Taking too long? Close loading screen.

La belle Marie

Marie – o femeie atipică, independentă, non-conformistă…

Marie… Vă mai amintiți povestea atât de sfâșietoare a familiei Canta și a dragului lor Hoisești? Cu nenumăratele-i figuri-far, care, toate, de la Mateii juriști, dimplomați sau arhitecți și până la Theodor pictorul, s-au întipărit în memoria de aur a Iașului?

Poate v-ați întrebat atunci, și pe bună dreptate, unde sunt femeile acestei familii? Să fi ajuns cu toatele, într-un fel sau altul, asemeni strămoașei lor pravoslavnice, Pulcheria, în brațele lui Hristos? A existat oare măcar una dintre aceste cantacuzine care să fi fost atât de atipică, de independentă și de non-conformistă, încât să răstoarne valorile feminine familiale ? Gospodărie, copii, devotament, cucernicie, cumințenie, ștergere de sine…

Horodniceni, paradis și infern

Ei bine, din fericire, a existat Marie. Despre care nu am povestit atunci. Născută la Horodniceni – paradisul familiei preschimbat în iad. Delicata și discreta, pasionala și puternica soră a lui Basil Cantacuzino. Unul dintre cei 18 copii ai logofătului Canta și ai soției acestuia. Una dintre fetele nenumărate ale familiei care a scăpat ca prin minune de mânăstire, probabil pentru că era preferata logofătului. Dar, încă și mai sigur, pentru că trebuia să-și împlinească destinul excepțional, care nu dezminte nicicum destinul excepțional al familiei sale. Marie, o mare necunoscută pentru români și chiar și pentru ieșeni.

Marie, cea care stârnește dragoste…

Educată și plină de talente, Maria Canta(cuzino) se înscrie într-o strălucitoare constelație de fete ieșence, stele pe cerul protipendadei capitalei Moldovei. Hermiona Asaki, Catinca Rolla, sora lui Alecsandri, Cocuța Conachi, Aristia Ghyka. Fete înalt educate. Care știau limbi străine. Cântau din varii instrumente, uneori ieșite din comun, precum harpa. Făceau teatru pe scenele improvizate ale conacelor lor. Fete care scriau și citeau enorm. Care gândeau cu capul lor și care, fiecare în felul său, au reprezentat emanciparea femeii moldovene.

E adevărat că, la vremea lor, a fi o fată plină de calități nu era neapărat și o garanție pentru a-ți găsi locul în lume. Bărbații tradiționaliști, conservatori și patriarhali ai societății moldave nu aveau nevoie de femei îndrăznețe și cu pretenții altele decât cele femeiești. Ca atare, pașaportul către o oarecare libertate (libertate,da, în raport cu închisoarea mânăstirilor) era în continuare căsătoria. Una, de preferat, în care pretendentul să nu fie foarte pretențios.

Așa se face că Maria noastră ia calea multor alte fete din jurul ei. Pentru a scăpa de bigotismul îngust al mamei și de nefericirile familiale apăsătoare, ea acceptă să se căsătorească de foarte devreme. Cu un mic proprietar din vecinătatea Horodnicenilor Sucevei. Om brutal și lipsit complet de educație, dar care o ajută să ”scape din ghearele mamei… cu hotărâtă nădejde de a-şi reface mai târziu viaţa cum va voi.

Da, hotărâta nădejde de a-și reface viața a determinat-o să se despartă, după doar patru ani, de necioplitul Gheorghe Stratulat. Și, astfel, să se descopere pe sine. Mai puternică și mai neatârnată într-o lume a bărbaților pe care înțelege că trebuie să-i farmece și supună cu strălucirea frumuseții, spiritului și, apoi, a sufletului ei.

Alecsandri și Bălcescu

Primul care cade răpus sub imperiul acestei vrăji este nimeni altul decât Vasile Alecsandri. Cel care, respins în repetate rânduri de familia cea țâfnoasă, a rămas din această idilă doar cu o lungă corespondență și cu încă și mai lungul poem Mărioară florioară.

”Iată frate, frăţioare,/ Că-ntr-o zi cu dulce soare,/ Mărioara se-ntâlnea/ C-un străin care venea/ Pe-un fugar sirep de munte/ Cu steluţă albă-n frunte,/ Şi pe loc, cât îl zărea,/  Fără de voie se oprea./  Ochii la pământ ţintea,/ Inimioara-i se bătea.

Străinul pe-un fugar sirep de munte nu a fost, așadar, Alecsandri, ci un alt Cantacuzino. Alecu, cu care Maria face din nou un mariaj din interes, dar unul care, de data aceasta, o va duce, ca un sirep de munte, în adevărata lume care i se potrivește. Parisul. Capitala în care spiritul și înalta ei educație o vor face cunoscută ca la princesse roumaine. Dar cu Alecu nu era defel fericită. În plus, era bolnavă de tuberculoză. Așa că își va alina neîmplinirea și dorul de iubire adevărată la Hyères, în însorita Provență, în melancolica companie a lui Bălcescu, retras și el acolo, pentru a-și îngriji aceeași meteahnă. Bălcescu care, înainte de a fi murit singur la Palermo, i-ar fi dictat mai întâi Istoria românilor supt Mihai Vodă Viteazul.

