Chipul, alura, atitudinea, zâmbetul discret, dar deschis ale acestui uriaș luminos mi-au fost dintotdeauna nespus de dragi. Încă din manualul de istorie, unde e drept că nu se prea vorbea despre contribuția lui la victoria României în Primul Război monidal, deși cred că avea, totuși, o fotografie pierdută printre cele multe ale eroilor neamului. Fotografie din care ne privea frumos și plin de spirit. Sau poate că așa îmi amintesc eu din poveștile extra-ordinare ale extra-ordinarei noastre Profesoare de istorie, Doamna Diaconu. Oricum ar fi, abia acum înțeleg de ce Generalul s-a făcut imediat iubit, imediat adoptat de comunitatea atât de conservatoare și pretențioasă a Iașului. Era un om pur și simplu bun.
Generalul și o casă plină de detalii surprinzătoare
În Copou, ceva mai sus pe strada General Berthelot, stă falnică o casă, una dintre cele mai frumoase ale orașului, plină de povești și de semne misterioase. E o casă Bogdan. Pe care, în anii grei ai refugiului României la Iași, 1916-1918, proprietarul ei, fost rector al Universității ieșene, o pune cu generozitate la dispoziția oficialităților. În mijlocul unui cartier în care, în anii de pribegie, se instalaseră toate marile instituții ale statului – de la guvern, ambasade, sedii de partide și până la Cartierul General al Armatei Române, era de la sine înțeles că Generalul, șef al Misiunii Militare franceze la Iași, avea să aleagă să locuiască în miezul acțiunii. Adică al Muntenimii de Sus și de Mijloc.
Dacă această minunată casă ar putea vorbi, cine știe câte secrete militare și discuții istorice ne-ar dezvălui. Dar mai ales cine știe câte râsete homerice ar împărtăși cu noi!
Legenda urbană
Ca să înțelegeți personajul, se spune că Henri Mathias Berthelot a ales casele Bogdan nu numai pentru că erau extrem de strategic așezate. Aproape de prim-ministrul I.C. Brătianu, de consulul francez – contele de Saint-Aulaire, de Cartierul General și de familia regală.
Legenda locului spune că, de fapt, bonomul general ar fi observat pe fațadă niște detalii, și mai cu seamă unul anume, care l-ar fi amuzat copios. Detalii care, în plus, ar fi fost pentru el un fel de clin d`oeil extravagant, ce i-ar fi întărit credința, plină de energie pozitivă, că a zbura periculos, aproape de soare, poate fi, uneori, un act de curaj răsplătit prin victorie. Mai ales dacă-l asumi cu umor și stare bună de spirit! Ecce domus, va fi spus generalul! (Vă invit să găsiți, oricând treceți prin fața casei, detaliul amuzant!)
Generalul Berthelot și Misiunea Militară Franceză
Misiunea pe Frontul Românesc a Generalului Berthelot începe la 1 octombrie 1916, cu o lună aproape mai devreme decât refugiul familiei regale și al României întregi din București la Iași.
Disperați de întorsătura pe care o luaseră lucrurile și devastați de înfrângerile armatei române, mai ales cea de la Turtucaia, Regina și Regele lasă în urmă nu numai o jumătate de țară invadată de nemții pe care pro-germanii îi primesc cu brațele deschise. Își lasă, la Cotroceni, într-un mormânt părăsit, băiețelul de 4 ani, mort de tifos. Prevestire funestă a ceea ce urma să vină.
Generalul Berthelot lasă în urmă un front de Vest din ce în ce mai complicat. Pentru degajarea căruia trebuia activat un front de Est puternic. Un front care să pună probleme germanilor și care, implicit, să desfacă fălcile capcanei în care se zbăteau soldații din valea Marnei – Soisson, Champagne și, mai ales, Verdun.
Sosirea
După ce-și începe Misiunea cu o vizită făcută țarului Nicolae al II-lea, în scopul tatonării terenului alunecos al Rusiei anului 1916, așezată pe un butoi de pulbere, Generalul Berthelot ajunge în sfârșit la Iași. În gara Socola, unde este primit cu toate onorurile generalilor români și cu fanfara care intonează La Marseillaise. Alături de el, se află ”277 de ofiţeri, 88 de medici, farmacişti şi veterinari, 37 de piloţi şi observatori, ofiţeri de marină, ofiţeri de intervenţii, 1.150 de grade inferioare şi soldaţi… şi un stol de infirmiere”.
În chip de bun sosit, oficialitățile, în frunte cu primarul Gheorghe Mârzescu și reprezentanții protipendadei, îi rezervă la un restaurnat, lucru de seamă în acele vremi chinuite, un regal. Ca să alunge gustul de ”supă de varză acră” de la ruși. Dar, în ciuda ploii de flori și a uralelor, a gesturilor de bunăvoință și gentilețe, Berthelot știe că urmează ani grei, din toate punctele de vedere. Și, mai ales, presimte, cu greutatea celor 125 de kilograme ale sale, că va călca pe multă lume pe picior.
Misiunea
Misiunea personală a Generalului a fost, de la bun început, simplă. ”Misiunea mea este ceea ce voi face”, în sensul cel mai performativ al cuvântului.
