră, primind un acoperiș ca o pălărie imensă de tablă și o lanternă pe deasupra. Așa ceva nu se mai văzuse niciodată pân-atunci în oraș.
Primarul Nicu Gane a tăiat panglica și l-a felicitat pe inginerul Niciman care, ca într-un joc pentru băieți ingenioși, se pricepuse să pună cap la cap piesele metalice trimise de niște ateliere franțuzești. Așa a silabisit Iașul pentru prima oară numele unui anume Gustave Eiffel. În fața imaginii Halei de zid și fier, care era un monstru metalic imens, ce răsufla grație unei ventilații naturale. Și în burta căruia găseai tarabe salubre, iar, mai afund, ghețării și spații de depozitare. O piață care apăra marfă, negustor și cumpărător de soarele și căldura ucigătoare. O ciudățenie care, ce să vezi, făcuse și un pui. De data aceasta, Niciman îl proiectase singur singurel din metalul desființatelor Abatoare din Tătărași. O Hală de pește, mai modestă, dar respirând același aer eiffelian.
Turnul Eiffel răsturnat. 1877
1872. O idee minunată. Ruso-română. Iașul să fie legat de Chișinău printr-o joncțiune feroviară, grație unei căi ferate peste Prut. Cinci ani mai târziu, 1877 avea să aducă neprețuita victorie în Războiul de Independență. Dar, în sfârșit, în euforia biruinței, avea să materializeze și ideea căii ferate moldo-basarabene. Ceea ce avea să facă din mica și neștiuta localitate de frontieră numită Ungheni una dintre fericitele deținătoare ale unui Pod Eiffel. Într-o companie selectă, alături de Bordeaux, Dieppe (Franța), Girona (Spania), Caminha (Portugalia), Cairo (Egipt), Arequipa (Peru) sau Constitución (Chile). Un pod strategic, pe care nimic nu pare să-l fi putut doborî, nici măcar rugina. Și nici, mai cu seamă, concurența celui mai mare din Europa la sfârșit de secol 19. Podul Regele Carol I, mai tânăr cu douăzeci de ani, construit de Anghel Saligny.
Grand Hôtel Traian by Eiffel.1882
1882. Scarlat Pastia, primarul Iașului din timpul construcției podului de la Ungheni, fusese atât de mulțumit de colaborarea cu Monsieur Eiffel, încât nu a pregetat să-i ceară din nou concursul, de data aceasta în nume personal. Om al unei generozități totale, Pastia, care dăruise un teren imens în dealul Tătărașilor, destinat primului cimitir public din Moldova, se gândea, însă, că, până în Eternitate, viața era grozav de frumoasă. Ca o piesă de teatru, cu toate suișurile și coborâșurile dramelor, tragediilor și comicăriilor sale. Or, tocmai de aceea, s-a hotărât să facă un teatru. Nu unul oarecare și atât, ci aristocratic și parizian. Comandat unde în altă parte dacă nu la Birourile lui Eiffel. Pastia a cerut eleganță și stil, rezistență și înaltă știință inginerească. Gustave a spus da.
Se întâmpla cu aproape zece ani înainte de apariția incredibilului Turn din Champ de Mars. Dar arcele metalice și buloanele de lego avant-la-lettre, metalul și structura aeriană erau, ca și la Ungheni, deja acolo, vizibile încă deasupra largilor ferești ale fațadei și în grinzile care susțin balconul regal. E adevărat că bietul Pastia a dat atunci faliment. E adevărat că banca i-a luat teatrul și i l-a transformat din templu aristocratic al Melpomenei într-un Ritz al Iașului. Cu nimic mai prejos, vă asigur, decât la Paris. Rafinat, Art Nouveau… High-life-ul întreg îl frecventa. ”E construit de Eiffel, vă dați seama? Allons-y, on dit que chez Gustave on mange comme à Paris!” Și când te gândești că Doamna de Fier avea să apară abia șapte ani mai târziu… Grand Hôtel Traian.
Mausoleul P.P.Carp. În jurul lui 1892
Un loc tihnit, plin de verdeață, cu un conac așezat în mijlocul unui parc în care susura o fântână arteziană. Un conac al artelor, al filosofiei, al lecturilor și meditațiilor, al politicii asumate, dar și al generozității. Un conac căruia toți cei care-i treceau pragul îi simțeau soliditatea, pe măsura tăriei de caracter a proprietarului său. Intransigentului, exigentului, radicalului Petre P. Carp. Nici nu te-ai fi gândit că, undeva, pierdut în imensitatea oazei de verdeață care înconjoară casa junimistului de la Țibănești, comanditarul îi ceruse prietenului Gustave să proiecteze un sever mausoleu neo-gotic și Art Déco. Pentru strămoșii demult dispăruți, dar, premonitoriu parcă, și pentru fiul cel nespus de tânăr, ce avea să moară pentru patrie, în urgia Primului Război Mondial. Un loc unde întreaga familie să se odihnească sub deviza Sus să avem inimele și sub semnul a trei stele călăuzitoare.
Țibănești, un mic mister
Stau și mă întreb cum se face că extrem de pretențiosul Eiffel, retras, e drept, din marile proiecte inginerești și preocupat, la vremea aceea, mai degrabă de meteorologie și aerodinamism, a acceptat, totuși, o astfel de comandă neobișnuită? Să fi fost, oare, inginerul de geniu musafir la conacul politicianului nostru? Și, între o cafea pe terasa răcoroasă și o discuție savantă în biblioteca prețioasă, francezul să fi primit cu dragă inimă rugămintea românului de a-i desena și proiecta un loc de veci aspru și rece ca metalul, deci indestructibil în singularitatea sa? Cine poate ști cum s-au petrecut cu adevărat lucrurile… Ce anume l-a adus pe Eiffel la Țibănești, în cea mai profundă dintre Moldove și în cea mai bucolică lume a satului moldovenesc… Ce legături de prietenie i-au legat pe cei doi bărbați, unul mai puternic decât celălalt…
Un lucru este, însă, sigur. Și anume că cea de-a patra semnătură românească a lui Gustave Eiffel pecetluiește o frăție durabilă, de aproape un sfert de veac, cu Iașul și Moldova. Dar mai ales cu acei comanditari luminați care l-au iubit pe îndrăznețul constructor al Turnului parizian și al Statuii Libertății cu toată ființa lor. Uneori până la sacrificiu.
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
