Taking too long? Close loading screen.

Numai cu vorbe nu se face mâncare de orez sau înțelepciunea gurmandă a armenilor!

Femeile familiei mele, în bucătăriile copilăriei mele, sub aripa cucului armenesc

Ah, copilăria, cu ale ei gusturi și arome pe care nimic, nici măcar tocirea anilor nu le poate șterge! Bunica, Mama, bucătăria lor ca o grotă a lui Ali-Baba, oalele lor, cutiuțele lor ferecate și care, odată deschise, împrăștiau miresmele întregului Orient, gesturile lor arhaice, regulile lor – Nu pune pâinea cu fața-n jos, Sorina! Of, Doamne, iar ai împrăștiat sare pe masă… În cuhnia femeilor familiei mele, glob magic pe care astăzi îl scutur cu nostalgia vremilor de altădată, cucul armenesc nu o pupa niciodată pe niciuna dintre ele, căci, și pentru Bunica, și pentru Mama sau mătușile Lili sau Cocuța, legea casei era Întâi mâncare, apoi întrebare. Vorba asta o aflaseră de la prietenii lor armeni și găsiseră de cuviință să o adopte ca deviză a muncii lor anonime, dar desfătătoare, într-o bucătărie care zbârnâia de hărnicie și în care secretele savuroase armenești erau mereu vii și luminoase.

Să vedem cum stă treaba cu cucul armenesc

Prima oară când eu am auzit de cucul armenesc a fost nu la Creangă, ci în bucătăria Bunicii mele. Centrul casei, templul în care Bica oficia majestuos, de la înălțimea științei sale impecabile și, trebuie să recunosc, inegalabile.

”Nu prea te-nghesui la treabă, Sorinică! Da` hai să zicem că ești în vacanță și trec cu vederea! Da` chiar și-așa, află tu de la mine că mâncarea de orez nu se face doar cu vorbe.” A fost prima picătură de înțelepciune armenească. De la bunica. Și mare dreptate a avut. Căci toată viața m-au urmărit vorbele care nu țin de foame. ”Ei, acu`, dacă tot ai făcut ochi, mergi degrabă la vecina, Matrika Crudu, și ia niște hurut!”

Matrika Crudu, hurud? Ce limbă mai e și asta? Destul că bunicii vorbeau între ei germana, ca să nu pricepem noi, copiii, secretele vieții lor. Acum în ce cod secret mai vorbea bunica? ”Ce-i aia hurud, Bica?” ”Mergi mai repede și cere-i Matrikăi și ai să vezi… Nu mai pune atâtea întrebări că, altfel, pâinea neghiobului n-a s-ajungă-n burta înțeleptului care ești mătăluță!” A fost a doua picătură de înțelepciune armenească pe ziua aceea.

Supa legendară a familiei, rețetă armenească

După cum cred că bine-ați priceput, în gospodăria ei în care puteai linge mac, bunica mea era o mare farmazoancă. Avea, însă, câteva feluri asupra cărora, pentru mine, nimeni niciodată nu avea să mai facă farmecele ei gustoase. Și cel mai cel era supa!

Vecina Matrika, armeancă până-n vîrful degetelor, o învățase mai întâi o mare vrajă. Domniță, să știi că supa adevărată nu se face oricum, fără răbdare. Supa se lungește pentru că nu o termini niciodată, iar, cu ce ți-a rămas, înnădești una nouă. O poți duce așa ani și ani, și-atunci ea devine tot mai gustoasă și mai de neprețuit. Ca maiaua pentru pâinile marilor brutari. Nu pierde maiaua! Nu pierde supa! Las-o moștenire!!!!!

Ei, așa ceva nu cred că v-ați mai închipuit vreodată. Dar asta pentru că nu știți ce gust avea supa Bunicii. Și vă asigur că nu e copilăria care-mi photoshopează amintirile… Supa Bunicii era de-a dreptul i-ne-ga-la-bi-lă! Vă jur!

Și-acum ajungem la hurut. Pun rămășag că nu ați auzit niciodată cuvântul acesta… armenesc

După ce pe tot drumul am repetat ”hurud, hurud, hurud”, ca să nu uit, prima oară când m-am înfățișat vecinei Matrika, am întrebat-o pe nerăsuflate: ”Ce-i aia hurud?” ”Hurut, Domniță, nu hurud, hurut, nu stâlci limba armenească, rogu-te! Că și-așa nu mai suntem mulți care s-o știm…” Aham. Hurut. Huruit. Hurtă. Horticultură. Bag seamă c-o fi o plantă…

Și Matrika mă poftește în bucătăria ei care mirosea ca cea a Bunicii, adică să te ia, ca pe Pluto în desenele animate, de nas și să te arunce direct în oală. Dar nici eu nu mă las mai prejos, și când îmi arunc odată privirile de inspectoare pe masa din mijlocul odăii, numai ce văd întinzându-mi-se în fața ochilor o pădurice verde și ciudată ca niște degete îndreptate spre tavan.

