Călătorim – ce truism – pentru ca să ne azvârlim orizontul mereu mai departe. Călătorim ca să ne exercităm dreptul, greu obținut, de cetățeni ai lumii. Călătorim pentru ca să ne domolim curiozitatea, setea de nou și excitația descoperirii. Călătorim pentru că lumea e atât, dar atât de frumoasă, și mare, și generoasă. Călătorim pentru ca să ne aflăm pe noi înșine, mereu alții în aceiași teniși prăfuiți, ale căror găuri vorbesc despre pietrele de hotar ale lumii. Călătorim pentru ca să simțim că trăim, căci viața e una cu mișcarea. Călătorim ca să ne bucurăm în cel mai autentic mod – cel al grozavei oboseli a picioarelor și ochilor. Călătorim ca să adunăm amintiri pentru zilele domestice, în care flashes and spots sunt tot atâtea motive de bucurie și de a depăna povești. Prietenilor, nepoților, vouă, nouă înșine, sau oricui vrea să ne asculte…
Călătoriile ca niște punți peste lume
Călătorim pentru ca să ne îndepărtăm de acasă și pentru ca, apoi, să revenim la un acasă diferit. Scăldat în alte lumini, cele ale comparațiilor și ale conexiunilor. Revelatoare ale unor detalii, ale unor adevăruri pe care, cu siguranță, altfel, nu le-am fi văzut și conștientizat, nici acolo, nici aici. Flashes and spots… Călătorim pentru ca să devenim mai înțelepți. Călătorim pentru că suntem niște alchimiști, al căror drum este acela de a descoperi că avem totul în noi și lângă noi, doar că ne trebuie un luuuung ocol prin univers pentru a o înțelege. Da, dar, între timp, călătoria devine o inițiere…
Eu nu sunt o călătoare dintre cele mai îndrăznețe. Nu sunt nici pe departe ca Irina Catighera, pe care o admir din tot sufletul pentru curajul de a lua lumea în piept singură și cu iubirea de autentic. Și nu sunt nici precum copiii mei părinți călători, care au văzut jumătate și mai bine de lume, cu cei doi nepoți ai noștri care sunt deja niște globe-trotteri și niște cosmopoliți.
Nu, eu sunt un călător cuminte. Cam previzibil în alegerile mele, îmi place să mă întorc pe unde am mai fost. Și să colecționez, din ce în ce mai atent și mai posesiv, flashes and spots… Cu care revin acasă și țes punți peste meridiane, care se adună într-un soi de patch-work ce-mi ține tare cald la suflet. Haideți să vă arăt…
Flashes and spots 1
O masă mică, într-un spațiu mic, înconjurată de alte mese la fel de mici. La care tineri, exclusiv tineri, își văd tihnit de ale lor. Unii conversând domol. Alții lucrând pentru examene, pierduți printre notițe și tratate. Alții, cu căștile pe urechi, telemuncind probabil (ce mult îmi plac mie neologismele!). Alții râzând sclipitor. Eu, cea mai în vârstă, sunt cu un prieten vechi și drag, cu care nu m-am mai văzut de ceva vreme și care mi-a înseninat ziua cu un simplu ”Hai să ne vedem ca să mai stăm la taclale!”.
Pe noi toți aceștia, nu foarte mulți, ne leagă un singur lucru. O lume caldă și reconfortantă pentru că se dovedește a fi una liberă și familială. Scufundată în cosmosul unui bucătar care știe să facă să explodeze un Big Bang de arome adevărate. O lume în care aproape că ai senzația că ai putea să mergi să-ți iei puțin muștar din frigider sau să lași o farfurie la spălat în bucătărie. Bogdan Zamfir, un descântător al gusturilor sofisticate tocmai pentru că sunt simple, al papilelor care freamătă la atingerea fructelor nemăsluite ale pământului. Un vrăjitor.
Și deodată… mi-am adus aminte de Amsterdam. De un locșor ca Trufandaua de la Iași, în care doi tineri făceau din casa lor restaurant și din restaurant casa lor deschisă. Moeders. Convivial, prietenos, cald și tihnit, de nu-ți mai venea să pleci. La fel cum nu-ți vine să pleci nici din casa lui Bogdan Zamfir.