Marie, cea cosmopolită…

La 1850, Parisul lui Napoleon III era, pentru Marie cea de la Horodniceni, Hoisești și Iași, o lume care s-a deschis către marea cultură. Dar, în același timp, era și o poartă deschisă spiritului ei, cu care unele dintre cele mai mari spirite ale Franței vor intra în comunicare. Salonul familiei Cantacuzène se cutremură de marea istorie evocată de Edgar Quinet sau de Jules Michelet. Se înalță cu filosofia mistică a lui Ernest Renan. Răsună de versurile parnasianului Théophile Gautier sau de cele profetice ale lui Victor Hugo. Amănunt anecdotic: puțină lume știe că, atunci când va fi fost pus sub urmărire pentru că submina imaginea lui Napoleon III pe care-l încondeia ca fiind ”cel mic”, marele scriitor a scăpat de fulgerele împărătești grație Mariei. În trăsura căreia a trecut granița către Belgia ascuns sub crinolina ei înfoiată.

Astfel, toate aceste mari spirite ajung să cunoască, mai mult sau mai puțin, îndepărtatele ținuturi natale ale Mariei. Și, ca atare, ele vor fi acelea care se vor arunca în lupta de convingere a Împăratului Franței de a susține Unirea Principatelor Moldovei și Țării Românești.

Marie, muza pictorilor…                

Dacă sufletul Mariei noastre a stârnit iubiri de-o viață. Dacă spiritul ei a stârnit admirații mirabile, chipul ei delicat, discret, trist, și totuși foarte senin a transformat-o într-o muză a picturii vremii sale.

Théodore Chassériau

Unul dintre primii săi admiratori pictori a fost Théodore Chassériau. A fost cavalerul rătăcitor în căutarea împlinirii unei iubiri imposibile pentru Marie a noastră pe care n-o iubea. Dar care a devenit, în ochii prea alunecoși ai artistului, un idol inefabil. Chassériau o va face, astfel, nemuritoare mai întâi în Adorația Magilor, unde chipurile celor două Marii se contopesc luminos. Dar mai ales atunci când îi va creiona portretul, unul celebru. În care înclinarea delicată a capului va deveni definiția prin excelență a frumuseții transparente a prințesei.

Puvis de Chavannes

După moartea timpurie a lui Chassériau, în 1856, Marie, femeie de 36 de ani deja, își va întoarce sufletul rănit către un alt pictor. Căruia, până la sfârșitul vieții, i se va devota ca celui mai credincios adorator al ei. Pictorul Puvis de Chavannes. Pentru care devine jumătatea vitală. Inspiratoarea fără de care nu ar mai fi putut picta. Ce que je suis et ce que j’ai fait, c’est à elle que je le dois.

Celebru academist al primei jumătăți a secolului al XIX-lea, dar și model al generației care va lupta împotriva academismului: Picasso, Matisse sau Theodor Pallady, nepotul însuși al Mariei, ajuns și el la Paris, Puvis de Chavannes se căsătorește cu Marie de Jassy, cum îi plăcea s-o numească, abia în anul morții lor – 1898. Și, ca în cele mai frumoase și autentice povești de dragoste, nu îi supraviețuiește iubitei lui decât două luni. Atât cât să-i desăvârșească chipul în frescele din Pantheon.

Pentru această iubire devoțiune, la princesse roumaine va încălca, însă, toate regulile lumii și educației sale cucernice. Și va dovedi, astfel, că este, asemeni fratelui ei Basile, îndrăgostită de dragoste. Drept răsplată, această iubire adulterină, dar fericită atât cât se poate și care a durat 40 de ani, a dăruit chipul Mariei unora dintre imaginile cele mai celebre ale Parisului. Chiar dacă puțini români știu aceasta.

Marie este Sfânta Genoveva, protectoarea Parisului

Da, chiar așa, câți dintre românii care admiră impunătorul Pantheon parizian și simbolicele sale fresce știu că, atunci când se opresc în fața Sfintei Genoveva, patroana Parisului, veghindu-și orașul sau hrănindu-l, o au, de fapt, în fața ochilor pe modesta și dulcea Marie Cantacuzino, plecată de la Iași în aventura vieții ei? Câți știu că fresca Le Bois sacré care înfrumusețează Alma Mater, Marea Aulă a Sorbonnei, o are, din nou, în centru – poezie, elocință, știință, artă – pe Marie a noastră, cu ochii și delicata-i înclinare a capului? Până și pe malurile Seinei, lângă Pont de la Tournelle, o Sfântă Genoveva din piatră veghează, începând cu anul 1928, asupra copilului care este Parisul. Cu chipul Mariei noastre, așa cum a dorit artistul Paul Landowski.

Strănepotul arhitect, Nicolae Ghica-Budești, povestea că, în Casa Canta de la Iași, toți cantacuzinii care-i treceau pragul făceau o mică reverență. În fața unui tablou scump familiei, semnat Puvis de Chavannes. O reprezenta pe cea mai iubită, admirată, nobilă și frumoasă Doamnă Canta – Marie Cantacuzène Chavannes în ultimii ei ani de viață. Aceeași înclinare a capului, aceleași mâini împreunate modest. O capodoperă care, făcând arc peste timp și spațiu, astăzi, se află în Musée des Beaux-Arts din Lyon, orașul natal al lui Puvis de Chavannes.

Ultimul portret al Mariei

O icoană neprețuită… pentru cea care își doarme somnul de veci la Paris, în cimitirul de la Neuilly-sur-Seine. Cu sufletul greu, Alecsandri ar spune: ”Unde-i, unde-i Zânișoara,/ Mărioara, Florioara,/ Vestitoarea zorilor,/ Sorioara florilor?/ În ce țară au pribegit? Pe ce țărm ea s-a oprit/ Mers-au peste nouă țări/ Nouă țări și nouă mări?

Horodniceni și Paris

Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.

Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Sursa foto 6
Sursa foto 7

Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă asigura că obțineți cea mai bună experiență pe site-ul nostru.