De fiecare dată când mă gândesc sau vorbesc despre marea Doamnă a Iașului care a fost Olga Sturdza, încerc să-mi imaginez cum o vedeau contemporanii săi. Și ajung mereu să-mi spun că, mai mult ca sigur, ea trebuie să fi fost o excepție de la ceea ce se presupunea că era de așteptat să caracterizeze o domnișoară sau o doamnă comme il faut, din înalta societate mai ales. Lucru care, dacă intuiția mea e corectă, nu am nicio îndoială că deranja. Deranja pentru că punea în fața ochilor multor părinți și fiice ale acestora o oglindă. În care fățărniciile, aparențele înșelătoare, tristețile profunde ale tinerelor bine ascunse îndărătul fardurilor și cochetăriilor false și al unei instruiri menite a face dintr-o domnișoară doar o doamnă de protocol erau înlocuite, la această aristocrată, de o educație îndrăzneață, aproape masculină, menită să dea frâu liber personalității și să șlefuiască un caracter puternic. Cel al unei adevărate Doamne. O mare Doamnă a Iașului, prea puțin cunoscută.
Olga Mavrocordat, o tânără altfel
Să pornim de la Constantin Argetoianu. Neiertătorul cronicar al unor vremi pe care reușește să ni le dezvrăjească cu verbul său acerb. Argetoianu, care nu se sfiește să dărâme mituri și să dezvăluie chipul hâd al realității. Dar care, în ceea ce o privește pe Olga Mavrocordat, e laudativ. Aflăm limpede că suntem în fața unei tinere altfel, neobișnuite în concertul domnișoarelor generației sale. O tânără care s-a construit, mai apoi, depășind limitele lumii și societății cărora le aparținea, ca o femeie atipică și care impunea. “Fată frumoasă, viguroasă şi arătoasă, cu doi ochi negri care sfredeleau, emancipată (călătorea singură, lucru neobişnuit) şi inteligentă. Plină de farmec şi cetită”. Așa spune Argetoianu despre Olga. Pe care, la vremea petrecerilor și veseliei, nu o vedem decât foarte rar în saloane și săli de bal, elegantă și clasic feminină, așa cum ne-o înfățișează un tablou de tinerețe, înscris în galeria de protrete ale pictorului aristocrației pariziene, Jacques-Émile Blanche. Galerie în care portretul lui Marcel Proust este celebru.
O familie altfel
Mama Olgăi, Lucia Cantacuzino-Pașcanu, era o domniță delicată, măritată, conform obiceiului epocii, nu neapărat după voia ei, ci mai degrabă din motive patrimoniale. Alesul familiei a fost mai vârstnicul cu 20 de ani Alexandru Mavrocordat, care va deveni un tată absolut excentric. De la părinții aceștia Olga va moșteni enorm.
Pe linie maternă – viguroasa forță de rezistență în fața acceptării necondiționate a viitorului ei statut de simplă mamă și soție. Lucru care o va arunca în lupta pentru emanciparea femeii în România. Și o va asocia altor Doamne extraordinare precum Ella Negruzzi sau Ana Conta-Kernbach întru crearea Asociației de Emancipare Civilă și Politică a Femeii Române.
Pe linia tatii, a celui căruia apropiații îi spuneau Muțunachi – aventura incredibilă a ”cetitului” în imensa bibliotecă a conacului familial. Iubirea pentru limbile clasice și pentru artele frumoase. Pentru muzică, teatru. Bucuria de a descoperi prin călătorii și de a conecta firele lumii între ele, aducând sufletului și un alt fel de împlinire, mai subtilă și mai îndrăzneață.
Așa s-au făurit puterea, credința și mărinimia, tenacitatea și rezistența viitoarei Olga Sturdza, o mare Doamnă a Iașului.
Dar ce anume e atât de atipic la Olga în raport cu o femeie a acelor vremi ?
O educație de mare Doamnă, dar non-conformistă
Totul începe cu educația ei și cu faptul că a crescut în spiritul libertății și dincolo de orice conformism ucigător. ”Călătorea singură, lucru neobișnuit”, spunea Argetoianu. Eu aș spune – ”călătorea”, pur și simplu. Și nu pentru a se face văzută, împreună cu familia, în saloanele europene care contau. Sau pentru a face cumpărături dans les Grands magasins Eiffel et comp. Sau pentru a petrece vara la cura de ape de la Évian. Nu. Olga călătorea, de una singură, cu visele și închipuirile ei, absorbind lumea, vremile, tendințele, bogăția a ceea ce era diferit de universul de acasă.
O mare Doamnă a Iașului artistă
Mai mult, în ciuda apartenenței lor la o societate extrem de conservatoare și tradiționalistă, mai ales în Moldova, părinții Olgăi încurajează studiile copilei în străinătate, în Germania și Franța. La vremea aceea, un băiat plecat la studii în afara hotarelor țării era aproape o banalitate. Dar o fată, acesta era lucru rar. Mai ales dacă punem la socoteală faptul că tânăra Mavrocordat aspira cu toată ființa ei juvenilă să intre în lumea artistică. Una, din păcate, încă prin excelență masculină și îmbibată de un misoginism notoriu. Și apoi, o lume trecută de societate prin lupa tuturor prejudecăților degradante.
