Taking too long? Close loading screen.

Fațadele clasice și frontoanele Iașului

Frontoanele unei fațade clasice sunt acele elemente de formă triunghiulară, mărginite de o cornișă, a căror menire este să încoroneze fața unui edificiu.

Înălțate ca o pânză de corabie vizibilă de la distanță, frontoanele Iașului încoronează două construcții excepționale, cu fațade clasice, de templu antic. Cărora eu vă invit să le privim împreună mai îndeaproape detaliile uimitoare. Pline de povești.

Frontoanele Antichității

Primul dintre frontoanele de azi e vestit….

Atunci când au proiectat Teatrul Național atât de râvnit de către ieșeni, austriecii Helmer și Fellner au gândit pentru el o fațadă monumentală. Ca de bijuterie neo-clasică, încastrată în Iașul dăruit cu toată ființa lui, la acel sfârșit de secol al XIX-lea, culturii clasice. O cultură pe care generația de edili ai vremii o dobândise în cele mai strălucitoare capitale europene.

Pentru acest templu al Thaliei și al lui Melpomene, emblemă și instituție preaiubită a orașului, clasicismul, așadar, de sorginte greco-romană s-a impus ca o soluție firească. Patru coloane corintice, cornișa simplă și elegantă și, nu în cele din urmă, un fronton masiv. Veți replica, pe bună dreptate, că, la Oradea, cei doi părinți ai teatrelor din Mitteleuropa au construit o fațadă aproape identică. Și evidența ne obligă să vă dăm dreptate. Dar, mai mult decât cronologia care ne spune că al lor este o replică la al nostru, există elemente care disting cele două teatre, dând preeminență celui din Iași. Or unul dintre aceste elemente este însuși frontonul.

Frontoanele spun povești

În tradiția antică, frontoanele sau ”timpanele erau de cele mai multe ori încărcate de sculpturi care înfățișau scene mitice sau bătălii. Și erau încadrate de acroterii, adică, la început, decoruri geometrice, mai târziu, florale”. La Iași, Helmer și Fellner au respectat întru totul această regulă. Încadrat de măști de tragedie greacă, cu ochii și gura ca niște găuri hăuri, dar și de florile de crin atât de des înflorite pe cornișele construcțiilor Iașului, încât ai spune că sunt simbolul său neprețuit, frontonul devine o scenă, pe care se joacă un scenariu cum nu se poate mai insolit.

Lupta

Povestea timpanului Teatrului Național e plină de ființe ambigue, aproape hermafrodite, înconjurate de animale fioroase, care pun în scenă nimic altceva decât plenitudinea vieții. Lupta supraviețuirii, izbânda luminoasă asupra cruzimii intense a lumii, semeția și odihna învingătorului, dar și umbra neobosită a morții, mereu la pândă. Priviți ferocitatea leului și a tigrului, atât de frust și de primitiv reprezentați. Priviți strădania celor care îi înfruntă și-i strunesc, figuri senine, dar încordate în efortul lor de a ține în frâu puterea energiilor dezlănțuite.

Victoria

În punctul de inflexiune și de echilibru totodată al frontonului, frântură parcă a unui hippodrom, o tânără femeie stă dreaptă într-un car de luptă, biruitoare. Cu mâna ridicată într-un salut regal, sau către cerurile îngăduitoare, ea pare olimpiană. Deși, sub formele sale brute și puternic masculinizate, forfotesc, amestecate, sforțarea, spaima de suferință, alături de triumful și lumina victoriei temporare. O liră îi stă la picioare. Orfică, învingând moartea. Slăvind viața.

Viața și Moartea

Nu foarte departe de tumultul și răzvrătirile luptei care este Viața, pe omul erou îl domolesc odihna, surâsul, bucuria de a profita de tihnă. Mereu, însă, insidios pândite de chipul hâd, deformat și multiform al Morții.

Cum teatrul este viață, frontoanele templelor, fie ele și moderne, spun, așadar, pentru fiecare dintre noi, povestea vieții. Sfârtecată între tumult și pace, între seninătate și încordare. O poveste, la capătul căreia, inevitabil, stă ascunsă Doamna cu Coasa.

Al doilea dintre frontoanele de azi, atât de discret….

În același sfârșit de secol al XIX-lea, când școala înaltă își găsește și în Iași calea și oamenii dispuși să i se dedice, studiile de medicină dobândesc o importanță majoră. Din ce în ce mai căutate, adunând tot mai mulți tineri entuziaști și îndrăzneți, aceasta a impus necesitatea sincronizării și în acest domeniu cu ceea ce se făcea în Europa. Astfel, a apărut ca stringent imperativul construirii unui spațiu destinat disecțiilor și studierii practice a anatomiei, bază a oricărei învățături medicale.

Și, astfel, s-a născut, grație unui pasionat arhitect al Iașului – Ștefan Emilian, clădirea templu a Institutului de Anatomie. În centrul căreia se deschidea amfiteatrul principal, cu masa de disecții înconjurată de gradenele pentru studenți. Un amfiteatru dotat cu un lift, rarisim în Europa. Care aducea ”elegant” cadavrul din morga de dedesubt sub ochii avizi ai învățăceilor. Un amfiteatru, de asemenea, despre care legendele urbane spun că avea comunicare directă, pe dedesubt, cu beciurile Bolții Reci din apropiere. Desigur, pentru acei studenți mai slabi de înger care aveau nevoie de un întăritor în chiar timpul nemiloasei lecții de anatomie.

