Taking too long? Close loading screen.

Doamna Veturia și Profesorul

– Ah, Doamnă Veturia, spun eu plină de exaltare, am fost la Hoisești, și am făcut descoperiri extraordinare, despre oameni și povești de viață care mi-au răscolit sufletul.
– La Hoisești? Ai fost la Profesor acasă, la conac ?! zâmbește Doamna cu ochii luminoși.
– Cum adică la Profesor acasă?
– Îți povestesc îndată, stai numai să fac cafeaua.

”Gata! Acum sunt gata să-mi amintesc.” Așa a început, fără grabă, povestea Doamnei Veturia, mama bunei mele prietene, la care merg din când în când pentru a-i duce cărți și care, de fiecare dată, îmi deschide ușa către o lume aproape dispărută astăzi – cu prăjituri și cafea aduse pe o tavă cu tischleifer, adică pe un șervețel scrobit. Mereu elegantă și aristocrată, Doamna îmi deschide, însă, odată cu ușa, mai ales cufărul cu minuni al amintirilor dumneaei, cu și despre oameni în miezul vieții cărora nu aș fi putut niciodată visa să ajung, fie și prin mijlocitor.

Povestea Doamnei Veturia despre…

Era prin 1953. Eram adolescentă și locuiam în preajma Mitropoliei, căci tata era vicar. Vicar și responsabil cu trebile culturale ale acesteia. Profesorul locuia, pe-atunci, în aceeași curte cu noi, într-o încăpere din clădirea unde astăzi este patiseria Pelerinul – de la care să știi, Sorina, că întotdeauna îmi cumpăr cozonacii de Paște și Crăciun, cei mai buni ! Tata îi făcuse rost de această locuință, pentru că Profesorul, așa cum aveam să aflu mai târziu, nu avea nimic. Nu MAI avea nimic. Doar arta lui – aceea de a construi și de a picta. O artă, însă, care-i umplea tot orizontul! De aceea, cu siguranță, atunci când, uneori, tata mă trimitea să-l invit la masă, parcă intram într-o altă dimensiune, în care spațiul și timpul se desfăceau și refăceau în linii frânte sau curbe și în culori de acuarele.

În atelier…

Adolescentei Veturia nu i se părea ciudat că Profesorul ședea acolo, într-o chilie care nu era a lui, pusă la dispoziție de Mitropolie și de tata. Dar acum știu că fusese un gest de omenie față de un artist pe care viața îl lovise crunt. Și, mai mult încă, eu cred că tata înțelegea că, asemeni lui Gaudi înlăuntrul Sagradei Familia, Profesorul avea nevoie mai ales să fie, cu trup și cu suflet, înlăuntrul a ceea ce construia. La vremea aceea, o parte a ansamblului mitropolitan care astăzi ni se pare împlântată în peisaj, dar care, până în 1960, nu exista defel. Cancelaria, Biblioteca Dumitru Stăniloae și Casa Epivata. Pe care Mitropolitul Iustin Moisescu i le-a încredințat într-o mișcare de reorganizare și înfrumusețare a ansamblului mitropolitan. Și de realizarea cărora tata s-a îngrijit, începând cu susținerea și ocrotirea discretă a arhitectului însuși. Așa s-a născut Vaticanul Moldovei. Ultima lucrare a Profesorului.

Profesorul

Cu siguranță ați înțeles deja cine era Profesorul. Un arhitect. De asemenea, un Matei, înscris în tradiția familiei Canta de la Hoisești. Nepot al lui Basil și al Pulcheriei despre care vă povesteam săptămâna trecută. Fiu al diplomatului Nicolae Basil Cantacuzino și al Marcelei, nepoata ultimului domnitor al Munteniei, Gheorghe Bibescu. Cu o bunică maternă cum nu se poate mai aristocratică – parizianca proustiană Marie-Valentine de Caraman-Chimay. Cu unchi și mătuși vestiți, precum Valentin și Martha Bibescu sau Nadeja și Barbu Știrbey. Cu veri la fel de artiști ca și dânsul – Nicolae Ghika-Budești și Theodor Pallady. George Matei Cantacuzino. Ce familie, ce istorie, ce moștenire! Și totuși…

Profesorul nu se plângea de soarta lui, mi-a povestit mai departe Doamna Veturia. Îmbrăcat mereu cu un balonzaid legat cu un cordon la brâu, de ai fi zis că e o rasă de călugăr, și cu o beretă de pictor pe cap, el era împăcat, senin și generos – nu judeca ce i se întâmplase. Era destin. ”Păcatul de temeliepe care bunicul Basil își construise familia, păcatul din care și el se trăgea.

