In memoriam
Galele Amfiteatru. 1985.
Era în 1985. Anul absolvirii facultății pentru generația noastră. Început de vară la Iași. Galele Amfiteatru, una dintre puținele manifestări ale Asociației Studenților Comuniști care te țineau cu sufletul la gură. Ultimele noastre Gale. Și, parcă anume pentru noi, în anul acela toată lumea artistică românească se mutase în orașul nostru. Octav Cotescu, Valeria Seciu, George Constantin… Tocilescu, Cabala Bigoților și un Molière care te îngenunchea, pur și simplu – pentru care m-am luptat cu coatele și pumnii ca să pot intra. Și-acum aud în urechi glasurile inconfundabile strigând și plângând textul lui Bulgakov.
Era atât entuziasm, atâta electricitate în aer, încât te simțeai în stare de orice – chiar și de o nebunie. Or noi, absolvenți aproape, chiar aveam nevoie de o nebunie ca să ne putem despărți unii de alții și toți de școală. O nebunie adevărată.
Așadar, Sorina, dacă tot ești responsabil ASC cu viața culturală, ia găsește tu o soluție pentru cursul nostru final – dar să fie ceva cum n-a mai făcut nimeni. Altfel spus – o nebunie! Dacă te descurci, să vezi ce repartiție mișto ai să primești. Doar nu degeaba o să-ți dea țara 50 de sutimi la medie, nu? Și, cum mie nu-mi trebuie decât să-mi dai un impuls, am și început să mă rostogolesc.
Ce-ar fi… ce-ar fi… să invităm un actor din ăștia mari care joacă la Gale! Ce ziceți? – Un actor? La ce? – La cursul nostru festiv, daaaa. – Păi numai pentru noi, ăștia 20 de francă, un actor? – Da` doar pentru noi au venit câtă frunză și iarbă la Gale, nu? – N-o să ne ia nimeni în seamă, suntem niște stundețași acolo, la litere… Zău, altă idee mai bună nu ai? – Putem, însă, să invităm un actor pentru generația noastră întreagă! Cum necum tot ne adunăm vreo 100 – așa e mai bine? Și știu și pe cine o să invităm… – Pe cine? – Pe Socrate. – Pe Socrate? – Da, măi, pe Ion Caramitru.
Ion Caramitru. Generația 1985 de la Litere
Zâna bună care ne-a ajutat atunci să punem la cale această nebunie a fost Doamna Târziu, mama tuturor galelor, festivalurilor, mama necăjiților studenți care se dădeau artiști la Cântările României, dar și a nebunilor marilor orașe, precum cei de la Divertis.
– O să fie greu, Sorina, dar încercarea moarte n-are. E o vedetă, n-o să se lase așa ușor, dar, cine știe, poate că naivitatea voastră ingenuă o să-l înmoaie. Și, fii atentă, va trebui să găsiți o cale să-l plătiți. Altfel chiar nu cred că se poate. Ei, mergem? Ești pregătită? Știi ce să-i spui și mai ales cum să-i spui?
Făcându-mi o sută de cruci cu limba ca să mi se dezlege, am intrat în încăperea unde se odihnea juriul Galelor, din care făcea parte. Îmi aduc aminte că aveam o senzație stranie de irealitate. Caramitru cel de pe ecran – Luchian, ca să nu mai spun de Socrate – stătea în fața mea și aștepta, nu să casc gura, că era deja căscată, ci să o mișc pronunțând ceva cuvinte, ca să înțeleagă omul ce căutam eu acolo, o fetișcană căzută ca de pe lună?
– Bună ziua (de fapt, nici nu știu dacă am dat bună ziua!) Am venit să vă fac o invitație. – Poftim? O invitație? (surâs în colțul gurii) – Da, la cursul nostru festiv, suntem studenții generației 1985 la Litere. Veniți? Nu cred că va mai fi fost vreun curs festiv ca ăsta la Universitatea din Iași, asta dacă acceptați… – Sunt fete frumoase? – La Litere? Întotdeauna… – Bine. – Veniți????? – Vin.
Dau să ies plutind pe-un nor victorios și-mi dau seama că uitasem să-l întreb cât dorește să-i oferim pentru acest gest de generozitate. Și generozitate a fost! – Ce să cer de la voi, niște țânci prăpădiți… Uite, nu vreau nimic, bine? Nimic decât niște ouă închistrite. Să-mi îmbogățesc colecția. Atât. Dar să fie frumoase, da?
