Mă întorc la Grădina mea cu flori, de care nu am uitat, căci mai sunt destule povești pe care vi le datorez. Așadar, după scenariul închipuit de Rebreanu pentru ai săi Adam și Eva, avataruri nemuritoare. După povestea melodramatică a lui St. O. Iosif și Dimitrie Anghel cu muza lor năbădoiasă. După cea care ridică fel de fel de semne de întrebare din Adela lui Ibrăileanu. După înflorita poveste a unei inegalabile florărese – Regina Maria – și a dragului ei grădinar ieșean, Pămulă. După tristele povești, cea a lui George Enescu și a Marucăi sale sau cea a Duducăi Otilia cu inegalabilul său Top. După toate aceste multe întâmplări de viață romanescă, a venit vremea și pentru nefericita poveste a Mariei Moruzzi. O inimă frântă, dar nu înfrântă. O adevărată Doamnă a Iașului.
O Doamnă a Iașului despre care am mai vorbit…
Când, acum ceva timp, povesteam despre Iașul refugiului din 1916-1918 și despre devotamentul necondiționat al unor doamne ale orașului rămase în amintirea colectivă pentru dăruirea și generozitatea sufletului lor, iată ce găseam pentru a o prezenta pe Maria Moruzzi:
„Locuind într-o stradă liniștită în castelul său, străjuit de un măreț parc, ai fi zis că Maria Moruzzi era răzleață de semenii săi. Și că-și concentra toată energia trupească și sufletească numai în îngrijirea odraslei sale. Nu. Maria Moruzzi avea sufletul prea larg ca să rămâie indiferentă la necazurile celor mulți, celor care suferă. Firea-i aleasă și generozitatea-i i-au câștigat locul de frunte printre fruntașele societății. (…)
(…) Neclintită a fost Maria Moruzzi la îndatorirea ce și-a luat. Numai cei care au fost alături de ea își dau seama de jertfa de sine ce și-a impus. De binele ce a făcut. (…) O așteptau bolnavii pe domnița – așa-i spuneau soldații – fiindcă dânsa cu deosebire știa cu vorba-i dulce, cu surâsul duios al surorii de caritate să le aducă balsamul mângâierii. (…)
Maria Moruzzi este un simbol. Ea întruchipează pe femeia română, care pe frontul al II-lea, a luat parte activă la zbuciumul cel mare al omenirii.”
(Fragment din cuvântarea ținută de profesorul Ioan Prassa. Vicepreședinte al Crucii Roșii ieșene. La parastasul de 7 ani de la moartea principesei Maria Moruzzi, in Dacia literară, nr 3/2018)
Astăzi, din această cuvântare a domnului Ioan Prassa, aș culege câteva indicii și aluzii la viața domniței Maria. Tristă, însingurată, nefericită. ”Răzleață de semenii săi”, ”toată energia… în îngrijirea odraslei sale”, ”jertfa de sine ce și-a impus”, ”surâsul duios”, ”balsamul mângâierii”.
Oare care să fie povestea existenței acestei Doamne fără de noroc a Iașului?
Tinerețea luminoasă
Fată frumoasă și tare bogată, născută din os domnesc, Maria Moruzzi avea drumul larg deschis în față pentru o căsătorie așa cum se întâmpla în lumea ei. Mai degrabă un transfer sau o unire a două patrimonii, deseori mai importante decât orice.
Doar că, în cazul Mariei noastre, pare că regulile lumii aristocratice s-au suprapus perfect peste legile sufletului. Care i l-au ales, cum nu se putea mai bine, pe cel de-al doilea fiu al principelui Al.I.Cuza – Alexandru. Așteptase ea până la 26 de ani, dar fericirea i-a fost pe măsura speranței. Căci, chiar dacă tânărul Alexandru nu era fiul legitim al familiei Cuza, Doamna Elena îl adoptase cu tot sufletul și-l crescuse cu dragostea unei mame adevărate. Astfel, Alexandru era, cu drepturi depline, copilul celebrului cuplu princiar. Chiar dacă tatăl său era mort de mai bine de 16 ani, la Heidelberg, lumina care înconjura amintirea acestui prim conducător al Principatelor Unite era aproape mitică. Și, chiar dacă Doamna Elena era singură și preocupată de faptele sale de binefacere, bogăția familiilor Cuza-Rosetti era una care deschidea, mai departe, toate ușile. Nu în cele din urmă, Alexandru, melancolic și cumva lipsit de voință, era, în același timp, cald, iubitor, așezat. Cu totul altfel decât fratele său, Dimitrie. Cel care, din dragoste sau durere sau plictis sau revoltă, se sinucisese atât de spectaculos. Cu doar un an înainte de căsătoria Mariei.