Profesorul pe șantierul Vaticanului Moldovei

George Matei Cantacuzino

Profesorul

… o minte strălucitoare. Restaurator, arhitect, teoretician și istoric al arhitecturii, acuarelist. Fondator al Revistei Simetria, alături de Paul Valéry și Matila Ghyka. Admirator necondiționat al lui Palladio, căruia îi dedică un studiu, printre cele mai bune scrise vreodată. Scriitor cu har. Filosof și pedagog, într-un cuvînt un umanist modern, ”un fel de Leon Battista Alberti al vremurilor noastre”, cum scria revista Dilema la 50 de ani de la moartea artistului. 

Profesorul

… un cosmopolit, cu studii în Franța și lucrări recunoscute de breasla internațională a arhitecților, călător împătimit și observator rafinat al măiestriei constructorilor lumii. Profesor iubit de studenții săi, între altele pentru chiar cosmopolitismul său. Un deschizător de drumuri. ”Era un magician al cuvântului și al desenului: idei clare, enunțate direct, completate cu schițe expresive. Nu avea nevoie de note scrise…, filme sau diapozitive. Pe o scenă fără decoruri…, învia în fața ochilor noștri mult mândre lumi apuse… În primul rând era impunător prin prestanța sa, privirea vie și timbrul cald al graiului său. Avea un incontestabil talent retoric… uitam să luăm note. Ne înlănțuia atenția cu o mare bogăție de cuvinte… cred că era cel mai călătorit dintre profesori…” (Radu Pastrulius)

Profesorul

… un ieșean – printre alte identități, identitatea principală. Legat indisolubil de Iași și de Hoisești, domeniul familiei, conacul bunicilor, viața la țară, într-o Moldovă iubită până la cer. Rădăcinile lui au fost întotdeauna înfipte în acel colț de rai. Nu se putea să moară sub un alt cer. Doar la Iași. Înmormântat la Cimitirul Eternitatea. Sub o piatră simplă pe care i-au adus-o, cu evlavie și respect, pietrarii de pe șantierul Mitropoliei.

Desenam mult și-mi ardeau ochii, iar somnul îl simțeam încă depărtat. Demult trecuse de miezul nopții. Pornind de la Mitropolie, m-am îndreptat spre Golia și Bărboi. Cerul închis și apropiat părea purtat de turnurile și clopotnițele care, în sumbra lor verticalitate, se străduiau parcă să împiedice, într-o sforțare deznădăjduită, ca bolta văzduhului să zdrobească orașul. Câte un rar lampadar zgâlțâit de vânt arunca umbre și lumini anarhice pe vechile ziduri. Casele păreau nelocuite. Am coborât, prin străzi cotite, spre Sfântul Sava, urmat de un singur câine jigărit și flămând. Demult nu mai era nimeni pe străzi. Singură, o măturătoare întârziată, îmbrăcată într-o pufoaică, ridica în fața ei colbul nimicniciei.” E ultima scrisoare către prietenul Simon, ultimul text, Iași, 1959.

Povestea Doamnei Veturia despre Profesor continuă

Pentru tata bag seamă că nu trebuie să fi fost puțin lucru să-l ocrotească pe Profesor. Imaginează-ți, Sorina, că acest gentleman, cu nume bizantin, a fost declarat dușman al poporului și închis, în 1948, la Aiud și, apoi, trimis la Canal unde a muncit ca un salahor 5 ani aproape. Zâmbea resemnat și povestea cum, peste canal, își privea, mândru și trist, vilele de la Eforie. Eliberat în 1953, i-a fost găsit un post la Monumente istorice. Dar nu pentru multă vreme. Un dușman al poporului rămâne, până la sfârșitul timpului, un dușman al poporului.

