Două tablouri votive în două biserici iconice ale Iașului restaurate de un arhitect francez îndrăgostit de patrimoniul românesc. Iată un subiect aparte și aparent deloc atrăgător. Și totuși… Aceste două reprezentări picturale domnești sunt cel puțin interesante, dacă nu cumva chiar surprinzătoare.
Tablouri votive, mai înainte de toate, ce sunt ele?
Vovere, acesta este verbul latin care se află la baza cuvântului votiv. Verb al cărui participiu substantivat a dus la atât de democraticul vot de azi. Vovere, deci, adică a jura, a dedica, a consacra. Tablouri votive – jurăminte de credință, daruri aduse lui Dumnezeu, consacrare a puterii.
În această lumină, un tablou votiv este pictura, de sorginte bizantină, aflată pe peretele de vest dreapta de la intrarea în biserică, ce ni-l arată pe ctitorul ei, dimpreună cu întreaga lui familie, dăruindu-și lucrarea lui Dumnezeu. Și, prin El, întregii comunități căreia îi aparține. Pentru noi, tabloul votiv este o cale de a-i cunoaște pe acești generoși mecena. Cărora înfățișarea înaintea Judecății de Apoi cu macheta unei preafrumoase biserici în palmele împreunate le alina sufletul mai mult decât orice altceva.
Sigur, o cale de a-i cunoaște. Cu condiția, însă, ca, de-a lungul veacurilor, urgiile naturii, precum și nesăbuințele sau hybrisul omului să nu le fi preschimbat chipul și să nu le fi înlocuit darul cu un altul.
Tablouri votive și un arhitect
Așa se face că cele două tablouri votive la care mă opresc astăzi au stârnit în mine, care le cunosc dintotdeauna, căci am crescut cu ele în peisajul meu personal, o profundă mirare. Și o meditație asupra felului în care imaginile pot modifica imaginarul colectiv. Când, cercetând, am început să văd și să înțeleg, cele două picturi mi-au devenit un exemplu de caz, de o evidență uimitoare.
Astfel, până nu demult, Bisericile Sfântului Nicolae Domnesc și Trei Ierarhilor au fost, în naivitatea și ignoranța mea, reprezentarea imuabilă a unui trecut strălucitor. Care străbătuse veacurile pentru a se înălța triumfător, în mijlocul unei lumi noi și extrem de anoste. Ca atare, nu știu dacă, în vremurile când adevărurile erau mai mult sau mai puțin trunchiate, noi, cei mulți și neștiutori, am fi putut imagina și accepta că lucrurile nu stăteau chiar așa. Că, dimpotrivă, o sumedenie de schimbări alteraseră darul pe care trecutul reușise să ni-l transmită de-a lungul a lungi secole.
În ceea ce privește cele două minunate ctitorii ale lui Ștefan cel Mare și Vasile Lupu – din pricina unui arhitect francez, angajat de familia regală întru restaurarea patrimoniului românesc, André Lecomte du Nouÿ. Cine să fi vorbit, însă, public, la vremea aceea republican socialistă și naționalistă, despre o familie regală și un arhitect francez?! Ca și, de altfel, despre două biserici…
Descoperiri uimitoare
Or, târziu, la vremea descoperirilor mirabile, am aflat că, reconstruind de la zero biserica ștefaniană și reinterpretând-o aproape liber pe cea vasiliană, arhitectul Lecomte du Nouÿ a lăsat, ca și profesorul său Viollet-le Duc în privința patrimoniului francez, o amprentă contrariantă asupra celor două giuvaeruri ale Iașului. Lucru despre care trei tablouri votive stau mărturie pentru veacurile ce vor să vie. Tablouri votive devenite, însă, dintr-odată, infidele.
În ambele biserici, trebuie spus că pictura interioară a fost complet refăcută, cu ajutorul fratelui arhitectului nostru – Antoine. Care, respectând comanda investitorului regal, precum și opțiunile arhitecturale ale lui André, a zugrăvit imagini al căror adevăr e departe de cel al lui Ștefan cel Mare și al lui Vasile Lupu.
Cum ne înșală cele două tablouri votive
Astfel, nu numai că figurile celor doi domnitori au luat o altă înfățișare. Ștefan poartă acea barbă devenită sămânță de scandal. Mai ales în legătură cu statuia sa ecvestră, sculptată de un alt francez celebru, Emmanuel Frémiet. Vasile Lupu are o severitate și o duritate care se potrivesc de minune cu poveștile țesute în jurul lui. Dar nu și cu înfățișarea dată lui de zugravii care l-au cunoscut. Sidor Pospeev, Iakov Gavrilov, Deico Iakovliev și Pronka Nikitin. Cei mai buni pictori de la curtea țarului. Ajutați de moldovenii Nicolae și Ştefan Zugravul. (Historia)
O galerie, în sfârșit, întreagă de portrete, foarte asemănătoare de la o biserică la cealaltă, ne arată o unitate de stil occidental, oarecum transpusă în Moldova anilor 1492 sau 1639.
Mai mult, însă, bisericile pe care cei doi domni le încredințează lui Dumnezeu, Fecioarei Maria și celor Trei Ierarhi nu mai sunt întru totul cele pe care ei le-au izvodit. Ci, fără nicio îndoială, cele ale noilor comanditari și ale unui arhitect iconoclast. Deși răsărite dintr-o sumă de alegeri originale, poate, din punct de vedere arhitectural, ele sunt, cu toate acestea, deformatoare, diminuatoare și reductive față de proiectele inițiale domnești.
Dacă la Nicolae Domnesc, schimbările lui André Lecomte du Nouÿ sunt mai puțin vizibile, mai discrete și operate pe baza unor modificări în timp ale planului originar, la Trei Ierarhi, ele sunt supărătoare și masive, schimbând intimitatea, cursivitatea și dulceața construcției vasiliene. Or ceea ce noi vedem în tablourile votive este această nouă imagine a celor două biserici, în care intervenția arhitecturală face ca ctitoriile voievodale să se adapteze, de fapt, la două noi ctitorii – regale. Suprapunere pe care Iașul a interpretat-o ca o felonie. Chiar dacă pornită, fără îndoială, din intenții lăudabile, oneste și pline de mărinimie.
Un al treilea tablou votiv
Așa apare în poveste un al treilea tablou votiv. Unul care, în vremea comunismului, a fost acoperit cu figuri de sfinți. Sigur, nici ele conforme cu politica societății multilateral dezvoltate. Dar totuși mai potrivite decât cele ale unor venetici nesățioși, după cum eram învățați să credem. La Sfântul Nicolae Domnesc, cea de-a doua biserică restaurată la Iași de familia regală cu ajutorul lui André Lecomte du Nouÿ, pe același perete de vest, dar la stânga cum intri, aflăm reprezentarea, extrem de rară altfel, a întregii familii regale la momentul anului 1904. De la Carol și Elisabeta, susținătorii principali ai proiectelor, până la copiii Mărioara, Elisabeta și Carol. Un omagiu meritat, desigur. În ciuda unui rezultat discutabil. Care astăzi împiedică, de pildă, intrarea Trei Ierarhilor în patrimoniul universal UNESCO.
Când intrați la Sfântul Nicolae Domnesc și Bogat și, apoi, la Trei Ierarhi, nu uitați, așadar! Aruncați o privire atentă și avizată celor două tablouri votive. Un palimpsest. În care vremile se amestecă și imaginile propun o reprezentare captivant înșelătoare.
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Sursa foto 6
Fotografii personale
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
