Taking too long? Close loading screen.

Între o casă din Iași și un mormânt la Eternitatea, o poveste de dragoste tragică

Jocul florilor, un nou episod

Credeați că am uitat de jocul de-a florile din grădina mea? Sau credeați că aste flori au uitat să înflorească? Chiar acum, la început de mai, când ”privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit”? Nici vorbă. Eu nu-mi las niciodată promisiunile neonorate. Așa că, astăzi, o poveste de dragoste. Cu o floare toxică și doi dintre grădinarii mei peferați.

Unul – pentru că Mama mi-l aducea pe Moșu’ Ene pe la gene cu al lui Cântec sfânt, înmiresmat cu flori de bujor. ”Cântecul ce-ades ți-l cânt/ Când te-adorm în fapt de sară,/ Puiule, e-un cântec sfânt,/ Vechi și simplu de la țară./ Mama mi-l cânta și ea,/ Și, la viersul lui cel dulce,/ Puiul ei se potolea/ Și-o lăsa frumos să-l culce.” Poate că vi-l mai aminiți și voi din străfundurile copilăriei voastre. E scris de Șt.O.Iosif.

Ștefan Octavian

Celălalt – pentru că, încă din plimbările miraculoase cu Mama, mă încânta ideea de Poet al florilor. Pe lângă a cărui casă treceam zgâindu-mă, ca de obicei, cu Farmazoanca Iașului meu de mână. O casă acoperită toată cu plăcuțe de faianță, cărora zâna vagabondărilor le spunea misterios ”azulejos”. Era așezată la capătul de azi al Bulevardului Anastasie Panu, între copaci și corole zburlite. Și-i aparținea lui Dimitrie Anghel.

Miresme dulci de flori mă-mbată și mă alintă gânduri blânde…/ Ce iertător și bun ți-e gândul, în preajma florilor plăpânde !/Râd în grămadă : flori de nalbă și albe flori de mărgărint,/ De parc-ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de argint.// Sfioase-s bolțile spre sară, și mai sfioasă-i iasomia :/ Pe fața ei neprihănită se-ngână-n veci melancolia/ Seninului de zare stânsă, și-n trandafiri cu foi de ceară/ Trăiesc mâhnirile și plânge norocul zilelor de vară.” (În grădină)

Dimitrie

O poveste de dragoste cu doi poeți și o femeie fatală

Da, doi poeți, acum știți care. Și o femeie fatală pe nume Natalia Negru. O frumusețe vamp. Îndrăzneață, afișându-și liber personalitatea de femeie Belle Époque.

Floarea toxică

Natalia și Ștefan, sau Li și Șteo, sau Luceafăr și Steluță

Frecventând biblioteca universitară a Fundației Regale din București, ca studentă la Litere, cum altfel, Natalia pune ochii pe unul din custozi, pe nume Ștefan Octavian. Pe care-l vrăjește în timiditatea lui feciorelnică și-l subjugă cu personalitatea ei senzuală. Natalia, poeta banală și mediocră, nu vrea nimic alt decât un poet. O speranță a literaturii române, cel puțin așa considerau și Caragiale, și Sadoveanu, și Iorga, și Rebreanu. Un apreciat sămănătorist, dar și ziarist și traducător.

Negurosului și rezervatului Ștefan O. Iosif, Natalia îi cere sfaturi ca între iubitori ai aceleiași muze. Îi scrie tot mai multe bilețele la care răspunsurile vin romantic și precaut, ca de fluture apropiindu-se cu spaimă de o flacără prea puternică. „Slăvită domniţă, sunt un biet grămătic, nevrednic de prietenia dumitale – o mărturisesc –, dar mă tem că pedeapsa ce-aş merita-o să nu fie prea aspră ca s-o pot îndura.“ „Tu şi poezia – e tot ce am, şi vă înrudiţi aşa de mult, că am început să vă confund şi nu vă mai pot despărţi una de alta.“

Natalia și Corina Iosif

Așa ajung, după lungi și responsabile tergiversări ale viitorului cap de familie, ca Li și Șteo să se căsătorească, în vara lui 1904. Și chiar să aducă pe lume o fetiță – Corina. În grijile, mereu vii, ale neputinței poetului de a-și întreține în îndestulare micuța familie. Ceea ce naște, și de o parte și de alta, frustrări, nemulțumiri, certuri și dezamăgiri. Care, din nefericire, dezvrăjesc iubirea cea dintâi.

Ea despre el și el despre ea

Lăsa de dorit începând de la conduita lui faţă de mine până la aceea faţă de el însuşi; se neglija complet de sănătate, ca higienă, ca tot.” Astfel se plânge Natalia.

Sunt visurile mele/ Ce noaptea îmi răsar/ Mai vii decât atuncea/ Când în odaie-i soare;/ Și eu mă lupt cu somnul,/ Gonindu-l în zadar,/ Întind spre ele mâna,/ Cu râvna-adâncă, dar/ Mă-nvinge-n veci stăpâna/ Putere-adormitoare…/ A doua zi, când caut/ La cântecul meu scris,/ Nu-l recunosc, și-atât e/ De ștearsă și pierdută/ Întreagă strălucirea/ Comorilor din vis,/ De pare că-ntr-o clipă,/ Când ochii i-am deschis,/ Ar fi furat-o-n pripă/ O mână nevăzută…” (Pomul fermecat). Astfel scrie Ștefan Octavian.

Drama de trei parale, actul 1

Ah, și cui să-i plângi pe umăr, dacă nu prietenului cel bun și de nădejde. În povestea noastră, lui Dimitrie… Dimitrie Anghel, poet al florilor, uneori, însă, după cum se va vedea, otrăvite. Căci, vai, între Natalia și Dimi se înfiripase deja de ceva vreme o perfidă relație extra-conjugală, care a crescut, a înflorit, până ce hoțul de flori s-a înfățișat proprietarului grădinii, provocându-l la duel. Da, ați citit bine, la duel.

