Taking too long? Close loading screen.

Această mare e acoperită de adolescenți

Nichita Stănescu

Liceul ”Mihai Eminescu” din Iași este o mare acoperită de adolescenți. O mare mare a orașului, dintotdeauna azurie. O mare pe care corăbille au înaintat mereu îndrăzneț, liber, fără vămi și vameși, doar cu sextanți și busole și căpitani pricepuți. Care au dus la miracolul de care vorbește finalul poemului lui Nichita, Adolescenți pe mare :

… Și aștept
un pas greșit să văd, sau o alunecare
măcar pân’ la genunchi în valul diafan
sunând sub lenta lor înaintare.
Dar ei sunt zvelți și calmi, și simultan
au și deprins să meargă pe valuri, în picioare.

Marea de adolescenți în zori

Valuri de tineri care coboară din autobuze, în stația de la Policlinica Mare.

Unii, grăbiți, aleargă la Pati-Bar, să-și cumpere micul dejun pentru care timpul, acasă, nu a mai avut răbdare. Măgârdician, din ceruri, surâde la amintirile cu alți tineri, dar în aceleași locuri.

Cei mai mulți urcă, într-un zumzet ai spune laborios, în hohote ai zice teatrale, în șoapte ai zice bârfitoare, în suspine ai zice îndrăgostite delușorul lui Karl Marx și apoi dealul Golgotă al Buneivestiri – ziua de azi o să fie oare o bună vestire la mate sau la chimie?

Muza cea anacronică zâmbește dintr-o firidă – dacă ar ajunge la ea, ar atinge-o ritualic, să le poarte noroc. Dar, cum nu se poate, îi zâmbesc, la rîndul lor, complice.

Școala care se prevede printre copacii seculari, din ce în ce mai clar, din ce în ce mai aproape, loc de izbânzi, de dureri, de dragoste, multă dragoste, de lacrimi și hohote de râs.

Primul pas în curtea liceului, marea de adolescenți tălăzuiește, se zbate, în ultimele jocuri ale zorilor, în chinul de a trece prin strunga defileului de la intrarea aspru păzită de Scylla și Caribda, în fiecare dimineață purtând alt chip.

Ultima verificare – panglică, matricolă, însemnele încartiruirii în sistem, căci ai spune că, odată trecută poarta, malaxorul sistemului îi va înghite pe acești nebuni impetuoși. Uneori însă, Scylla sau Caribda fac cu ochiul sau îi închid de-a dreptul și surâd, ah, tinerețea asta…

Marea în acalmie

Marea se prelinge prin clase, adolescenții își regăsesc spațiul, locul în spațiu, logica repetitivă a gesturilor cotidiene – pun ghiozdanul în bancă. Scot micul dejun întârziat sau nu? Scot cărțile și caietele – pe toate sau doar pe cele pentru prima oră? Ah, să nu uit să-mi ascut creionul și să trag linia la caiet. Ce mai faci? Ți-ai făcut tema? Mi-o dai și mie? Evadări din clasă – la baie (pe atunci la o țigară!), pe culoar, unde ochii care nu s-au văzut de ieri se caută febril. Să mă mai uit o dată peste lecție, dacă mă ascultă! Ultimele râsete gâlgâitoare înainte de liniștea care urmează, uneori de mormânt!

Fereastra, înlăcrimată de ploaie sau scăldată în soare, oricum, indică momentul mult așteptat – uite, a ieșit din casă, astăzi poartă același taior. Vine, urcă dealul, ne aduce tezele, are o sacoșă cât un munte. N-a venit încă, poate nu mai vine azi. Mergem la Pati-Bar dacă nu vine?

Valurile regulate ale mării de adolescenți

Doamna de română, cu medalionul pe post de pendul, cu buzele roșii deschizându-se asupra unui glas aspru și răgușit. Doamna de mate, cu eleganta dumneaei regalitate, scriind agale la tabelă. Doamna de fizică, ah, buclele dumneaei perfecte, încadrând un chip frumos, dar de ceară. Domnul de franceză, ai cărui puiuți mureau de frică și reînviau de mândrie în fiecare oră în care nu exista cale de mijloc – știai sau nu știai, și cu asta basta. Doamna de sport cu ai săi pistrui puzderie, între care străluceau niște ochi albaștri incredibili. Domnul de engleză – mic și dinamic, oare o fi făcut vreun sport în tinerețea dumnealui? Ah, și mai ales Doamna de istorie, marea noastră doamnă a poveștilor și evadărilor, a călătoriilor imaginare. Călătorii care au deschis orizonturile corăbiilor adolescenților în adorație… Și-apoi Doamna Dirigintă, marea eroină în lupta cu năvălnicia, tumultul, nerăbdarea flotei sale juvenile.

Furtunile mării

La un moment dat, zăgazurile cad, atunci când formulele magice ”La revedere”, ”Au revoir” sau ”Good bye” sunt pronunțate. Sufletele încep din nou să se înalțe, zâmbetele să înflorească, năstrușniciile să-și găsească o cale de împlinire. Ce vuiet, ce dezlănțuire de țipete, de râsete, de nebunie.