Ion Caramitru. Aula Eminescu.
Imaginaţi-vă acum, în ziua cursului festiv, o Aulă Eminescu gemând de lume. Bătusem darabana să afle toată planeta izbânda noastră, într-atât de bine încât nici nu ne mai vedeam între noi de câtă omenire umpluse sala. Nu numai de la litere, vă asigur. În primul rând al sălii, însă, victorie a victoriilor, Domnul nostru Profesor Valeriu Stoleriu, altfel puțin doritor de festivisme plicticoase. Dar Caramitru… ei, asta era cu totul altceva. Ora 11. Ora lui Gaudeamus igitur. Pe care-l cântăm într-un ritm alert, ca să scurtăm așteptarea. Discursuri nesfârșit de lungi, Doamne, ce peltele…
În sfârșit, se deschide ușa și intră el, Actorul. Alt om decât cel care mă întrebase dacă la cursul nostru festiv or să fie fete frumoase. Alt chip, transfigurat. Nu cred că se aștepta ca atâta lume să vină doar pentru că, înaintea acestei sărbători, numele lui vibrase pe toate culoarele universității. Nu cred că se aștepta ca atâția profesori să fi onorat niște studenți, până la urmă oarecare, o generație ca oricare alta, doar pentru a-l vedea pe el, Actorul. Ah, dar deja nu mai eram niște studenți oarecare. Eram cei care, nici eu nu știu cum, reușisem, pentru cursul nostru festiv, pentru despărțirea noastră de copilărie, să-l aducem între noi pe nimeni altul decât pe Ion Caramitru.
Și dintr-odată s-a făcut liniște. O liniște chiar de mormânt. În care Ion Caramitru a pronunțat patru cuvinte ce ne-au făcut să înlemnim – Doina de Mihai Eminescu. Aula a vibrat. Aula s-a spart în bucăți. Inima noastră a luat-o razna. Ochii, mai întâi largi deschiși, s-au făcut izvoare. Cred că pot număra pe degetele de la o mână momentele în care, în viața mea, nivelul de energie strălucitoare m-a ridicat mai aproape de stele.
Nu știu ce a urmat, de altfel nici nu mai conta. Totul fusese jucat și câștigat. Ion Caramitru a fost pentru noi, atunci, un actor erou. Un actor care ne-a arătat că, studenți sau profesori, eram respectați și onorați cu asupra de măsură.
Ion Caramitru. Coda.
Trezită din mirare și din nou căzută ca de pe lună, am mers la Actor și i-am mulțumit, spunîndu-i că am, într-un coș de nuiele împodobit de o mamă cu un ștergar de la bunica, muuuuulte ouă, câte unul de la fiecare dintre noi, studenții generației 1985 de la Litere.
-Vi-l dau aici, acum? – Dar ce, voi nu aveți și banchet? Voi nu dansați? Că eu așa știu că se face… – Ăăăăăă, ba da, cum să nu, la Hotel Moldova, dar de ce întrebați? – Păi pe mine de ce nu mă invitați? Așa niște studenți care să mă facă să muncesc pentru cursul lor festiv ar trebui să aibă tupeul să mă cheme și la băut și dansat, nu-i așa? Mata ce zici, Donșoară? – Desigur, să trăiți! – Bine atunci, îmi dați coșul cu ouăle închistrite acolo. Și-așa poate vă vin și profii la banchet.
Și-mi face complice cu ochiul.
Așa a fost. A venit la banchet. Și a venit și Domnul nostru Profesor Valeriu Stoleriu. Așa ceva era de scris în analele Universității… Au stat de vorbă. Apoi, Actorul a dansat – cu anumite fete, cele frumoase, desigur. După care a plecat, tot numai un surâs, cu coșul de ouă în brațe, puțin grizat, nu știu dacă de vin, dar de tinerețe cu siguranță!
Requiescat in pace!
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
Surse fotografii:
Sursa foto 1: https://www.allnumis.ro/catalog-carti-postale/romania/actori-scene-din-filme/ion-caramitru-29803
Sursa foto 2 : https://adevarul.ro/cultura/teatru/ion-caramitru-unul-cei-mai-mari-actori-generatiei-sale-1_6134f2ba5163ec4271e7bcdc/index.html
Sursa foto 3: https://www.ziuaveche.ro/actualitate-interna/a-murit-ion-caramitru-312223.html