Flashes and spots 2
E cu puțin înaintea Crăciunului. Așezată în fața unei ferestre larg îndreptate către lume, în cafeneaua Tucano de care sunt iremediabil îndrăgostită, aștept un alt prieten vechi să apară din vârtejurile de ninsoare de afară. Înăuntru, cald, o lumină solară, înveselită de toate culorile unui astru afro-sud-american care iradiază de pe pereți. Oameni îmbujorați, mai întâi de frigul de afară, apoi de toropeala voluptuoasă a cafenelei.
Și deodată… un alt Crăciun îmi zvâcnește în simțuri. New York, zăpadă, frig de crapă pietrele, Brooklyn, o cafenea ca un adăpost împotriva urgiei. Pace vătuită. Stare de bine într-o oază plutind în mijlocul iureșului metropolei. Nu-mi aduc aminte numele cafenelei. Ca să vă spun drept nici nu mai știu sigur dacă era în Brooklyn, poate în East Village. Dar era aceeași stare de ieșire din timp și din spațiu, într-un mitic a-temporal, al zăpezii, al desprinderii de goana atomilor și de zgomot(or)ul ciocnirii lor.
Revin acasă din visare, de fapt sunt pe Ștefan cel Mare, deși este aceeași ninsoare. East Village este în orașul meu, căruia i-aș putea spune East Town. Mă pregătesc să-mi număr pașii afundați în zăpadă cu direcția puțin dereglată către podul meu Brooklyn.
Și deodată… sonorități de New York mă-mpresoară. De muzică americană, alta decât răsbătutele jingles ale lui Moș Crăciun. Nu, e muzica aceea de o nostalgie profundă, inconfundabilă, care te însoțește mereu prin culoarele vântului din Manhattan. Dar eu nu sunt nici în Brooklyn, nici în East Village. Sunt pe același Bulevard de acasă, La Noi. Ale cărui lumini îmi fac semn să intru cu chipul frumos ca o lună plină al unei tinere care-mi face wave din mână. Dar nu. Prefer să rămân între cele două lumi, întrepătrunse în nălucirile vitrinei ispititoare.
Flashes and spots 3
Paris. Orașul sufletului meu. Orașul luminilor tuturor viselor din copilărie. Cu Tata care mi-l povestea de parcă s-ar fi proiectat pe pereții camerei mele grație lămpii magice a darului lui de povestitor.
Paris, capitala cafenelelor, instituție străveche, de pe vremea lui Procope. Capitala stalurilor întinse pe trotuar, din care urmărești mersul lumii fără să-l vezi și fără să-i dai consistență. O piesă al cărei spectator este indiferent. Oamenii trec, lepădându-și umbrele în paharele de Apérol, în ochelarii de soare sau în lucirile întunecate ale cafelelor cu gust de Paris. Spectatorii se schimbă, se ridică alene din stal pentru ca alții să le ia repede locul. Și pentru ca ei înșiși să se mute, ceva mai târziu, în stalul unui nou spectacol. Cu parfum de croissant, de Paris-Brest sau de Brillat-Savarin… Cafenelele Parisului. Cu inconfundabilele lor parasolare, care protejează toată această lume, care fac din trotuare un loc aparte al trecerii timpului în pași lenoși și je-m’en-fichiști.
Și deodată… oh, iat-o, pe un colț de stradă, într-o piață care s-a tot metamorfozat – a avut havuz, a avut statuie, a avut fațade Art Nouveau, a avut revoluție. Dar n-a avut niciodată așa o cafenea. Deci, nu, nu e Place de la République. E doar Place du 14 Décembre. În al cărei colț dinspre Ulița Goliei, din coasta unui Hotel numit Continental, a apărut o Ève pariziană, cu ochii ascunși sub genele grele ale parasolarelor sale. Sunt acasă, la Gist, cafeneluța cât un degetar, cu mezaninul ei secret, plină de sensuri și de miez de tinerețe. Plină mai ales de mult cosmopolitism. Poate și pentru că, așa cum eu mă simt acolo ca la Paris, tot așa francezii din Iași se simt ca la ei acasă.
Iași, Amsterdam, Iași, New York, Iași, Paris… flashes and spots. Lumea e mică și mare, e departe și aproape. Lumea e la tine-n buzunar. În cel de la piept. Always.
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
