Ca să vă vorbesc despre lipovenii și muscalii Iașului, trebuie s-o iau de departe. Și să vă povestesc mai întâi despre prietena mea cea mai veche de pe scara blocului din Cantemir, scara D – Nuți sau Núțica. Al cărei nume dorea să-i fie pronunțat cu accentul pe silaba Nu, știa ea de ce… Era roșcată aprins, cu o coadă groasă împletită pe spate și cu o puzderie de pistrui pentru care o invidiam în fiecare zi, nebosit. ”Núțica, de ce ai atât de mulți pistrui și nu-mi dai și mie?” ”Cum să-ți dau și ție, prostuțo, ce crezi că mi i-am lipit pe obraz? Niet, eu mi-s neam de lipoveancă, așa să știi, ceea ce tu nu ești… Așa că mai pune-ți pofta de pistrui frumușel în cui. Da?”
Lipoveni la Iași
Lipoveancă? Repede, la Mama, s-o trag la răspundere, de ce nu sunt și eu lipoveancă? Dar, mai întâi, ce-i aia, lipovean? Mama nu avea vreme să-mi dea prea multe explicații – ”adică rus, și puțin cazac, și puțin ucrainean, de prin Buceag”. Ceea ce mie mi-a fost de-ajuns. Căci înțelegeam că Núțica era un copil venit de pe un alt colț de planetă, Buceag. Chiar dacă nu pricepeam de ce poposise taman la scara, în cartierul și orașul nostru și nu aiurea, ca să nu-mi mai dea atâta prilej de invidie și supărare.
Lipovean, de la Filipovean (adică ”de-al lui Filip”, unul dintre primii starosti ai lor), cu alte cuvinte, adept al unui rit religios extrem de sever și de radical. Cel numit și rascolnic. Rit respectat cu sfințenie în toată autenticitatea și severitatea dintâi a ortodoxiei.
Or, ce-i drept e drept, frumos îmbrăcați și femeile cu basma albă ca neaua peste pletele roșcate, Núțica și toți ai ei, plini de pistrui năstrușnici, porneau în fiecare duminică spre o destinație care mie-mi era misterioasă. Acum știu că mergeau cu toții la biserică. Biserica lor Lipovenească, la doi pași de casa noastră, pe malul necăjit al Bahluiului, dar cu turle aurii ca niște jumătăți de bulbi rotofei de ceapă. Construită de unul dintre cei mai buni arhitecți ai Iașului – Ștefan Emilian. Procesiunea aceea duminicală era o taină care, de mi-ar fi fost lămurită, ar fi putut să-mi răspundă și la întrebarea de ce familia Núțicăi aterizase de pe planeta ei de baștină taman la noi în cartier. Chiar dacă, în fapt, era doar o simplă coincidență.
Lipovenii zarzavagii
Încetul cu încetul, aveam să redescopăr pistruii miraculoși ai Núțicăi mai întâi la lipovencele de la piață. Zarzavagițe neîntrecute, cu care Mama purta luuungi discuții ”bio” în mijlocul salatelor crocante, ridichilor defel găunoase și cu delicatețe iuți, morcovilor adunați în buchete mustăcioase ori legăturilor parfumate puternic de lobodă, hasmațuchi, mărar și leuștean. Toate stropite, din vreme în vreme și doar atât cât trebuie, cu apă vie, ca să rămână proaspete și viu colorate.
În tradiția Mamei, și eu astăzi îmi cumpăr legumele de la cei mai simpatici lipoveni care există pe lume, născuți de pământul mănos al statornicelor solarii din Târgul Frumos – tânăra familie Hoșliag. ”Legumicultura este o tradiţie de zeci de ani în comunitatea noastră de ruşi-lipoveni, din care facem şi noi parte, de la bunici până la părinţi, iar noi, la rândul nostru, am urmărit să păstrăm tradiţia, dar şi să dezvoltăm o altă perspectivă a ceea ce înseamnă această muncă.”
