Pensionul de băieți Lincourt
Scriind, săptămânile trecute, despre un adolescent năstrușnic – Grigore Sturdza, aflam cu surprindere despre educația pe care Mihail tatăl le-a înlesnit-o fiilor săi în pensionul creat special în conacul familial de la Miroslava. Pensionul de băieți Lincourt. Franțuzit de la cap la coadă, cu profesori veniți din țara școlilor înalte, acesta a fost multă vreme singurul internat de băieți din Moldova, deci din Iași. În care învățătura era considerată fundamentul formării unor cetățeni luminați și, implicit, al unei societăți civilizate și progresiste. „[…] studiaţi pentru a nu rămânea mai prejos de rostul vieţii ca oameni. Studiaţi pentru că patria cere de la voi fii luminaţi, magistraţi chibzuiţi, apărători pricepuţi. Studiaţi pentru că, în calitate de membri ai marii familii europene, nu puteţi rămânea zăbavnici în mersul cel răpede al civilizaţiei.”, spunea, în 1836, unul dintre profesorii francezi iluștri ai Iașului – Louis Répey. (Violeta-Anca Epure – Instrucția și educația în Principatele Române prepașoptiste. Observatori și aporturi franceze de la 1821 până la ajunul Revoluției de la 1848)
Un adolescent în acest pension
M-am întrebat, atunci, neîntârziat cum trebuie să fi fost puținii băieți, aleși pe sprânceană, ai acestui pension? Cât de sârguincioși, cât de pișicheri? Cât de conștienți de șansa pe care o aveau față de nenumărații congeneri ai lor? Cât de excentrici și puși pe șotii? Cum era cu precădere un adolescent de doar 14 ani, pe nume Mihail Kogălniceanu, admis să facă parte din clasa băieților Sturdzești ? Intimidat, mândru, fericit, trist că pierduse libertatea copilăriei în schimbul îngrădirilor educației?
Probabil că internii de la Miroslava erau câte puțin din toate acestea. Însă, mai presus de orice, sunt sigură că se simțeau privilegiați. Înaintând ”eroic” pe un drum inițiatic și formator, erau asemeni personajului în jurul căruia gravita întreaga lor învățătură – morală, socială, psihologică. Vestitul Telemah, fiu al lui Ulise și al Penelopei. Un adolescent și el. Ale cărui aventuri de bildungsroman erau, însă, repovestite cu tâlc de un clasic al literaturii franceze – François Fénelon, într-un text ce a făcut timp de secole parte din fundamentul programelor școlare franceze. Până în 1969 și, uneori, chiar și în numeroase țări ale spațiului francofon. Precum Moldova și Muntenia care, trezite, după 1812, din moliciunea fanariotă, au adoptat cu asupra de măsură vioiciunea spiritului și forța călăuzitoare ale culturii franceze.
Adolescentul Telemah – un model
Cum se explică succesul și longevitatea, în învățământul francofon ad usum delphini, ale acestui text până și în Moldova începutului de secol 19? Aș zice că, mai înainte de toate, prin abilitatea sa de a polemiza și de a edifica și sensibiliza mințile tinere la probleme nu numai de morală, ci și de istorie și filosofie, de politică sau chiar economie. Apoi, și nu în mod secundar, prin exemplara sa limpezime și eleganța limbii franceze, ca vector al formării morale pentru un adolescent încă fraged și necopt. La noi, în Principate, Telemahul lui Fénelon s-a pus, astfel, în slujba făuririi caracterelor puternice, luminate, curajoase și progresiste ale generației pașoptiste, ironic numite a bonjuriștilor.
Mihail Kogălniceanu – adolescentul îndrăgostit
Nu e de mirare, așadar, că un adolescent precum Mihail Kogălniceanu, elev al pensionului Lincourt, avea să rămână profund marcat de această lectură pedagogică. Într-atât încât s-o transforme, mai târziu, într-un laitmotiv de roman. În extrem de interesantele sale Iluzii pierdute. Un întâi amor.
Nu e nici pe departe un roman balzacian, așa cum, poate, v-ar sugera acest titlu celebru. Dimpotrivă, Kogălniceanu, scriitorul de 26 de ani, pare împotmolit într-un tipar romanțios și dulceag. În care povestea de iubire pe care ne-o împărtășește își găsește, stângaci, exprimarea printr-un intermediar comun celor doi îndrăgostiți și printr-un limbaj livresc, ba chiar școlăresc. Cel al Telemahului lui Fénelon. ”Când eu ziceam Calipso, mă uitam la dânsa; când ea zicea Telemah, se uita la mine… În puțin amorul nostru se suia în diapason, și așa, unindu-ne glasul ca într-o imnă cerească, cu o frăgezie nespusă, strigam în gura mare: Calypso ne pouvait se consoler du départ d’Ulysse…” Ca să vedeți câtă influență avea pe vremuri școala asupra tinerilor de altădată, dacă până și în iubire se foloseau de ceea ce învățau pe dinafară în clasă…
Idealul feminin
Niceta Calipso este, pentru adolescentul Kogălniceanu, un înger radios, scăldat tot în lumină. ”Vă voi spune și eu că niciodată o ființă mai frumoasă n-a ieșit din mâinile lui Dumnezeu, niciodată soarele n-a văzut o talie mai grațioasă decât a Nicetii. Părul ei blond ca aurul a fost singurul păr blond ce am iubit în viața mea; părul castaniu este patima mea… Fața ca puful unei lebede,… buzele mai frumoase ca două frunze de roze…” Cât despre pieptul acestui abur de fată ”era un paradis, și îngerii însuși (sic!) nu și-ar fi ales un alt lăcaș, dacă ar avea voie să-și lase vecinicul cer și să caute cvartir mai pământesc.”
