La Iași, o imaginară conversație în trei

septembrie 17, 2023

Bădia Nicu îl întâlnește pe Bădia Octav, pe strada Lăpușneanu, la Iași

– Ei, bună ziua, bădie Octav, când te-ai întors la Iași? Ce bucurie să te întâlnesc taman pe Ulița asta a veseliei, pe matale, care ești așa de jovial și de pontos…. Cum o mai duci?

– Bună să-ți fie și dumitale inima, coane Nicule! Iaca, eu fac binișor, mă pregătesc pentru un vernisaj. Da’ matale ce mai faci? Tot la București? Și, dacă da, cu ce treburi pe la Iași?

Bădia Nicu, rector la Iași

– Iaca poznă, am fost invitat să preiau rectoratul Institutului de Belle-Arte de aici. Și mă simt tare onorat. Deși zău că nu prea înțeleg de ce s-or fi gândit la mine. Doar ce mare profesor sunt eu? Nu știu nimic alt decât să pictez ochi de cărbune și bujori în obraji, figuri rotunjoare și simple de tot. Și, mai nou, ceva peisaje și naturi moarte. Mai bine-l alegeau pe Theodor. El e altă făină care se macină la moară. La Iași, toată lumea-l știe drept marele parizian, prietenul apropiat al lui Matisse, ucenic la Gustave Moreau și la unchi-su, Puvis de Chavannes. Asta da carte de vizită! Pe când eu…

Bădia Octav, fost profesor la Iași

– Lasă, bădie, nu mai încerca să mă duci cu zăhărelul și n-o mai face pe modestul! Că doar toată lumea știe cât de mult ai bătut atelierele germane și cât de vestit te-ai făcut cu căpșoarele matale rotunjoare. Lasă că-i bine-așa. Mie, dacă mi s-ar fi propus așa o onoare, aș fi zis da cu toată inima. Da’ pe mine nu mă prea au mahării la suflet. Că, de, eu mi-s de-ai soră-mii, Sofia Nădejde! Mai socialist, așa. Unde mai pui că mă mai frământă și revoltă și soarta evreimii de prin Târgul Cucului. La Iași, ăsta chiar e iconoclasm, prietene. Să știi matale de la mine… Așadar nu e de mirare că m-au cam dat afară de la Institut, chipurile pentru că aș avea vârsta de pensionare… Nici nu mai vreau să-mi bat capul. Asta-i viața…

– Spui drept, Octave? Doamne, ce vremuri mai trăim și noi… Trebuie să recunosc, însă, că cizmarii și croitorii, cămătarii și rabinii matale au stârnit multe patimi. Și nici cu 1907 nu mi-e rușine. Aspru și cutremurător! Numai cine-i lipsit de suflet poate rămâne de piatră în fața unui așa dramatism. Cât despre Christos îndurerat (după 2000 de ani)… Doamne, e răvășitor de-dreptul! Eu însă te sfătuiesc, oricâte necazuri ți-ar aduce viziunea naturalistă asupra lumii noastre – că înțeleg că ești tare hărțuit, să faci bine și să nu dai înapoi… Doar că, din păcate, asta nu te prea ajută pe matale să trăiești ceva mai bine. Tot în căsuța aceea prăpădită a soră-tii trăiești?

– Da, tot acolo. Noroc că-i berăria Zimbrului pe-aproape, că altfel mă apucau pandaliile de disperare. Și noroc de atelier, că nu mai înghesui și tot calabalâcul meu printre mulții copii pe care mi i-a dat Dumnezeu. De la care nu cer osândă, dar, zău, bădie, zece parcă-s, totuși, oleacă prea mulți ! Da’ ia stai așa, că tot vorbim despre copii, ce-am auzit? Că, la Iași, Teodoreanul cel mic ți-a cerut să ilustrezi un alfabetar pentru cei mici?

Bădia Nicu din nou

– Ai auzit cât se poate de bine. Și nu numai Ionel m-a rugat să-i ilustrez cartea, dar și Cezar Petrescu, știi, scriitorul acela care-a scris un roman, ce coincidență!, taman despre Strada Lăpușneanu. Unde șădem noi azi să bem o bere, la Bragadiru. La Paradis General! Da, Cezar mi-a cerut să-i dau chip unui urs polar. Ce m-am mai amuzat! I-auzi colo, un urs polar! Da’, când i-am aflat lui Fram povestea, pe care, e drept, de câte ori mă pun la masa de lucru, mi-o citește nevastă-mea, cu glasul ei de mamă îndrăgostită, așa de tare m-am lipit de ea, încât o să iasă ceva tare frumos și duios. Copiii sunt, până la urma toată, preaiubiții mei…

Bădia Theodor, în vizită la Iași, și discuția despre sensul artei

– Ei, Nicule, ia privește și te minunează cine vine către noi dinspre Ermacov… On parlait du loup et on en voit la queue! Taman amicul Theodor. Pallady la Iași? Cum de-a părăsit Parisul lui cel neprețuit? Că, de, ce să mai zic, cu așa o ascendență Cantacuzină și așa o familie grozavă, unde altundeva decât la Paris ar fi putut să-și afle ‘mnealui calea? Oare stă tot în casa din Bucium când mai calcă prin Iași? Nu vrei să-l invităm la o bere alături de noi și să aflăm ce mai face Parisul?

– Hei, Theodore, ziua bună! Hai cu noi la un pahar de vorbă, că tare rar te mai vede omul, frate!

