Sunt locuri într-un oraș pline de o energie aparte. Alcătuită din fel de fel de fire care se împletesc și adună povești ce rămân peste veacuri spre a fi transmise din generație în generație. Uneori, ele dau ființă unor adevărate legende și mituri. Dau orașului identitate, unitate și sens. Or, în mijlocul acestor locuri, deseori, cresc rădăcinile unor copaci. Din care răsar un trunchi și o coroană din ce în ce mai bătrâne cu trecerea timpului, dar și mai glorioase. Dacă nu cumva se usucă și dispar, lăsând în urmă doar amintirea a ceea ce au fost cândva și ecoul unor basme nemuritoare. În Iași, coroana de copaci mitici e încă bogată. Ne trebuie, însă, voința de a o păstra și proteja. Cu credința că și ea face parte din ființa cea adevărată a orașului.
Coroana de copaci a unei iubiri de aur
Ce poate fi mai frumos decât o poveste de iubire înscrisă în scoarța, frunzele și florile unor copaci? Într-atât încât iubirea însăși să fie asemeni unui arbore, mult mai trainic decât efemerele noastre zbateri omenești?
Un tei
Așa se face că, aproape clișeic azi, iubirea Eminului față de neasemuita-i Veronică s-a întrupat pentru noi toți, români de oriunde am fi, în primul rând în ireala frumusețe a unui tei, rămas în legendă drept Teiul lui Eminescu. Teiul sub care închipuirea noastră țese brocarturi de sărutări și mângâieri. Teiul pe ale cărui foi s-au scris epistole și versuri. Teiul care-și întinde umbra asupra unor îmbrățișări altfel imposibile în văzul lumii. Teiul unui mit urzitor, care a invadat cu frunzele-i în formă de inimă întreg orașul. Căci, sinecdotic și în pofida durerilor noastre profunde din ultima vreme, Iașul este, prin acest copac de aur, orașul teilor. Scăldat în parfumul său mieriu, plouat de florile-i bălaie. Da, în pofida tuturor planurilor discutabile legate de Copou și Parcul său, Iașul rămâne orașul teilor, copac identitar.
Dincolo, însă, de toate, ce erou este copacul acesta din Grădina Copoului… Al poetului și al iubitei sale… Bătrân de mai bine de 500 de ani, el se încăpățânează să rămână în picioare. Cu toate durerile, rănile ori senectutea sa. Căci, chinuit, mai degrabă decât salvat, de diversele încercări ale oamenilor de a-l ține în viață, el continuă să fie viguros. Și să se primenească prin simpla lui forță interioară. Și prin umorul cu care-și râde de vanele eforturi ale timpului de a-l doborî și îngenunchea. În mod miraculos, el își este sieși suficient. Și noi nu avem decât a ne bucura că nici cimentul injectat în trunchiul său, nici căngile de fier care-i susțin crengile gâtuindu-i-le nu-i fac rău și nu-i seacă din puteri. Iubirea îi dă acestui copac aripi…
Plopi fără soț, șapte, cincisprezece
Nu la fel s-a întâmplat cu Plopii fără Soț, pe lângă care Eminescu a trecut atât de des, în așteptarea unei șoapte de răspuns și a unei raze în calea timpilor ce vin. Copaci ai singurătății și ai prozaismului dureros. Plopi desperecheați sub fereștile oable. La care chipul dorit nu apare și de la care mesajele secrete și sărutările mute nu-și iau zborul. Plopii fără soț au dispărut, iremediabil abătuți de dușmănia veacurilor. Și totuși, tenace, imaginarul colectiv i-a reașezat pe harta Iașului. Într-un loc ex-centric al său, legat, însă, mai departe de geografia personală a Veronicăi.
Astfel, adevărații plopi ai lui Eminescu, șapte la număr, erau așezați sub ferestrele casei familiei Micle de pe strada Gh. Asachi. O casă anostă și fără niciun fel de frumusețe. Plopii fără Soț de care vorbim astăzi se află departe, în Bucium. Într-o poieniță unde se pare că se înălța odinioară casa din afara orașului a familiei Veronicăi. 15 plopi, număr eminescian prin excelență. Dată a nașterii. Dată a morții. Copaci care, astăzi împuținați, au și ei nevoie de suflul plin de viață al acelui ”farmec sfânt”, în care noaptea aprinde candela ”iubirii pe pământ”.
Un stejar cu frunze mici
În sfârșit, Veronica mai are în Iași un copac. Doar al ei și al familiei sale – Ștefan Micle și cele două fiice ale lor. Așezat la intrarea în casa pe care, în calitatea sa de director al Școlii de Arte și Meserii, rectorul Micle o primise, odată cu funcția oficială, în dreptul Uliței Hagioaiei. Școala de Arte și Meserii, astăzi Biblioteca Medicinei. E un stejar cu frunze mici. Care ascunde în umbra lui tristețea unei tinere femei căsătorite la doar 14 ani și fără iubire cu un bărbat mult mai în vârstă. Poveste banală, din a cărei capcană sufletul ei însetat de romanță și fior a căutat mereu scăpare. În brațele altora, dar mai ales ale unui anume Mihai, demon și înger preaiubit.
Eminescu și Veronica și ai lor copaci. Un Tei al iubirii. Plopi fără Soț ai dezvrăjirii. Un stejar cu frunze mici, al viselor tandre, delicate, dar pline de patimă…
Alți doi copaci falnici, doi stejari
Simbol al trăiniciei, atunci când e plantat simbolic, stejarul întrupează dorința omului de a lăsa în urma lui un semn puternic și durabil.