Mai târziu, visul adolescenței mele încă îndrăgostite de pistruii și de părul roșu aprins al Núțicăi avea să se întrupeze într-o neverosimil de frumoasă lipoveancă, luminoasă ca un soare. Care, săptămână de săptămână, sosea la noi în prag, unde, dintr-un coș imens, împletit, răsturna un bulz de brânză de vaci învelit într-un tifon curat ca lacrima și o ulcică de smântână groasă și grasă. ”Am și niște ouă proaspete, nu vrați domniile dumneavoastră?” Înaltă, solidă, cu șerpi de foc neîmblânzit ieșindu-i de sub basma, trufașă și neînfricată. O apariție zeiască în cenușiul timpurilor pe care le trăiam mediocru. Învăluită în miros de zer și de bălegar, de pământ și de muncă aprigă.
Ei, și-acum, că, asupra lipovenilor din ecuația lipovenii și muscalii Iașului, ne-am lămurit…
Muscali la Iași
”Da’ muscalii cine mai sunt?”, îl întreb de data asta pe Tata, alături de care mușc cu lăcomie dintr-o după-amiază de vacanță de vară, tihnit cuibărită în paginile romanului adolescenței mele. La Medeleni. Cuvântul ”muscal” îmi răsărise așa, deodată, în fața ochilor, ca o muscă mare, neagră și hâtră, bâzâitoare și pisăloagă. Sigur, ar fi putut fi o muscă la arat, vorba fabulei. Doar că nimic nu se prea potrivea cu nimic. Căci musca aceea ar fi trebuit să fie de-a dreptul kafkiană ca să poată struni, după cum scria în carte, un cal și o trăsură pe deasupra.
Soarele se prefira alene printre storurile trase. Era cu-adevărat o după-amiază ca mierea, ieșită cu totul din tiparul gamelor și studiilor de Czerny care-mi adumbreau zilele. Un răstimp binecuvântat, ce avea să-mi fie tulburat de acea nevinovată curiozitate mu(s)calită și de răspunsul Tatii, absolut imprevizibil și copleșitor. Un răspuns care a deschis atunci în sufletul meu o poartă către niște întunecimi ce aveau să mi se întipărească puternic – în suflet mai înainte de toate. De ce Tata a purces a-mi explica, mie, adolescenta nu foarte pudibondă, dar totuși extrem de impresionabilă, ce era cu muscalii aceia de care se pare că-și amintea atât de bine? De ce a făcut-o cu atât de multă înverșunare și crud realism? Aceasta e o nouă întrebare, la care, atunci, nu aveam răspuns.
”Muscali – adică ruși, din Moscova”. ”Aha, cred că înțeleg!”, am spus eu înr-o doară, așa, ca să mă dau cunoscătoare. ”E ca și cu lipovenii. Trebuie că și muscalii sunt un soi de zarzavagii, nu-i așa?” ”Nu chiar, Sorină. Doar oltenii puteau face cu adevărat concurență lipovenilor, cu zarzavaturile lor așezate frumos în două cobilițe pe care le purtau prin tot orașul, strigând cât îi ținea gura și aruncând miresme proaspete în jurul lor. Nu. Muscalii trăiau într-o altă lume. A cailor și a droștelor, căci erau vizitii. Și, la Iași, erau cei mai vestiți. O specie aparte. Vrei să-ți povestesc?” Păi, mai încăpea socoteală?
Secta scopiților
Așa a mers mai departe istorisirea Tatei, care m-a pus pe gânduri și mi-a ridicat pentru prima oară în viață problema absurdității exceselor religioase. Știam deja de Inchiziție, de călugării flagelanți, de cuie, bice și înfometare. Dar erau pagini de roman sau de carte de istorie. Știam chiar, oarecum amuzată, și de stâlpnicii în cuibul lor cocoțat la înălțime. Era vorba de călugări și de eremiți. Dar ceea ce Tata mi-a dezvăluit în după-amiaza aceea de vacanță, pornind nevinovat de la un cuvânt din La Medeleniul lui Teodoreanu, a depășit orice închipuire adolescentină. Muscalii Iașului erau, de fapt, ca și lipovenii, niște sectari. Nu numai radicali și stricți, ca rascolnicii, ci și unii dintre cei mai cruzi și monstruoși cu putință. Erau scopiți. Din slavul skopiti. Altfel spus, jugăniți, estropiați, castrați.