Ochi atent și vigilent al Parisului asupra a 6 armate – două românești (”excelent dezorganizate”) și patru rusești. Colaborator diplomat și, în același timp, exigent al generalilor români și ruși. Zottu, Prezan, Averescu, Georgescu, Vătoianu sau Dragalina, pe de o parte. Dmitri Șcerbacev, pe de alta. Diagnostician al multiplelor probleme de dotare și aprovizionare ale armatelor din subordine. Consilier, în probleme militare, nu numai al propriului consul, Saint-Aulaire, ci mai ales al primului-ministru român – I.C. Brătianu și al Regelui Ferdinand însuși.
Omul providențial
Berthelot devine, astfel, pentru România cea redusă ca o piele de sagri la dimensiunile Moldovei fără Bucovina și Basarabia, figura providențială, emblematică a curajului și încrederii în puterile omului și ale destinului. Un geniu bun, care dublează Misiunea militară de o Misiune Medicală, condusă de celebrul doctor Jean Clunet.
Un geniu bun care, fundamental, iubește soldatul român mai abitir decât o fac românii înșiși. „Încerc să atrag atenţia celor de la putere pentru a remedia situaţia prin rechiziţionarea de vite, dar mă lovesc de indiferenţă sau de interese personale. Proprietarii preferă să câştige bani vânzându-şi bunurile celor care le oferă un preţ mai bun. Astfel se ajunge la discrepanţe absolut evidente între, pe de o parte, soldaţii ruşi rotunjori, rumeni, plini de slănină, şi de cealaltă parte, scheletele din armata română. Şi toate astea din pricina indiferenţei unei clici politice, ale cărei interese personale sunt considerate intangibile.” Nimic nu pare a se fi schimbat cu adevărat de un secol și mai bine încoace.
Omul supranumit Papa Burtălău
„Ca fizic, o namilă de om, atât de înalt, încât nu se băga de seamă cât de gros era. Și atât de gros, încât înălțimea sa părea mai mică decât era în realitate. În proporție cu talia sa, era şi pofta sa de mâncare neegalată, după cunoștința mea […] Un cap mare, rotund, cu ochi albaștri şi un mic barbișon completau înfățișarea sa. Atât mâinile cât şi labele picioarelor erau foarte mari […] Era înzestrat cu o memorie fenomenală şi cu o judecată rece. Muncitor, era de o meticulozitate deosebită şi cerea preciziune în toate […]” (Radu Rosetti)
Acesta era Papa Burtălău sau, ceva mai franțuzit, Bertălău, cum voios era cunoscut Generalul în Iașul popular. Le inspira, astfel, oamenilor încredere, chiar și atunci când le sugera că situația era grea și pe muchie de cuțit. O fluturare de mână regală din automobilul său decapotabil însemna că totul e bine. Lipsa ei și viteza îngrijorată a berlinei – că pericolele stau la pândă. Cu toate acestea, alura bonomă, rotofeie a Generalului nu spunea niciodată ”suntem înfrânți”. Dimpotrivă. Și nici nu ar fi putut fi altfel de vreme ce deciziile lucide ale acestui extraordinar organizator și diplomat au revigorat, eficientizat, modernizat, dar, mai ales, încurajat armata română, generalul neprecupețind niciun efort în a-i reda demnitatea și determinând cele mai productive contacte în beneficiul ei.
E impresionant să afli „cu câtă grijă urmărea ce mănâncă soldaţii, câtă carne au în gamele, dacă au sau nu rufărie curată, dacă au doctori sau spitale de campanie. Dacă au sau nu curaj. Înclin să cred”, spune doamna Georgeta Filitti, ”că generalul Berthelot, prin comportamentul său, i-a ruşinat şi pe câţiva români care au pus umărul la a ajuta şi a face muncă de caritate în timpul acela de război şi mare foamete.”
Plecarea
Pe 9 martie 1918, Generalul Berthelot și întreaga Misiune Militară franceză se văd nevoiți să părăsească Iașul și România. Era în urma Tratatului de la Buftea, semnat cu germanii de Guvernul Marghiloman, pro-german. Tristețea tuturor celor care, cu doi mai înainte, îl primiseră sub o ploaie de flori, în aceeași Gară de la Socola, era disperată și înlăcrimată, dar nu înfrântă. ”… dacă vedeţi cum scriau ziarele când l-au însoţit la gară, la plecare, cum plângea mulţimea şi cânta La Marseillaise, vedeţi ce înseamnă să fii iubit, francez, român sau ce-oi fi. Faptele au vorbit pentru generalul acesta, nu altceva. Poate că a fost popular şi pentru că era gras, părea un bunic mai blând, mai bun. Dar în primul rând, oamenii au văzut la el că-i pasă, aşa cum unui tată îi pasă de familia lui.”
Nu era un ”Adio”, ci un scurt ”La revedere”. Generalul știa că mizele încă nu erau complet jucate și pierdute. Că Frontul Românesc încă mai avea un rol de îndeplinit.
Și așa a fost. 11 noiembrie 1918 ne-a aflat în tabăra care trebuie, între altele și grație indefectibilei încrederi a lui Berthelot. Încredere de nezdruncinat. Asemenea stejarului pe care Generalul l-a plantat în dreptul Spitalului Francez, memento mult mai trainic decât viețile noastre trecătoare.
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