Astfel, Stejarul lui Berthelot e semnul celor doi ani ai săi de viețuire la Iași. În condiții aspre de îndoieli, eșecuri și trădări. Un copac asemeni celui care l-a sădit. Falnic, rotofei și plin de optimism, în ciuda dramelor și suferințelor care au caracterizat anii de Refugiu în capitala de război a României. Așezat în fața Spitalului francez din clădirile Pensionului Notre Dame de Sion, Filarmonica de azi, el este, în același timp, un semn al legăturilor indestructibile pe care, în ceasuri ale întunericului, români și francezi le-au leagat în cel mai profund mod. Acela al supraviețuirii.
Stejarul Doamnei Tereza Stratilescu, pe de altă parte, transmite un alt mesaj. La fel de viguros însă, pe măsura celor în numele cărora a fost sădit. Al fetelor, viitoare femei ale României. Pentru care Tereza Stratilescu a clădit un cadru și a structurat o educație pe măsura potențialului lor nevalorificat și nerecunoscut. Altfel spus, stejarul din curtea Liceului de fete Oltea Doamna este stejarul forțelor, multă vreme ascunse și trezite târziu la conștiință, ale capacităților reale ale femeilor. Forțe care au crescut asemeni copacului care și astăzi înfrumusețează grădina liceului ieșean.
Doi copaci istorici, doi stejari puternici. Henri Mathias Berthelot și Tereza Stratilescu.
Copaci din prima grădină botanică românească
Un record excepțional, pe care Iașul îl deține încă din 1856, e cel al primei grădini botanice din Principate. E drept că e un record obținut cu efortul, investiția de suflet și bani, cu grija și dragostea de natură a unui singur om. Dar totul începe de la om, nu-i așa? Iar, atunci când poartă numele de Fătu și este și doctor, efortul devine cu atât mai simbolic și mai plin de sens.
Această primă grădină botanică mitică a fost, la început, o parcelă mare dimprejurul casei cât un degetar a acestui extraordinar doctor Fătu sau Buruienescu, cum îi spuneau mamele recunoscătoare. Casa cu numărul 1 de pe azi numita, cu bună dreptate, strada Florilor. Cât un degetar, da. Mai ales în comparație cu straturile și terasele pline de copaci și flori ale mamoșului nostru horticultor.
Sigur, odată cu trecerea timpului, grădina s-a mutat. Astfel încât să dobândească tot mai mult spațiu, ajungând la ceea ce noi cunoaștem sub numele de Grădina Botanică a Iașului. Dar, tenaci și plini de energie, copaci din plantațiile inițiale din valea Râpei Galbene s-au opus trecerii timpului. Și, transplantați cu suflet în alte locuri neașteptate ale orașului de azi, vorbesc în continuare despre Anastasie Fătu și iubirea lui de frumos.
O parte din acești copaci se află în curtea Muzeului de Științe ale Naturii de pe aceeași Uliță a Hagioaiei, devenită între timp Bulevard al Independenței. Tocmai au fost îngrijiți. Să sperăm că blând și cu grijă, astfel încât să nu-i vedem murind după veacuri de robustețe. O altă parte din acei copaci se află pe teritoriul Universității – înconjurând fântâna numită La Balenă. Și nici nu s-ar fi putut altfel, de vreme ce acolo a fost mutat paradisul doctorului devenit Grădină Botanică Universitară. Copacul care, în dreptul Turnului de Apă, strălucește între toți cei bătrâni de pe vremuri este un Ginko Biloba uriaș. Strămoș, poate, al tuturor celor care astăzi deschid calea aleii principale din Grădina Botanică a orașului.
Copaci plantați de un împătimit al naturii în oraș… Anastasie Fătu…
Copaci amintire, copaci dispăruți
Doi castani, în sfârșit, și două longevități diferite. Una a neamului, care a visat, sub frunzișul și la adăpostul ocrotitor al celui dintâi, împlinirea unui deziderat istoric. Unirea valahilor și moldovenilor sub un același nume și într-o aceeași suflare. O longevitate, apoi, mai fragilă. A unei familii, a Teodorenilor, al cărei suflu s-a epuizat, încetul cu încetul, în bătăi de inimă dezordonate și neîmplinite.
Așa se face că, din fericire, Castanul Unirii din Bârnova e încă în picioare, adumbrind jurământul scris de Alecsandri în numele revoluționarilor. În vreme ce Castanul Teodorenilor, din fața casei familiei din Muntenimea de Mijloc, a murit. Lăsând în urma lui un gol umplut doar de fotografiile a ceea ce era odinioară. Și de amintirile celor care-l iubeau și admirau ca un bun de preț într-un cartier fabulos.
Un castan a cărui singularitate l-a salvat. Un castan dispărut în mijlocul unui cartier al castanilor…
În Iași, așadar, coroana de copaci mitici e încă bogată. Ne trebuie, însă, voința de a o păstra și proteja. Cu credința că și ea face parte din ființa cea adevărată a orașului. Că este aurul lui verde, bucuria anotimpurilor și sănătatea copiilor noștri. Să-i iubim și să-i apărăm.
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Sursa foto 6
Sursa foto 7
Sursa foto 8
Sursa foto 9
Sursa foto 10
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