Niște piramide aztece imperfecte sau niște megaliți acoperiți de mușchi, așezați nu pe platoul de la Cuzco sau Carnac, ci pe un platou de argint uriaș. ”Hurut”, mă luminează Matrika. ”Hurut?” ”Hurut! Vrei să știi secretul? Șezi aici cuminte și ți l-oi spune, că mi te văd curioasă. Și, ascultă la mine, fă așa fel încât să nu-ți lipsească niciodată din tainița bucătăriei tale. Cred că știi deja de ce, de fiecare dată când guști din supa bunicii tale, nu-i așa?” i-a spus Matrika gurii mele căscate.

Rețeta armenească de hurut

Actul 1

”Pentru hurutul armenesc îți trebuie mai înainte de toate un litru de lapte de bivoliță, da` de bivoliță să fie, nu de vacă, muls proaspăt. Îl torni peste un alt litru de smântână şi amesteci bine timp de 2-3 min de 3-4 ori pe zi cu lingura de lemn ca să nu prindă, ferească-te sfântul, mucegai. 10 zile tot așa o ții, pricepi? Mesteci și acoperi cu șergarul. Mesteci și acoperi cu ștergarul.” Poțiune magică, nu alta.

Actul 2

”Într-a 10 zi, nu mai devreme, nu mai târziu, se pune tot amestecul într-o oală smălţuită pe foc mic la fiert şi se adaugă…” Și unde nu înflorește pe chipul vecinei Matrika un surâs armenesc luminos și proaspăt. Și o litanie răsare pe buzele ei, parfumată tare – ”750g de frunze verzi de pătrunjel, 250g de ţelină, cimbru, măghiran şi sare”. Un kilogram și mai bine de verdeață? Ce minunăție! ”Pe marginea plitei, fierbi mătăluță timp de 8-10 ore – ai să asuzi la greu, dar ăsta-i prețul -, amestecând cu lingura de lemn. Și amestecul verzuliu scade, și tot scade, până ce ajunge ca o pastă. Să nu o lași cumva să se prindă de fundul oalei. Că-i vai de munca de zece zile și zece ore. Înțelesu-m-ai?!”

Actul 3

”Și-apoi mă joc cu pasta ca și cu plastilina?” ”Brava! Ai priceput! Taman așa se face, după ce s-a răcit, o modelezi în piramide sau oușoare pe care le lași la uscat, acoperite cu un ștergar. Or să se facă tari ca piatra. Atunci îs numa bune de folosit. Acuma ia un hurut și du-i bunică-ti. Și spune-i că-i din partea mea, pentru că are așa o nepoată de isteață.”

Epilog

La întoarcere, Bunica mă aștepta cu șorțul suflecat. A ras repede puțin din oușorul de hurut în supa ei magică, din care, la chindie, când ne-am adunat cu toții în jurul mesei, am mâncat tot… adică aproape tot, căci supa bunicii nu se termina niciodată.

Mama și prietenul ei, Măgârdician

Acum să trecem la Mama, despre care nu știu dacă vă mai amintiți cum povesteam, acum ceva vreme, că mergea la vestitul armean Măgârdician să cumpere pentru acasă doar 200 de grame de cafea înmiresmată, cum numai el știa să prăjească și macine…

Atunci, însă, nu v-am spus că Măgârdici evadase din cartierul lui, cel armenesc, și locuia de-acum într-o casă mai aproape de prăvălia lui, nostalgic numită Muntele Ararat. O casă care e înfiptă și azi pe partea dreaptă cum urci strada Bunavestire colț cu Kogălniceanu. Mare și frumoasă, locuită de familia unuia dintre dragii mei elevi, Mathias, despre care aflu nu demult, grație intersecțiilor uluitoare ale hazardului, că este, să vezi și să nu crezi, strănepot al armeanului Măgârdician.

Ce întâmplare: mama, preferata lui Măgârdici, să mă nască pe mine, profesoara strănepotului cafegiului. Vă spun drept, lumea-i tare mică în spațiul-timp einsteinian. Toate se amestecă și suprapun, de uneori nici nu știi dacă nu cumva sunt ticluite anume pentru ca cei care s-au întâlnit o dată să se regăsească mereu, în noianurile de timp ale veșniciei. Sau, cum ar zice înțelepciunea armenească, Nu timpul ți se potrivește ție, ci tu potrivește-te timpului.