Niceta, deci, un personaj de carte. Idealizat și camuflat sub toate clișeele vremii. Înălțată de dorința neîncercată a unui adolescent pe piedestalul tuturor valorilor învățate de la Fénelon. Frumusețe desăvârșită, noblețe, măsură, morală, inaccesibilitate. De ce dar atunci romanul lui Kogălniceanu se intitulează, totuși, Iluzii pierdute? Să fie oare pentru că orice iubire este, pentru un adolescent, cu atât mai prețioasă cu cât este mai imposibilă? Să fie pentru că îngerul a preferat să rămână un ideal ceresc, nedispus să coboare în tina realității pământești?
Nici pe departe. În naivitatea și simplitatea ei, Niceta nu e un înger – nici inaccesibilă, nici ideal cerească. Or aceasta face ca romanul lui Kogălniceanu să fie subit incitant, salvându-se de la banalitate.
O ieșeancă frumoasă și atât
Niceta e o simplă tânără domnișoară din Ieșul cel încă provincial. Îndrăgostită până peste urechi. Și care face greșala de a coborî singurică de pe soclul tânărului său admirator. Încălcând întocmai valorile Telemahului – noblețe, măsură, eleganță, morală, rafinament. Cum așa? Să vă povestesc…
Un mesaj
Suntem într-o zi de Sfântul Vasile pentru noi. Sau, mai cosmopolit, de étrennes, ca să vorbim pre limba lui Fénelon. Și, în pragul noului an, naiva nimfetă îi face iubitului un dar. Să-l ascultăm din nou pe Kogălniceanu, trezit dureros din iluziile sale. ”O zaharica înfățoșând o inimă, învălită în gaz (din nou, ce franțuzism – adică ”voal”) și străpunsă cu două bolduri mari în loc de săgeți.” Parcă-l auzim pe tânărul nostru școlar șoptind ”Bon Dieu, quel mauvais goût!”
Un mesager
Mai mult decât atât, adolescentul prețios rămâne mut în fața mesagerului acestui dar deja dezamăgitor. Nu era nici pe departe subreta jucăușă și isteață a lui Beaumarchais. Nici măcar doica cea complice a lui Shakespeare. Nu… Darul a fost scos ”din scârnavul ei sân” de o ”camerieră” ca ”o creatură grozavă, gheboasă, șchioapă, numai cu un ochi și, par dessus le marché (v-am spus că Mihail al nostru era franțuzit până în măduva oaselor!), era și mută.” Ne tuez pas le messager! Il est innocent!, aș striga eu. Dar pentru închipuitul și pretențiosul elev al pensionului Lincourt farmecul și iluzia s-au spart deja în bucăți. În vreme ce ”amorul s-a dus pentru totdeauna”.
Un adolescent și iluziile sale pierdute
Sigur, am putea spune că nu e vorba decât despre un roman, în care bărbatul de 26 de ani fabulează pe marginea primei iubiri a unei fete. În fața căreia băiatul personaj de 14 ani se simte deja viril și îndreptățit de a primi sau refuza liber și fără drept de apel darul ce i se face. Remarcați, în textul ce urmează, semnul zeflemitor și dubitativ al întrebării…
„Amorul, cea mai nobilă din toate patimile, care aţâţă la fapte mari, care insuflează eroismul şi geniul, care dă idei de cinste şi de slavă, care înviază, care farmecă, care aduce pe om într-o lume de visuri, unele mai aurite decât altele, cine-l cunoaşte, cine-l slăveşte? Amorul în Moldova este desfătarea simţurilor, dragostea faunilor şi a satirilor. A iubi însemnează la noi a se lua, a se schimba, a se lepăda, a se uita, a se îngurlui şi a se despărţi iarăşi, fără ca patima să lase cât de puţină întipărire în inima acelor ce zic că simţesc amorul.“ E un citat, să știți, din aceleași Iluzii pierdute…
Fénelon, o grilă de lectură a lumii?
Eu cred, însă, chiar dacă aventurile amoroase de mai târziu ale lui Kogălniceau s-au numărat cu sutele, ca la Don Juan, că e mai mult decât atât în povestea de dragoste din roman. Și anume că prima iubire a adolescentului Mihail a fost pusă, de fapt, sub o lupă lipită de ochiul exigent al tânărului de însăși educația sa elitistă. O educație ce crește așteptările. Deschide alte perspective asupra lumii, mai puțin vulgare. Impune alte standarde și-l ridică pe cel educat fără putința de a mai da înapoi.
Îmi închipui, așadar, că cerințele și rigorile pensionului Lincourt de la Miroslava, cu profesorii și programa sa de studiu, exact aceasta impuneau tinerilor norocoși de a-i fi fost interni. Spirit înalt, minți deschise, orizonturi largi, curaj în numele unor țeluri superioare. ”A nu rămânea mai prejos de rostul vieții ca oameni”, ”fii luminați”, ne-zăbavnici ”în mersul cel răpede al civilizației”.
Între acești fii luminați, adolescentul Mihail, intransigent, în virtutea principiilor și educației sale, până și față de prima sa iubire. Era menit, cum altfel, să devină unul din marii oameni ai istoriei Moldovei și Principatelor. Unul dintre cei mai de seamă istorici și politicieni ai noștri. Ceea ce mă face să cred că Fénelon și-a făcut din plin datoria față de tânărul în formare. În ciuda multelor păcate prea lumești ale adultului de peste ani.
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Sursa foto 6
Sursa foto 7
Sursa foto 8
Sursa foto 9
Sursa foto 10
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