Hai repede, măi, până la Pati-Bar, câte macedonii cumpărăm? Hai până la copiii ăia de la primar, au niște pachete de mâncare de Haplea, cum îi hotărâm să ni le dea? Hai la o țigară, repede, că e pauza mică, hai până la parter, trebuie să văd ce face, cu cine stă de vorbă. Hai după școală, la ”dude”. Hai să-i ascundem lui Radu ghiozdanul la baie. Hai să le dăm fetelor să semneze tabelele pentru Semnal M. Hai să închidem ușa și să amuțim difuzorul – we will we will rock you, so we are the champions! Hai, hai, să ardem cât mai mult înlăuntrul timpului acesta de descărcare a fulgerelor și trăsnetelor…

Și dintr-odată, sunetul mesmerizant al clopoțelului aduce din nou talazurile înspumate în matcă. Încetul cu încetul. Ah, avem mate, nu știu nimic. Ah, ne ascultă la latină, ai făcut fițuicile ca să avem ce prinde pe spatele lui Judith și al Teodorei? Ah, avem muzică, putem dormi melodios, asta dacă nu ne pune azi să cântăm. Ah, nu, avem genetică, facem azi experimentul cu încuscrirea animalelor toate de la fermă, să vedem cum reacționează Doamna?

Marea de adolescenți în zenit

Jumătatea de zi nici nu știi când s-a spulberat în mici pepite de aur topit, în confetti de toate culorile – amintiri care nu se pot șterge pentru că sunt înscrise în cel mai secret cotlon al sufletului de adolescent.

Și la ora zenitului, valuri de tineri coboară dealul Buneivestiri în pasul ștrengarului și în asprele critici ale trecătorilor – tinerii ăștia din ziua de azi! Nebuni ai marilor orașe…

Unii, grăbiți, aleargă către autobuze și tramvaie. Alții o iau frumos pe jos, căci stai, nu ți-am spus că… mai avem încă atâtea de povestit, nu-i așa?

Muza cea anacronică zâmbește mai departe dintr-o firidă – dacă ar ajunge la ea, adolescenții ăștia neverosimili ar îmbrățișa-o – azi am luat un zece la geografie, ar ruga-o să-i apere de tunetele părintești – azi am luat un patru la mate. Dar, cum nu se poate, îi fac ușor din mână atunci cînd pasul ștrengarului ajunge în dreptul ei.

Școala rămâne în urmă printre copacii seculari, din ce în ce mai estompată, din ce în ce mai departe, corăbille pleacă în larg, încărcate de bucurii, dureri, nebunie, lacrimi și hohote de râs, încărcate mai ales de dragoste, sipete pline de dragoste. De viață.

Liceul ”Mihai Eminescu”

Peste ani, corăbiile au ajuns să navigheze chiar departe, pe oceane învolburate sau placide. Calele lor sunt tot mai pline de comori, deși chila le e tot mai obosită. Portul din care au plecat a rămas în urmă, au trecut 40 de ani de călătorii, de descoperiri, de biruințe și înfrângeri.

Și totuși, dacă aceste corăbii au rămas pe valuri în picioare e pentru că cei care le-au construit au pus cel mai bun lemn în ele, un lemn care cântă în continuare în fiecare fibră a lui. E pentru că cei care le-au construit le-au picurat în smoala calafatului, ca să fie cât mai rezistente, libertate, iubire, responsabilitate, onestitate, îndrăzneala de-a fi ceea ce sunt, putere, magia de a crede că orizonturile pot fi atinse. E pentru că cei care le-au construit le-au ridicat pânze care să nu se teamă de furtuni, în căutarea grăbită a tihnei porturilor protectoare. Și au știut cum să încastreze în centrul lor de comandă secret cea mai bună cârmă, cele mai precise busole și cei mai performanți sextanți, pentru ca, întotdeauna, drumul – însorit sau înstelat – al acestor corăbii să nu se rătăcească în căutarea lor de noi teritorii și de noi uimiri.

Mulțumim Doamnă Diaconu, Doamnă Roșca, Doamnă Arhip, Doamnă Sinescu, Doamnă Navrotescu, Doamnă Statache, Doamnă Dorneanu, Doamnă Țivlea, Doamnă Ignat, Doamnă Iosub, Doamnă Artin, Doamnă Vlasie, Doamnă Moscovici, Doamnă Cotigă, Doamnă Botez, Doamnă Rugină, Doamnă Ispas, Doamnă Covrig, Doamnă Voropchievici, Domnule Terzici, Domnule Amălinei, Domnule Sârbu, Domnule Mihalache, Domnule Bordeianu. Mulțumim, dragă Doamnă Băcăuanu, că ne-ați susținut în neverosimilele noastre năzdrăvănii și ne-ați iubit necondiționat până la capăt.

Liceu, parte indelebilă din noi…

Grație ție, am învățat să mergem pe valuri în picioare.

Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.





Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă asigura că obțineți cea mai bună experiență pe site-ul nostru.