Rusia pravoslavnică
Muscalii veneau, într-adevăr, dintr-o veche Rusie pravoslavnică. Unde-și făcuseră crez sfânt din câteva versete din Evanghelia lui Luca: „Aţi auzit că s-a zis: să nu săvârşeşti adulter! Eu însă vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o dorească, a şi săvârşit un adulter în inima lui. Iar dacă ochiul tău drept te duce la păcat, smulge-l şi aruncă-l de la tine; căci îţi este de folos să piară unul din mădularele tale, dar să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Şi dacă mâna ta dreaptă te duce la păcat, taie-o şi arunc-o de la tine; căci îţi este de folos să piară unul din mădularele tale, dar să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă”.
Eram uimită. Tata știa unde să caute în Biblie, el, care niciodată nu mi-a șoptit Înger îngerașul meu sau Tatăl nostru, seara la culcare … îți este de folos să piară unul din mădularele tale, dar să nu-ți fie aruncat tot trupul în gheenă… ”Gheenă, Tata?” ”Da, copilă, adică infernul pe care păcatul îl cască sub picioarele necredinciosului. Mai cu seamă păcatul cel mare – pasiunea, iubirea. Trupul de lut încins și frământat. Al bărbatului și al femeii. Un trup ce trebuie amuțit și înfrânat, căci menirea lui cea mai de seamă e doar procreația. Reproducerea fără de plăcere, ba chiar și fără de fericire sau iubire. Trupul – un păcat al întunericului odăilor, al genunilor ființei dezlănțuite. Gheenă căreia orice îi este de preferat. Chiar și îndepărtarea mădularului cel nerușinat și rușinos.”
Trebuie să recunoașteți că devenise o discuție dintre cele mai stranii și aiuritoare. Tata vorbindu-mi mie despre trup și iubire! În felul acesta! Și să știți că nu vă mint!
Un rit barbar
”Oh, asta era credința scopiților, Sorină! Nu te speria, stai pe pace! Iubirea nu e niciodată un păcat!” Uf, îmi mai venise sufletul la loc. ”Dar să știi că povestea lor încă nu s-a terminat, puiuț!”, a continuat cumva dubitativ Tata, pe care nu-l mai auzisem niciodată vorbind astfel despre dragoste și umbrele ei.
”Vrei să-ți spun mai departe?” Asta ar fi fost culmea, să mă lase la mijlocul istoriei, taman când ea devenea cel mai incitantă. Ceea ce, însă, a urmat a depășit orice imaginație, chiar și una coaptă în cuptorul poveștilor negre, sado-masochiste. ”Scopiții erau niște crunți călăi, dar cu ei înșiși. Căci, în taina cea mai mare a casei lor de rugăciuni, sub pavăza Evangheliei lui Luca, îndepărtarea întregului lor mădular, făcută cu cruzime și în durere, era, pentru dânșii, singura cale dreaptă spre izbăvire. Secta scopiților, însângerată de un fanatism feroce, speria ortodoxia și drept credința. Așa că au fost alungați din Rusia de Ecaterina cea Mare. Și, după lungi căutări, pe la începutul secolului al XVIII-lea, și-au găsit adăpost la noi, în Dobrogea și pe valea Prutului. La Galați și la Iași, cu precădere. Unde comunitatea lor era numeroasă, dar ca o castă ermetic închisă.”
E de înțeles de ce, atunci când s-au așezat în târgul Ieșilor, Mitropolitul Veniamin Costache s-a înfiorat și s-a gândit că, dându-le Biserica Stratenia ca loc de rugăciune, îi va aduce mai ușor pe calea, mai blândă, a orto-doxiei. Doar că scopiții nu au renunțat la crezul lor și, rânduindu-și viața pe drumul Păcurarilor, în spatele unor porți mari și bine ferecate, au continuat împlinirea ritualului plin de cruzime și traiul lor auster misterios. Cu nestrămutata convingere că doar așa porțile Paradisului îi așteptau, larg deschise, la capătul drumului.