Nicu, Octav și Theodor, trei viziuni

– Ce mă bucur, dragilor, că vă văd! Chiar mi-era dor de Bragadiru ăsta și de berea care nu-i nicăieri la fel ca la Iași… Dau oricând Parisul pentru câteva ore pe strada Lăpușneanu, cu veselia ei.

– Ei, lasă, nu te mai da așa popular, că știm noi că Parisul e, de-o bună bucată de vreme, casa matale. La Iași nu ne ești decât meteor. Da’ bine măcar că te-am prins acum, să-ți mai dăm din veștile de-acasă și mata să ne spui cum mai zumzăie Parisul. Uite, bădia Nicu devine în curând rector la Institut. Și, mai nou, chiar a dat de tot în mintea copiilor. Se pune pe ilustrat cărți de plozi pentru de-alde Petrescu și Teodoreanu.

– Cât despre Octav, e admirabil, dar și-a pierdut din determinare. I-ai văzut ultimele lucrări? Hai, Octave, zi-i cum mi-ai spus tu mie că așa de multe buclucuri ți-au adus realismul și forța temelor tablourilor din ultimii ani, că te lași păgubaș. Că n-o să mai pictezi decât flori…

– Mă tem că așa am să fac…

Conținutul plin de miez

– Prostii, vezi-ți de treabă, omule! Dacă vrei să știi, uite! De-aș avea cum să-i arăt și lui Matisse pânzele matale, i-aș putea perfect demonstra, grație lor, că forma și conținutul sunt sensul fundamental al unui tablou. În vreme ce culoarea e doar un artificiu, oricât de fovistă și strălucitoare ar fi ea. Asta e nesfârșita noastră dispută. Eu, unul, nu înțeleg cum poate fi Henri atât de orbit de roșul aprins, de galbenul strident și de albastrul glacial.

– Aș înclina să-i dau dreptate lui Matisse, să știi… Culoarea și pe mine mă fascinează, încă de pe vremea epocii mele pariziene, când, împreună cu Enrichetta Albertini și Modigliani, ne îmbibam de post-impresionism.

Forma care modelează conținutul

– Nu, nici vorbă, Nicule! Pe mine formele nudurilor mele, de pildă, mă torturează pur și simplu. Fiecare obiect din juru-mi vorbește prin forme despre ceea ce ascund aparențele fluide. Iar eu sunt obsedat de a citi ceea ce e dincolo de ce vede ochiul prea fugar și superficial. Chinuit de ceea ce reprezintă identitatea fundamentală și indestructibilă a realității. Da, formele mele sunt aspre, ascuțite, dure, dar ele mă ajută să desferec suprafețele.

Mesajul – realitatea

-Theodor, mă copleșește privirea profundă pe care o apleci asupra pânzelor mele băncilești, catalogate sociale, ca să nu spunem socialiste. Da, și eu iubesc tușele puternice, onctuoase, violente chiar, formele aspre și necenzurate, forța mesajului pe care ele îl ascund. Dar nu mă pot compara nici pe departe cu spiritualitatea care emană din pânzele dumitale. Mata ai o abordare esențializată, aproape epurată asupra formelor și a conținuturilor pe care le poartă cu ele. În vreme ce eu sunt frust, direct și fără pretenția unor mesaje rafinate. Eu sunt un realist întârziat și un revoltat modern. Încerc să pun pe pânză ce văd și cu asta basta.

Culoarea

– Ei, domnilor, așa conversație îmi place cu asupra de măsură! Dar v-aș întreba, cu smerenie, eu, cu capetele mele așa de ușor de recunoscut, eu pe unde mă încadrez? Zi matale, Theodor, unde? Până te gândești cum să mă cruți, să vă spun cum văd eu lucrurile. Capetele, florile, peisajele mele de la Balcic sunt toate impregnate de culoare. Fără culoare, nu știu dacă ați observat, ar fi dureros de triste. Dar, în ceea ce mă privește, culoarea accentuează forța formelor. O sublimează. Doar că eu sunt mai simplu, prieteni dragi, ca pe vremea când desenam acasă, la Hârlău, cu dorința ca cei care privesc desenul meu, la vremea aceea mama și tata mai cu seamă, să mă citească precum o carte deschisă. Am rămas neschimbat, deși, între timp, sper că am mai crescut puțin!

Cei trei prieteni, neclintiți la Iași, pe strada Lăpușneanu, fiecare în galeria lui

– Una peste alta, frate Octav și frate Nicule, ce bine că ne-am regăsit, în după-amiaza asta aurie de toamnă! Și-mi pare că am da dovadă de o mare înțelepciune dacă am rămâne înfipți pe scaunele astea, pe strada Lăpușneanului, pe terasa Bragadirului, până ce lumea se va fi sfârșit și va fi luat foc. Și tramvaiul n-a mai trece pe aici. Și Streit nu ne-a mai firitisi cu prăjiturile lui fără seamăn. Greșesc eu sau mare drag avem toți trei de orașul ăsta și de ceea ce ne-a dăruit el? Și-acum, dacă tot suntem aici, nu vreți să urcăm puțin la etaj, să vedem ce mai fac prietenii de la Viața Românească? Că și de ei mi s-a făcut tare dor!

Coda

Din fericire, Strada Lăpușneanu a împlinit dorința celor trei mari pictori români ieșeni și le păstrează mai departe prezența împreună. De parcă ar continua o conversație începută demult. O conversație dusă spre viitor de discipolii lor de azi.