Dimitrie și Ștefan

Pentru obținerea permisiunii de a rupe floarea măiastră din grădină. Proprietarul nu acceptă mănușa aruncată și, dimpotrivă, renunță de bună voie la micsandra sa. Capitulare care-i aduce o depresie profundă, înecată în alcool și singurătate și, în cele din urmă, o comoție cerebrală. Altfel spus, o pudică și subtilă sinucidere, aducătoare de pace și de ”putere adormitoare”. „Lăsaţi-mă să-mi văd nevasta şi fetiţa“, se zice că ar fi fost ultimele cuvinte ale poetului. Era în luna teiului, a anului 1913, iar Șteo nu avea decât 38 de ani. Își doarme somnul de veci la Cimitirul Bellu din București.

Natalia și Dimitrie, sau Fabiola și Dimi

Dimitrie Anghel e din alt aluat. Un mic satir, pentru care florile sunt un alint simbolist. O dulce aromire îndărătul căreia mustește, de fapt, un suflet plin de neatârnare înverșunată și de mici cruzimi oropsitoare. Natalia e cucerită, așadar, de o poveste de dragoste altfel.

Nu mai trăiește din vezi Doamne ce. Nu mai e o nevastă uitată acasă, departe de noua ei jumătate, de data aceasta ieșană. Noul ei bărbat o recunoaște, în plus, ca artistă și o apără și susține în fața criticilor. El, un poet recunoscut, care-și permite să transforme în ”vâzdoagă” orice voce neprietenoasă la adresa ei, o poetă nevrednică. Și, mai mult chiar, la început, Natalia-Fabiola se simte flatată de gelozia incitantului ei iubit și soț, atât de diferită de discreția aparent indiferentă a celui dintâi. Doar că descoperă că și ea poate fi geloasă, cine știe, cu bună dreptate. Și devine, la rândul ei, o mică scorpie care crește până ce se face o gheonoaie. Rea și acră.

Ea despre el și el despre ea

Nu-mi plăcea deloc capul lui de satir, cu bărbiţa spaniolă, cu faţa de harap, cu ochii oblici şi pătrunzători, de fachir. Avea o inteligenţă de o rară cruzime. Mă tortura cu vorba. Zvârlea numai cuţite.” Astfel se plânge Natalia. Care-l pune pe poet să schimbe poeme vechi, cu clișeici zulufi blonzi și ochi albaștri. Și-i cere socoteală, ea, femeie, lui, bărbat liber.

În liniștea odăii s-a stins încet-încet…/ Nu și-a fărmat viața petală cu petală,/ Ci a murit cu fața din ce în ce mai pală,/ Ca un bolnav ce-ngroapă cu dânsul un secret.// Așa s-a stins în taină, și nimeni n-a știut,/ Căci în minuta asta de grea melancolie,/ Eu singur stam de față la muta-i agonie,/ Și singur mi-am dat seama atunci ce s-a pierdut.// Iar cînd a fost ca toate aceste să le scriu,/ Asemeni unui suflet de moarte dezlegat,/ Un blând parfum în aer ușor s-a strecurat,/ Și a rămas în casă plutind pân-în târziu.” (Moartea narcisului) Astfel scrie Dimitrie.

Drama de trei parale, actul 2

Și așa, dintr-una într-alta, ajung la tragedia vieții lor, ca în romanele de duzină, pentru femei plictisite și bovarice. Dar totuși tragedie. Într-un moment de violență domestică, Dimitrie scoate exasperat revolverul, trage, glonțul ricoșează în tăblia patului conjugal și o nimerește pe Natalia – Doamne, ce vulgar – taman în fesă. Dimitrie, căruia nu-i vine a crede că el este acela, se împușcă la rândul lui. În piept. O rană urâtă. A lui, nu și a ei.

Dramă bulevardieră

Îi primește în urgențe Spitalul Spiridoniei, cu saloanele înfiorate de atâta neverosimil. Iar, pentru ca povestea să fie cu desăvârșire bulevardieră și caragialescă, după ce Dimitrie o imploră vinovat pe Natalia ”am absolut nevoie să ştiu dacă mă consideri ca pe un asasin sau nu”, își smulge bandajul de pe rana încă nevindecată ca să moară, autopedepsindu-se, de septicemie. ”Să-i spui că mor gândindu-mă la ea!”, se zice că ar fi fost ultimele sale cuvinte. Era în luna tuturor morților, a anului 1914, iar Dimitrie nu avea decât 42 de ani. Își doarme somnul de veci la Cimitirul Eternitatea din Iași.

O poveste de dragoste într-o poveste de dragoste. Morală.

Natalia nu numai că le-a supraviețuit celor doi soți rivali ai săi, în ciuda gurii lumii – ”Mizerabilo, care omori pe toţi oamenii mari ai ţării!“ Dar a și scris un roman al romanului vieții ei – Helianta – două vieți stinse. Mărturisiri. Apărut în 1921.

O poveste de dragoste pe care Mama o avea în bibliotecă, răsfoind-o din vreme-n vreme, atunci când avea de predat simbolismul și pe Anghel la școală. Amuzându-se amar și glosând nemilos pe marginea a ceea ce, uneori, poate face, bufon, dragostea din om. Comentariul ei, ca un verdict radical și tăios – un roman de citit în tren.

Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Sursa foto 6
Sursa foto 7
Sursa foto 8
Sursa foto 9



Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.





Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă asigura că obțineți cea mai bună experiență pe site-ul nostru.