Drama Doamnei Cuza
Așa avea ea să devină una dintre marile Doamne al Iașului. Instalată în casa familiei sale, fostă a lui Pogor, de pe strada numită la vremea aceea Coroi. Mai înainte, însă, de toate, Maria și Dimitrie trebuia să pornească în călătoria lor de nuntă. Hotărâtă astfel încât să-i legene fericit în peisaje mediteraneene, luminoase, pline de pasiune. Unde, însă, altfel decât ne-am putea închipui, începe drama acestei tinere prințese. Alexandru moare la Madrid, în urma unui atac cerebral datorat unei malformații cardiace înnăscute. Tânăra mireasă devine, înainte chiar de-a fi cu-adevărat soție, văduva Cuza. Cernita văduvă din Copou. Extrem de bogată și cumplit de nefericită.
Doamna Iașului și ochii alunecoși ai unui tânăr frumos
Alături de palatul Pogor, cum vii dinspre umbrosul bulevard al teilor, se înalță o casă frumoasă. În stil brâncovenesc, pe la sfârșitul secolului 19, ea adăpostea instituția Căilor Ferate. În fiecare dimineață, un tânăr stagiar drept și maiestuos, frumos, cu barba corect tăiată și-o falnică mustață, călca pragul acestei case îndreptându-se către biroul la care-și trecea, deseori cu plictis, ziua. De la fereastră, însă, putea, în clipele de răgaz, să-și clătească privirile cu frumusețea parcului casei de alături. Parc al unui palat vestit. Care aparținuse unuia dintre cei cinci întemeietori ai Junimii – Vasile Pogor, dar pe frontonul căruia trona acum un blazon impunător. Al unei familii domnești, sosite din Trapezunt – familia Moruzzi.
În zilele cu soare sau răcoare, putea vedea chiar și o tânără frumoasă, tristă, cu obrazul ascuns îndărătul unei umbreluțe cochete. De altfel, singurul element vesel în înfățișarea sobrei domnițe, despre care aflase, între timp, că era, Doamne, cum se poate!, însăși soția lipsitului de noroc Alexandru Cuza… Văduva mult râvnită, mai ales pentru câte palate adunase în doar o lună de căsnicie. Palate între care cel de la Ruginoasa strălucea cu sclipirile de aur ale unor pagini de istorie mitice. Văduvă deja de 9 ani, neconsolată și bine păzită de frații săi.
Maria și Ionel
Dintr-una într-alta, Maria și tânărul nostru stagiar încep să-și zâmbească, ea timid, el nițel fanfaron. El – chipeș și nici mai mult, nici mai puțin decât fiu al unui om vestit – Ion C. Brătianu. Ea – delicată și, ca o trestie fragilă, în căutarea unui soare. Ionel și Maria. Un cuplu frumos. Promițător, dacă nu ar fi fost valurile pasiunii care să-i ducă în largul îmbrățișărilor. Și în vârtejul periculos al apariției unui copil neașteptat. Un bastard, așa cum fusese și Alexandru. Un bastard al cărui tată nu era pregătit să devină și soț totodată. Un bastard, însă, a cărui mamă era pregătită să-l primească în viața ei ca pe o lumină. Și împotriva întregului oprobriu sau judecății aspre ale lumii.
După o căsătorie de o lună, o alta – de o zi
Ionel nu va fi fost pregătit să devină soț, dar, poate și la insistențele nemulțumite ale familiei Mariei, a acceptat responsabilitatea recunoașterii năvălniciei sale. La Palatul de la Ruginoasa, departe de bârfele șfichiuitoare din saloanele ieșene, înconjurată de frații săi cerberi, Maria îl așteaptă pe tatăl ilegitim. Îi stă alături un notar. Însărcinat cu trei misiuni importante. Încheierea unei căsătorii rapide și lipsite de orice bucurie. Recunoașterea copilului al cărui nume va fi Brătianu. Dezlegarea căsătoriei prin pronunțarea unui divorț la fel de lipsit de orice bucurie a eliberării. O zi , o singură zi, cât o viață…
Copilăria acestui nou vlăstar al bătrânului copac Brătianu a fost fericită. La umbra altor copaci. Cei din parcul palatului moruzesc. În eleganța încăperilor vaste și bogate, cu biblioteci pline de cărți rare și cu povești despre strămoși care mai de care mai artiști. Cu vacanțe petrecute la unchii din Pechea, lângă Tecuci, pe proprietăți întinse și organizate după regulile celei mai avansate științe agronomice.