Ucenicia la Paris
Legenda spune că Olga ar fi reușit să pătrundă chiar într-o arenă exclusivistă. În ”templul” cel mai râvnit al Parisului artistic care erau atelierele lui Auguste Rodin. Sau poate în cele ale lui Bourdelle de la Grande Chaumière. Alături de o Camille Claudel sau de o altă româncă, Margareta Cosânceanu. Or, dacă ar fi adevărat, să faci față exigențelor și presiunilor unor astfel de școli de anduranță însemna că Olga avea caracterul de marmură, mintea strălucitoare și sufletul întărit de convingerea că nimic nu le poate fi interzis femeilor. Nici măcar sculptura. Să fi reușit, așadar, această moldoveancă să intre ucenic asistent la cel mai misogin dintre artiștii, dar și cel mai mare dintre sculptorii vremii sale? Nu există dovezi în acest sens. Dar, sigur, cu oricine ar fi învățat să mânuie dalta, îndrăzneață până la capăt, Olga a răspuns toată viața nevoii lăuntrice de a modela marmura și piatra. Înfruntând cu seninătate și fără să se destabilizeze ironiile criticilor, în general bărbați. Care nu vedeau în operele ei, adunate în atelierele de la Dieppe sau de lângă casa din Copou, decât bezele, frișcă, dulcegărie și feminitate excesivă. Opere, din păcate, ce nu au rezistat timpurilor și nedreptăților sale.
Ce a mai rămas?
Sigur, Olga Sturdza nu este un mare sculptor. Dar câteva dintre lucrările pe care i le mai putem vedea și astăzi în varianta lor originală sunt surprinzătoare. Și amintesc perfect de Rodin și de Bourdel. Astfel, dacă ne-am da răgazul de a intra în Vila Sonet a lui Mihai Codreanu, am putea admira acolo două dintre, probabil, cele mai frumoase opere ale Olgăi. Sărutul și Sburătorul. Emanând același aer, aceeași neliniște, aceeași epurare a formelor pe care elevii celor doi maeștri o respirau precum aerul.
Cât despre cenotaful impresionant care adăpostește rămășițele Prințului Alexandru Mavrocordat în biserica domeniului de la Miroslava, pentru mine acesta este cu adevărat o reușită a tehnicii trompe l’oeil, ceea ce face din gisantul monumentului una dintre raritățile, în acest gen de sculptură, din Vechiul Regat.
O mare Doamnă a Iașului – Olga Mavrocordat, căsătorită Sturdza
Amazoana Olga
Mai târziu, soție a unui bărbat preocupat mai mult de vânătoare și mamă a doi băieți, dintre care unul îi este luat mult prea devreme și în mod tragic, Olga se aruncă și se investește în îndatoriri familiale. Îndatoriri pe care alte femei de condiția sa nici în gând nu ar fi putut imagina că le-ar putea asuma. Și pe care, fără nici cea mai mică îndoială, le-ar fi refuzat cu desăvârșire, ca fiind odioase și triviale. Soția lui Mihail Sturdza, în schimb, nu purta foarte des rochii de bal. Nu iubea nici vizitele de complezență. Nici ceaiurile plictisitoare în care bârfa și trecerea prin sită a evenimentelor mondene sau picante ale orașului erau preocuparea principală. Nu, dacă nu era în atelierul sau biroul din Copou, Olga cea amazoană era mai toată vremea pe cal, inspectându-și nenumăratele proprietăți. Desigur, pentru a le gestiona cât mai bine. Dar nu doar întru propășirea beneficiilor personale.
Mama orfanilor
Conștientă de faptul că Dumnezeu i-a dat prea mult, Principesa muncea pentru binele semenilor săi năpăstuiți, uitați de soartă, și al copiilor lor, lipsiți de la bun început de orice șansă. Generozitatea, de sine mai cu seamă, a acestei Doamne este, așadar, neobișnuită și parcă nesecată. Trebuie să realizăm, mai înainte de toate, că, grație Olgăi Sturdza și în contextul dramatic al Primului Război Mondial, în România se naște instituția orfelinatului. Prin crearea Societății Ocrotirea Orfanilor din Război. Instituție dedicată copiilor celor 10 procente din populația României care au luptat pe front. Îngrășând pământul patriei, dar lăsând sub cerul înalt sute de mii de copii ai nimănui. Societatea înființată de Olga Sturdza, pentru al cărei patrimoniu s-a luptat, de la Iași și Miroslava, ca o leoaică, a însemnat, astfel, salvarea a peste 370.000 de copii din întreaga Românie. Adăpostirea, hrănirea, îmbrăcarea, educarea practică și aruncarea în lume la vârsta majoratului a 370.000 de copii, de orice confesiune, cărora li s-a dat o șansă în viață.