Aiud și Canal

Și așa a ajuns înapoi la Iași – singur, fără nimic din ceea ce fusese moștenirea lui, hulit, izolat și uitat. Într-un fel, în ultimii ani de viață ai Profesorului, acum înțeleg că tata i-a fost scut și sprijin și alean. Nu-i erau alături nici soția, o mândră și prea individualistă Știrbey. Nici copiii, trimiși cu mama în Anglia, la adăpost de roșul prea aprins al României. Doamne, ce crudă e viața asta și la ce grele îndatoriri te supune uneori! La nunta băiatului lui, Șerban, la rândul său mare arhitect englez, Profesorul era în închisoare. Cel care l-a condus pe tânăr la altar, împovărat și îndurerat, a fost prietenul Matila, acela despre care am văzut că ai scris acum ceva timp, Matila Ghyka. Pe Profesor nu știu, însă, cine l-a dus pe ultimul lui drum. Vor fi fost muncitorii de pe ultimul șantier al vieții lui – smerenie.

Dar acuarelele Profesorului, Sorina…

Într-una din zilele acelea, când tata mă trimitea să-l invit la masă pe Profesor, mi-a permis să intru în lumea acuarelelor lui și mi-a spus – ”Dacă vrei, sunt ale tale. Ți le dăruiesc.” Cât de fericită aș fi fost să-mi pot îmbrăca lumea în culorile inconfundabile, de apus blând, ale desenelor Profesorului. Dar tata nu mi-ar fi permis să accept o astfel de comoară. Pentru nimic în lume. La urma urmelor, cine eram eu să pot primi așa un dar de la așa un om… Am rămas, totuși, cu acea miraculoasă intenție care mi l-a înscris în memorie pe G.M.Cantacuzino ca o pată de culoare de neșters. Mai mult decât dacă m-aș fi aruncat să zbor în acuarelele lui.

Acuarelele Hoiseștiului, acuarelele sufletului

În multe dintre aceste acuarele, Hoiseștiul se scaldă în luminile calde ale amintirilor, care, singure, l-au susținut și făcut să reziste până la capăt.

Dragă Simon,
Ți-am vorbit de Hoisești, de acel peisagiu și de amintirile din copilărie lăsate de acest colț de țară… Astăzi aș vrea să-ți spun ceva despre noi, cei de acolo, despre acel grup uman care își înfăptuise pe colina aridă și joasă de pe marginea Văii Bahluiului, un loc de regăsire, de odihnă, de solidaritate și de reculegere. Aș vrea să-ți mai spun cum întâlnirea noastră cu acel peisagiu n-a fost o simplă întâmplare, cum locul acela dezolant ne-a dat la toți o anumită noțiune a spațiului și a timpului, a izolării și a participării, a despuierii și a nepăsării pentru tot ce nu ne-a părut esențial.

Mi s-a părut o mirabilă coincidență ca, întoarsă de la Hoisești, loc al rădăcinilor și al reînfloririi amintirilor Cantacuzinești, să aflu o Doamnă a Iașului de altădată, care să-l fi cunoscut nemijlocit pe cel mai vestit dintre membrii familiei logofătului Canta. Care să-l fi cunoscut ca om în carne și oase. Care să fi fost martor la ultima sa creație. Nu puteam să țin așa o poveste doar pentru mine. Trebuia să v-o împărtășesc. Pentru ca să nu se uite. Pentru ca să meargă mai departe.

Mulțumesc din suflet, dragă Doamnă Veturia!

Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.

Surse fotografii:

Sursa foto 0
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Sursa foto 6
Sursa foto 7
Sursa foto 8
Sursa foto 9
Sursa foto 10
Sursa foto 11
Sursa foto 12
Sursa foto 13
Sursa foto 14
Sursa foto 15




Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă asigura că obțineți cea mai bună experiență pe site-ul nostru.