Sarah Bernhardt. O divă
Un nume celebru. Un monstru sacru, sintagmă inventată pentru ea de Jean Cocteau. O divă, adică divină, zeiță. Care face să răsară în fața ochilor toată splendoarea lumii scenei, în forma ei cea mai inspirată și genială. Nicio actriță de teatru nu a reușit să-și cucerească, să-și fascineze în așa măsură publicul încât să rămână o stea fixă pe cerul atât de nedrept schimbător și ingrat al artei dramatice universale.
O divă pe care spectatorii din lumea întreagă o doreau, o așteptau și o ovaționau zeci de minute în șir. O idolatrizau. O divă ale cărei rădăcini erau solide – La Comédie Française și L`Odéon, modele pentru teatrele de pretutindeni, idealuri către care orice actor tindea în dorința de a se înscrie în rândurile unei elite inegalabile. Dar pe care ea le părăsește pentru a-și crea propria trupă – Renaissance și a-și urma destinul atipic.
O divă care a descins la Iași de patru ori. La Iași, colț îndepărtat de Europă, oraș, la urma urmelor, de provincie, departe de capitala noului regat al României, și încă și mai departe de capitala capitalelor, Paris. Stau și mă întreb. Ce anume să fi contat și s-o fi determinat pe Sarah Bernhardt în decizia ei de a se opri și aici, nu numai la București? La Hanul lui Binder, cel atât de drag lui Caragiale, devenit Hotel Glantz. Sau în casele din Săulescu ale bogatei familii Mavrocordat. Într-un târg care, în anii 1880, de-abia începea să se modernizeze și să capete alura unui oraș occidental? Să fi fost doar nevoia de bani, necesari pentru a-și plăti sancțiunea impusă de La Comédie Française pentru îndrăzneala de a o fi părăsit în mijlocul contractului? Posibil, dar cu siguranță nu a fost doar atât… Răspunsul cred că e mult mai complex.
O divă precum Sarah Bernhardt la Iași?
Scena
Avea să joace pe scena primului teatru românesc. În fața unui public îndrăgostit de arta dramatică și, de aceea, extrem de competent și exigent. Or un astfel de public îi plăcea și o incita. ”Ca o pasăre de pradă; el vrea totul, ca vulturul care se repede spre tine ca să te sfâşie. Eu i-am dat totul: şi vocea, şi plămânii, şi ficaţii, şi părul, şi tinereţea, şi sângele. Şi tot nu-i ajunge.”
Colegii de breaslă
Acolo, la Teatrul Național din Copou, în 1881, anul primului său turneu la Iași, directori erau doi francezi excepționali. Unul dintre cei doi vestiți frați Foureaux, de la Théâtre de Variétés, și Victor Boireaux Delmary. Și-apoi, știa că, aici, avea poate s-o regăsească pe Aristizza Romanescu. Minunata sa colegă, pe care, pe vremuri, alături de Grigore Manolescu, ea o invitase cu o bursă la Comédie Française. Iași, între altele, și orașul de origine al unuia dintre societarii importanți ai aceleiași Comédie Française. Partenerul și concurentul ei de temut – Eduard de Max.
Avrum Goldfaden
Mai mult chiar, nu avea cum să nu fi aflat că în acest oraș exista și La Pomul Verde. Un teatru în idiș, primul din lume, ceea ce pentru ea, fiică a unei curtezane cu origini olandeze evreiești, trebuie că a contat enorm. În 1881, când descoperă fosta capitală a Moldovei în drumul ei spre Sankt Petersburg și când joacă pentru ieșenii în extaz încă de trei ori comedia Frou-Frou de F. Meilhac, se pare că a avut și un spectacol la teatrul lui Avrum Goldfaden, căruia diva nu i-a putut refuza invitația.
Credința publicului
Mai presus, însă, de toate, a fost, cred eu, încă din prima clipă, o alchimie specială între divă și acest străvechi oraș. Oraș care a admirat-o până în ultima clipă. Chiar și atunci când, la turneul din 1908, în vârstă deja de 64 de ani, nu mai avea putere și suflu, căci făcea eforturi supranaturale să nu șchioapete din pricina unui accident și a unei tuberculoze osteoarticulare de care nu se gândise nicio clipă că ar trebui să se îngrijească.
Să ne așezăm acum în ”benoar” (loja de la scenă) și să ne bucurăm de spectacolul divei
Ce anume, deci, făcea ca ieșenii, alături de spectatorii lumii întregi, să fie mesmerizați de Sarah Bernhardt, Împărăteasa teatrului?