Ștefan Emilian și Wladimir Hegel, arhitectul Templului Anatomiei și sculptorul unuia dintre frontoanele Iașului

Ștefan Emilian proiectează pentru Institutul de Anatomie nu o clădire oarecare, ci cu adevărat un templu antic, de un alb imaculat. În care intrarea se face printre șase coloane dorice, atât cât spunea și Vitruvius că e armonios pentru o fațadă clasică. Coloane care susțin un fronton încadrat de aceiași crini fantasci ai orașului. Un fronton uriaș și extrem de original, semnat Wladimir Hegel, sculptor polono-german omniprezent în Iașul statuar. Chiar dacă prea puțină lume își mai acordă astăzi răgazul de a-l privi, vă asigur că este unul extravagant. În primul rând prin îndrăzneala de a se constitui într-o revizitare a unui tablou celebru. Lecția de anatomie a lui Rembrandt.

Lecția de anatomie între Rembrandt și Hegel

Lecția de anatomie

Într-adevăr, la o atentă privire, în basorelieful lui Hegel regăsim aceeași punere în scenă din tabloul pictorului olandez. Un cadavru în mijlocul tuturor celor care asistă la disecție – ucenici, curioși, spectatori ai zădărniciei vieții. Și figura centrală a profesorului, care aici nu e Nicolaes Tulp, ci Aristide Peride, decanul Facultății de Medicină de atunci. Până și partea corpului care face obiectul lecției de anatomie este, ca și la Rembrandt, mâna. Cu siguranță pentru că, așa cum o interpreta maestrul olandez însuși, mâna e cea care face minunile lumii. Inclusiv în medicină. Inclusiv în cazul disecțiilor anatomice.

Mâna

Originalitatea timpanului Institutului de Anatomie

Există, cu toate acestea, o sumă de diferențe interesante între cele două opere. Ceea ce, de altfel, îl și salveză pe Hegel de la ”plagiat”. Dacă și profesorul Tulp și profesorul Peride sunt solemni în explicația pe care o dau celor care înconjură cadavrul, atitudinea acestora din urmă e mult mai diversă și nuanțată decât la Rembrandt.

Astfel, pare că mulți nu au puterea de a privi ceea ce se întâmplă în această lecție. Privesc în zare și unii sunt trist filosofi, alții încruntat sceptici sau surâzător înțelepți. Câțiva par a fi felceri purtând boneta specifică meșteșugului lor. Sau călugări medievali tămăduitori, punând în fața unui personaj îngenuncheat de tainele omului și trupului său, spectrul morții, sub chipul unei hârci îngrozitoare. Mai mult, am zice chiar că printre ei este și o femeie. Ceea ce ar fi întru totul non-conformist.

În sfârșit, nici nu-mi imaginez cât de mare trebuie să fi fost mirarea ieșenilor atunci când, printre toate aceste figuri și atitudini, vor fi recunoscut chipuri prea bine cunoscute. Pe Take Ionescu, Ministrul Educației de la vremea aceea, pe papa Niculae Culianu, Rectorul Universității ieșene, căreia Facultatea de Medicină îi aparținea. Ba chiar și pe însuși Ștefan Emilian, arhitectul Institutului de Anatomie.

Trei figuri sunt senine și parcă abstrase din timp și spațiu. Profesorul, ucenicul și… cadavrul. Dacă știm că profesorul este Aristide Peride, e foarte gotic amuzant să aflăm că însuși Wladimir Hegel, sculptorul, a ales să joace rolul cadavrului. Ca atare, rămâne de elucidat cine ar putea fi tânărul învățăcel așezat exact în punctul de inflexiune al frontonului. Între ale cărui mâini stă mâna disecată. Împreună cu speranța și încrederea într-un viitor al medicinei la care, în timpurile acelea, nici nu ar fi putut visa.

Frontoanele Iașului merită să fie citite ca o carte de înțelepciune

De fapt, frontoanele acestor două fațade clasice ale orașului ne spun una și aceeași poveste de înțelepciune. Că viața e o permanentă înfruntare între contrarii. Că la fiecare colț al ei stă și pândește moartea, înscrisă fatal și inevitabil în fiecare clipă care ne este dată. Dar că, tocmai de aceea, există o luptă pe care o avem de dat. Cu frica, răul, greul și suferința. Pe care, știind că le putem învinge fie chiar și efemer, le putem răsturna în ființa noastră. Prefăcându-le în seninătate, bucurie și zâmbet. Mi se pare plin de semnificație faptul că ambele frontoane pe care, astăzi, le-am privit împreună, poate cu alți ochi, spun un adevăr aparent pesimist, dar care ascunde florile deschise ale încrederii.

Sau, cum spuneau Marc Aureliu și Victor Hugo, Nu de moarte ar trebui să ne înfricoșăm. Ci că s-ar putea să nu începem să trăim niciodată. Ceea ce face că Să mori nu este nimic, înspăimântător este să nu trăiești.

Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Fotografii personale

Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.

Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă asigura că obțineți cea mai bună experiență pe site-ul nostru.