Binefăcătoarea Olga
Generozitatea acestei Doamne prea puțin cunoscute a Iașului și României se măsura în gesturi mici, dar care contau enorm. Fiecare absolvent, șef de promoție al orfelinatului liceu agricol, ce se căsătorea cu o fată, la rândul ei absolventă a orfelinatelor Societății de Ocrotire a Orfanilor din Război, era înzestrat cu 10 ha de pământ, car cu boi, vacă, plug și grapă. A nu se uita că însuși Orfelinatul agricol din Miroslava era găzduit și organizat în conacul și pe domeniul familial donat statului în acest scop. De asemenea, Olga Sturdza trimitea în lume pe fiecare absolvent al aceluiași liceu cu o sumă de 500 de lei în mână. S-a ocupat, apoi, cu mult suflet de copiii ”vicioși”. Într-un alt conac al familiei, Conacul Cărvunarilor, care, în vârful Copoului, aparținuse cândva lui Ioniță Sandu Sturdza și care devine o adevărată școală de corecție. A înființat, în clădiri cumpărate cu banii săi, grădinițe pentru copiii orfani din cele mai necăjite cartiere ale orașului. Tătărași, Frumoasa, Socola și Țicău. Între care cea din Socola a luat numele tatălui preaiubit – Alexandru Mavrocordat.
Trimitea administratorul familiei să împartă nevoiașilor din satele de pe domeniile familiale bonuri pe care stau înscrise cote de lemne pentru iarnă. A dăruit Teatrului Național înghețat de frigul gerurilor Refugiului României la Iași lemne pentru un an. Și a cumpărat o lojă întreagă, loja 3 stânga, pentru a contribui, cu smerenie și discret, la profiturile instituției. Oricare au fost gesturile sale de mărinimie, ele au fost cu asupra de măsură gândite astfel încât să slujească cu respect binele comunității.
O mare Doamnă a Iașului condamnată de regimul comunist
Destinul acestei femei care reușea parcă să dilate timpul pentru a avea vreme să le facă pe toate, prințesă care înțelesese că nu există pe lume bucurie mai mare decât să faci bine aproapelui tău și că a dărui înseamnă a primi în ceruri înmiit, destinul, deci, al acestei femei a fost atipic chiar și în această privință. Căci multe dintre gesturile ei au fost interpretate anapoda. Fie ca demonstrația orgolioasă a unei latifundiare care, astfel, arăta cât de generoasă își permitea să fie. Dacă nu cumva, încă și mai nedrept, au fost judecate ca oportunități de a aduce, de fapt, un profit indirect și frumos ambalat afacerilor familiale.
Încă și mai târziu, odată instalate vremile de tristă amintire ale comunismului, domeniile prințesei s-au spart în bucăți. La fel cum bucăți a fost făcut Monumentul Marii Uniri de la poalele Copoului. Au fost luate mai întâi castelul de la Popești, apoi casa din Copou, apoi și cea de la București. Până când totul s-a redus la o căsuță cu două odăițe dintr-o mahala a capitalei. Regimul muncitoresc i-o desemnase ca fiind, nu-i așa, suficientă unei moșieroaice care se înfruptase o viață din averea poporului. În cele din urmă, ultimul domiciliu al prințesei Olga Sturdza în România s-a închis ermetic într-o celulă de la Penitenciarul de femei și de muncă forțată de la Jilava. În care, timp de șapte luni ale rușinii, a pătimit pentru întreaga ei generozitate de dușman al poporului.
Ultimul orizont al acestei Doamne a Iașului – marea
Lucru trist, deși salutar pentru familia sa, Olga și urmașii săi, vlăstare ale unora dintre cele mai vestite neamuri ale Moldovei – Cantacuzino-Pașcanu și Mavrocordat, Sturdza și Rosetti – au reușit, cu mari riscuri și eforturi, să plece în Elveția și în Franța. Într-o lume normală și logică, sigură și confortabilă, dar departe de pământul din care această femeie extraordinară își trăsese puterea, îngăduindu-i o viață al cărei scop luminos identitar a fost binele în slujba comunității.
Înmormântată lângă Dieppe, acolo unde și-a petrecut a doua parte a existenței, spiritul din înalturi al Olgăi Sturdza cu siguranță tânjește după pădurile, conacele, lacurile, pajiștile și oamenii între care, fără ostentație, s-a înălțat ca o adevărată principesă a sufletului și dăruirii de sine. O personalitate, o mare Doamnă a Iașului și României. De care ar trebui să ne amintim și să vorbim mai des. Și pe care ar trebui s-o punem în valoare în lumina adevărului ființei sale.
Fotografii personale
Prezentare video prilejuită de comemorarea de la Miroslava, 20 octombrie 2022
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Sursa foto 6
Sursa foto 7
Sursa foto 8
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