Vocea
Une Voix d`Or, cum o numește Victor Hugo, pentru care diva a fost ultima iubire. O voce pătrunzătoare. Vehicul al unei arte a declamației pe care, sigur, astăzi nu am mai aprecia-o defel, și al unei emfaze nefirești, dar care, tocmai de aceea, era capabilă să supună, să-l țină prizonier pe cel care o asculta. Era și o butadă care spunea că, atunci când și-a auzit prima oară vocea înregistrată, Sarah ar fi leșinat… îngrozită!
Vocea aceasta, care, evident, vorbea în franceză, se făcuse înțeleasă pe tot mapamondul. Până și de indienii apași din Vestul sălbatic. Veniseră să atace și jefuiască trenul Pullman angajat de trupa teatrului pentru turneul său american, sau, mai bine spus, cele 8 tone de marfă din burta sa. Și-atunci, ”Sarah îşi pune o cămaşă albă, de noapte, iese pe platforma ultimului vagon şi începe să recite din Fedra lui Racine. În franceză, desigur… Indienii pâş!, pâş!, pâş!, au întors caii şi s-au dus. E scris în istoria teatrului francez!” (Anca Ovanez).
Apariția scenică
O prezență scenică dominatoare, acoperind întregul spațiu, și o expresivitate corporală inegalabilă. Creatoare de miraje. Sub imperiul fermecării, cine să mai fi fost suficient de lucid ca să realizeze că Julieta sau Marguerite Duval aveau aproape 70 de ani!
Și-apoi, câtă îndrăzneală! Ce altă divă mai cutezase să joace în travesti? Hamlet în travesti! Iașul conservator este uluit, sceptic, dar, în cele din urmă, copleșit și cucerit. Absorbit de text și de interpretare, hipnotizat de voce și de mișcările scenice, a uitat că prințul Danemarcei este o femeie. Iată de ce, în ultimul său turneu, din 1908, pentru a o vedea pe Sarah travestită în L`Aiglon al lui Edmond Rostand, ieșenii se înghesuie să cumpere bilete. 15.000 de bilete. Deși diva suferă deja de oboseala endemică a actorului itinerant. Dar, vai!, dacă era pentru ultima dată când o vedeau… Așa că rețeta este impresionantă, una dintre cele mai generoase realizate vreodată la un spectacol.
Excentricitate Art Nouveau
Sarah Bernhardt a fost actrița prin excelență Art Nouveau. De la afișele lui Mucha – întâlnire astrală între doi mari artiști – și până la bijuteriile de scenă ale lui Lalique sau Fouquet, de la toaletele pe care le arborează și până la machiaje, Sarah scandalizează și, în același timp, fascinează din nou, impunând o modă. ”E longilină și subțirică, iar silueta sa în S promovează moda încorsetată și cambrată Art Nouveau. Ținutele, neglijeele, pălăriile sale, rujul și pudra de orez, totul este, la această divă, un permanent subiect de scandal, dar prezentat cu lux de amănunte în revistele de modă pe care femeile și le smulg, copiind-o în lumea întreagă.” (Anne Desmarest de Jotemps) Și, nu am nici cea mai mică îndoială, tot la fel și la Iași.
Credința în teatru
O credință, în sfârșit, în puterea teatrului care trecea de barierele lingvistice. Credința în puterea de a comunica cu publicul nu doar prin replicile învățate, uneori improvizate, ci prin dăruirea întregii ființe. Și voce, şi plămâni, şi ficaţi, și rinichi, şi păr, şi tinereţe, şi sânge, și picioare. Prețul nu este prea mare. Cu condiția ”să nu-ți urăști rivalii, să disprețuiești mult succesul și să nu-ți uiți niciodată menirea”.
Turneele mitice ale divinei Sarah Bernhardt la Iași au fost, așadar, și au rămas un moment binecuvântat de sincronie și conectare a acestui oraș cu întreaga Europă, ba chiar cu întreaga lume. Iar faptul că Diva se numără printre marile actrițe care au urcat pe scena Teatrului nostru Național încununează această veche instituție cu cea mai extravagantă și elegantă diademă Art Nouveau.
https://www.youtube.com/watch?v=zZbUDGWZ4WM
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Sursa foto 6
Sursa foto 7
Sursa foto 8
Sursa foto 9
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