Mândru de familia mamei sale, Gheorghe este, însă, din ce în ce mai curios nedumerit de faptul că în jurul familiei tatălui său se țese neîncetat un vălătuc de tăcere stingheră. Care estompează orice încercare de a dezlega enigma. Un tată despre care va afla, totuși, la un moment dat, că trăiește, ba chiar că e un personaj important al României. Aparținând unei familii de uriași, căreia, iată, îi purta numele. De ce oare Mama nu îngăduia niciodată să se vorbească despre el, nu-i îngăduia lui, fiului, să-l vadă, să-l întâlnească, să-l cunoască? Doar era Tata…
Destinul știe întotdeauna cum să așeze lucrurile…
Stau și mă întreb cum anume face viața de-i adună pe oameni împreună. Chiar și atunci, sau mai ales atunci când, din varii motive, ei nu o doresc. Cum trebuie, oare, să se fi simțit Maria Moruzzi, văduva și divorțata doamnă a Iașului, atunci când, în refugiul la Iași al întregii Românii, drumul tatălui copilului ei trecea dinspre cabinetul lui, de pe strada Română, astăzi Lascăr Catargi, către Palatul Reginei, aflat chiar față în față cu palatul moruzesc? Cum era, oare, să știe că, din nefericire, cu soția acestui puternic prim-ministru – Eliza, soră cu eminența cenușie a regilor, Barbu Știrbey – trebuia, la întrunirile femeilor române, să se întâlnească și să colaboreze pentru a organiza viața cumplită a spitalelor Iașului? Ce, oare, va fi simțit în dimineața zilei în care fiul ei neprețuit, de 18 ani deja, îi va fi spus că urma să meargă să-și vadă tatăl? De care nu mai voia să stea departe…
Mamă singură, femeie, într-un fel sau altul, abandonată, Doamnă a Iașului care a înfruntat judecata lumii cu inima frântă, dar neînfrântă… Trebuie că soarta aceasta i se va fi părut tare nedreaptă.
Gheorghe I. Brătianu
Gheorghe a devenit, între timp, un demn urmaș al tatălui său. Care, după o licență de drept la Iași, îl va trimite la studii de istorie la Sorbona, apoi de filosofie la Cernăuți. Va ajunge liderul Partidului Liberal de la Iași. Din 1927 și până în 1930. Când va lua calea dizidenței liberale susținătoare a întoarcerii lui Carol al II-lea pe tronul României. Dizidență care îl va îndepărta de familia sa, dar și de cea a liberalilor și-l va îndrepta către căi extremiste. Justificate de ura împotriva bolșevicilor, fie și cu prețul încuviințării unei dictaturi și a unei alianțe cu Germania nazistă.
Dincolo de toate, însă, Gheorghe Brătianu rămâne istoricul Mării Negre. Probabil cel mai bun cunoscător și specialist în acest domeniu, valoare despre care stau mărturie volumele intitulate simplu Marea Neagră.
Coda
Maria Moruzzi, această Doamnă a Iașului, avea să moară repede, la doar 58 de ani, în 1921. Nu va apuca să se bucure de succesele și evoluția intelectuală ale fiului său. Dar, din fericire, nu va apuca nici să-și vadă copilul încarcerat, umilit, chinuit de comuniști în închisoarea de la Sighet. Din care nu a mai ieșit decât mort din cauze necunoscute. Un motiv în plus pentru ca, acolo sus, această femeie ”răzleață de semenii săi”, care și-a pus ”toată energia… în îngrijirea odraslei sale”, impunându-și ”jertfa de sine”, să-l întâmpine în slava Domnului cu ”surâsul duios” și cu ”balsamul mângâierii” ei de Mamă.
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Sursa foto 6
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