Muscalii scopiți
Eunuci, desigur, lipsiți de barbă, efeminați, în ciuda staturii lor urieșești, cu glas invoalt și pițigăiat. Aceștia erau muscalii Iașului. Birjarii. Vizitiii. Carpo, Vașca, Feodor, Egor sau Ivan. Ai căror urmași Tata zicea că și-i mai amintea din tinerețea lui ieșeană, adunați în Piața Unirii, în așteptarea mușteriilor. Sau, mai târziu, când, cu totul și cu totul excepțional, pentru o fată frumoasă și preaiubită de un flăcău naiv, mai scoteau din curțile lor câte un cupeu cam ruginit, dar încă pe roți. Și urcau pe capră, cu șapca lor inconfundabilă și mantalele de catifea, cândva înfiretate și mândre. Pentru o plimbare ca-n vremurile de odinioară.
Erau niște crescători nemaipomeniți de cai, cai de rasă, de trap, Orlov. Pe care-i răsfățau în grajdurile de pe lângă casele lor. Pe care-i adăpau de la Cișmeaua Păcurarilor. Și pe care-i înhămau la trăsurile cele mai elegante ale Iașului, spre delectarea deambulatorie a cuconițelor și protipendadei târgului.
Era un semn de mare reușită socială dacă te arătai, în admirația tuturor, într-o cupea ”huit ressorts”, ca cea a familiei Roznovanu, trasă de caii lui Carpo, vizitiul Regelui însuși, atunci când sosea în vizită la Iași. Insensibili la farmecele cuconițelor, muscalii vestiți – Vașca sau Feodor – erau chezășia cea mai sigură pentru soți sau tați și mame că duducuțele ajungeau onorabil și la croitoreasă, și la five o’clock, și la teatru, dar mai ales la promenada obligatorie prin Bois de Boulogne a Copoului. Sau la Bătaia cu Flori a celor ce urcau din Piața Unirii până la Grădina Pester cu cei ce coborau înapoi în buricul târgului.
Un staroste vestit al scopiților la Iași
Starostele scopiților la Iași era nimeni altul decât bătrânul Ermacov, băcanul Lăpușneanului, cu ușa mereu deschisă pentru Caragiale, pofticios ca nimeni altul în fața mezelicurilor și vinului de Uricani – o gustărică ”bâstro”, la botul calului.
Ermacov, în a cărui casă de pe aceeași stradă a Păcurarilor, la numărul 77, stăteau uitați la povești și Teodorenii, și Codreanu, și Sadoveanu. Căci starostele nu era doar un băcan fără asemuire. Era și un ”filosof” autodidact, răspunzător de o comunitate al cărei fundament își dorise să-l priceapă. Într-atât, încât ajunsese chiar să corespondeze cu Lev Tolstoi despre toate cele ale trupului, încercând să-l convingă pe patriarhul de la Iasnaia Poliana de folosul castrării, în locul ideii sinuciderii care-l bântuia cochet. Apostolul, cu cei nouă copii ai lui și cu paradoxala Sonată Kreutzer, nu a înțeles, totuși, niciodată crezul corespondentului său scopit și străin complet de senzualitate.
Amintiri și-atât…
“Cine n-a auzit de vestiţii “scapeţi” de la Iaşi, care pe vremuri făceau faima birjarilor bătrânei capitale a Moldovei, prin eleganţa îmbrăcămintei şi frumuseţea cailor trăsurilor lor ? Nu faci o sută de paşi pe str. Păcurari, fără să întâlneşti câte un specimen din această sectă a eunucilor din timpul nostru: tipuri de spâni, doar cu câteva fire de păr în loc de barbă, cu vocea piţigăiată şi cu faţa brăzdată de cute adânci, zbârcită ca o smochină, sau, cum le spun locuitorii de prin partea locului: mutre de babe turceşti”. (Rudolf Suțu)
Lipovenii și muscalii Iașului? Două mirodenii care aproape că au dispărut din rețeta cosmopolită a orașului de azi. Nu ne mai rămân decât poveștile lor. Ici colo, urmașii lor, din ce în ce mai discreți. Câteva clișee pe care întâmplarea fericită le-a salvat. Amintirile câtorva oameni care încă mai pot povesti despre ei. Și mormintele lor, presărate prin cimitirele Iașului, dar mai ales în cel al Sfântului Vasile. La a căror descoperire se deschid, fantomatic, pagini de istorie a acestui bătrân oraș și de vieți de oameni așa cum au fost.
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Sursa foto 6
Sursa foto 7
Sursa foto 8
Sursa foto 9
Sursa foto 10
Sursă foto 12
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