Un fel de Măgârdician

Pe scurt, deci, neasemuitul cafegiu evadase din cartierul lui – cel armenesc, care – toată lumea o știe – înconjoară cea mai veche biserică a orașului, Biserica Armenească alături de Ateneul Armenesc. Dar, dacă el a făcut-o, asta nu înseamnă că mulți armeni nu rămăseseră credincioși locului lor de baștină. Cel întins între Golia și Biserica Sfântul Sava, între Chervăsăria Armenească și Ulița Strâmbă, între hanul Misir și hanul Pomir. Acolo mergea Mama atunci când avea poftă de cele mai alese ”coloniale” și mirodenii, căci nimeni nu se putea compara cu armenii în această privință… Chiar dacă se împuținau tot mai mult, pierzându-se printre alte dugheni și profitabile comerțuri, ținute de români sau de evrei.

Coloniale, coloniale – trufandale orientale

Așadar, în adolescența ei de elevă la Oltea, Mama nu avea prea multe libertăți și desfătări, așa că, atunci când, la sfârșit de săptămână, primea învoire să meargă la mătușa Lili din Copou, făcea un ocol mărișor prin Arcărie, cum zicea ea. În căutare de delicatesuri, mai greu de găsit prin alte părți. Ca de pildă stafide sultane, curmale și smochine proaspete sau rahat lukum neasemuit de cleios, sau lămâi uriașe și parfumate, ca să nu mai vorbim despre măslinele mașcate și lucioase de care mama întotdeauna se ghiftuia pe nesăturate.

Bucătăreasa armeancă a mătușii Lili

Ajunsă la mătușa acasă, cu cele 200 de grame de cafea din buzunar parfumându-i calea, Mama știa că urmau două zile de viață aristocratică, plină de reguli și cenzuri, dar, oricum, muuuuult mai palpitantă decât viața de la internat, cu bocetele din observatorul astronomic al lui papa Culianu de altădată. Musafiri peste musafiri se perindau prin casa din mijlocul parcului, mașini fitzgerladiene se opreau pe peronul din fața ușii de la intrare, pălării năstrușnice se aruncau pe brațele gata pregătite ale majordomului sau subretei, charlestonuri îndrăcite începeau să umple odăile de ritmuri de harapi cum numai la clubul de pe Ulița lui Cuza mai auzeai.

Dar mai ales, mai ales, din bucătărie începeau să defileze, ca niște modele pe catway-ul mesei din sufragerie, felurile rafinate și incredibile ale bucătăresei armence a mătușii Lili. Bucătăreasă care, deseori, odată întoarsă în lumea ei, după ce va fi tras pe seamă invitații cei de vază ai mătușii, își spunea în șoaptă: ”Mâncarea nesărată o mai poți drege, da` mintea nesărată ba. Și ian-te uită la ăștia care nu știu ce-nsamnă să vii la timp la masă – Musafiru-ntârziat ar trebui să mănânce din traistă, of, Doamne!”

Rețete armenești

Și mama-și amintea, unul câte unul, numele ciudate pe care bucătăreasa le strecura, alături de chateaubriand sau de sauce béchamel sau tournedos Rossini, franțuzisme cu ștaif la care strâmba țâfnos din nas – ”De pe chipul cel frumos nu poți mânca pilaf, așa știu eu din bâtrâni, da` de, dacă așa poruncește conița…” Până și la nunta noastră, povestea mama, pe masă au apărut inegalabilele mantî, urechiușe de patru ori mai mici decât tortellini italienești, umplute cu o înmiresmată carne de vacă. Și lavashul, pâinea armenească, subțire ca o foiță transparentă, după o rețetă neschimbată de cinci mii de ani. Apoi ghapama, o mâncare de dovleac care devenea orice, numai nu dovleac. Și bolurile de aganciabur – supa aceea, pe care mama avea s-o redescopere la soacra ei bucovineancă, aromată cu hurut. Cu t, nu uitați!

Desertul, însă, povestea mama, era întotdeauna divin – o urmă de amintire rusească, cu gust de victorie împotriva lui Napoleon cel necugetat – Musafirul nepoftit, nu e cu cinste primit, nu-i așa? Tortul bucătăresei, nu degeaba numit Mikado, un millefeuille cum Împăratul și-ar fi dat și-un imperiu ca să mănânce la Berezina, pecum la Paris… făcea întotdeauna deliciul invitaților fandosiți ai mătușii Lili!

Mikado

Amintiri armenești

Acum înțeleg de ce Măgârdician o vedea pe Mama ca pe o lumină atunci când intra în prăvălia lui. Pentru că și ea îi vedea pe armeni ca pe niște prieteni de preț, plini de taine și de magie, de gusturi rare și de bucurii adevărate. De la care a învățat că Inima e ca o față de masă pe care nu o întinzi oricui.

հաջողություն!

Lumea e atât de frumoasă!

Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.

Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Sursa foto 6
Sursa foto 7




Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă asigura că obțineți cea mai bună experiență pe site-ul nostru.