Dacă astăzi iubesc lumea fanariotă, dacă mă cufund cu deliciu în torentele de cuvinte pe care această lume ni le-a semănat în limbă, dacă mă uimesc, de fiecare dată, imaginile pe care aceste cuvinte le izvodesc în mintea-mi hulpavă este, înainte de toate, pentru că am descoperit-o pe Lizoanca luându-l hotărât de mână pe Zogru și prăvălindu-se în Paturile oculte ale unei Logodnice cândva Homerice și Mămică la două albăstrele. Paturi foșnitoare, ca un Manuscris fanariot, pe care s-a înstăpânit, temporar, o Mâță a Vinerii alături de un Omuleț roșu ca o Fantomă din moară. Povești amoroase pline de profunzime și suculență, care trezesc cosmosuri clocotitoare. Căci, ați ghicit, ieșeanca – prin adopție – Doina Ruști este o vrăjitoare a cuvântului ! Ascultați-o numai… oare despre ce vorbește?
”Desigur, era vrăjitoare, iar iubiții ei, chiar dacă doar pentru o noapte, deveneau invincibili. În nopțile fierbinți, din cearșafuri se ridicau acele miresme care fac sângele să se miște mai repede și mintea să meargă mai bine, iar dimineața, la despărțire, dintre buzele acestor bărbați iubiți ieșeau petale albe, mici flori transparente, care, după aceea, în timpul zilei, continuau să plutească peste oraș, împrăștiind parfumul dorinței, amețitor și plin de dureri.” (Ciudățenii amoroase)
Ah, Doamne, nu-i nimic alt decât tutunul și fumul catranului ademenitor…
Descoperire
Într-o după-amiază fanariotă, așadar, cu soarele biruitor deasupra capului și sufletul sprințar de nerăbdare, am alergat s-o întâlnesc pe Doina Ruști, ca să aflu, cu atât de multă întârziere și cu mirarea unei albăstrele, că, prin adopțiune, această scriitoare excepțională este, de fapt, ieșeanca Doina Ruști. Care, de la 14 la 22 de ani, a luat orașul în stăpânire. În zornăit de mărgele și de cercei de sticlă. Învăluindu-l în amăgirea subțire a fumului de țigară și măsurându-l în cadența unor pantofi fanarioți, roșii-portocalii. Un oraș ales pentru că încă mai încuraja, la Liceul Ibrăileanu și la Universitatea ieșeană, studiile clasice, de greacă și latină. Dar care avea să lase, în chiar paginile romanelor ei, niște haznale bogate, ca niște sipete orientale. (Vă asigur că, în româna fanariotă, hazna nu devenise încă un cuvânt negativ, așa cum avea să li se întâmple multor altora de astă sorginte. Hazna însemna ”Clădire sau încăpere a vistieriei în care se păstrau un tezaur, o sumă mai mare de bani sau alte lucruri de preț”. Clădire păzită, desigur, de un haznatar.)
Din aceste sipete au răsărit, mai târziu, în giubele galbene și cealmale de un roșu turbat, în citarele de făcut anteriu și binișuri garnisite cu blană, femei irezistibile și bărbați subjugați. Și s-au izvodit povești onctuoase ca mierea chihlimbarie. În care eu m-am prins ca o gâză fericită… Cum altfel, de vreme ce ”Mistuirile efemere nu au importanță, în comparație cu sentimentul înalt că în urma hoitului tău putrezitor continuă să palpite emoția unei întâlniri.” (Mămică la două albăstrele)
Ieșeanca Doina Ruști, 2014
Cred că deja am scris prea mult cu creionul roșu care-aleargă de capul lui pe hârtie și pe care, nici nu s-ar fi putut altminteri, ea mi l-a dăruit. A sosit acum vremea s-o ascultați pe ea, ieșeanca Doina Ruști povestindu-și Iașul. Vă asigur, nu există snoavă mai frumoasă… Snoavă înlesnită nouă de o voce discretă și misterioasă, cea a rafinatei Oana Lazăr! Dați-vă răgazul de a o asculta de la cap la coadă. N-o să vă pară nicio clipă rău.
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
