Taking too long? Close loading screen.

Hoisești – un conac, un înger, o viață, o poveste neterminată

Hoisești, lunca Bahluiului

”Ședeam.. pe marginea acelui drum pe care, mai bine de o jumătate de veac, trecu călare sau în trăsură, aproape în fiecare zi, bunicul meu Basil ca să-și cerceteze moșia. Și acea moșie se întindea pe cele două povârnișuri ale unei văi care șerpuia între coline joase. Spre șosea, se termina printr-un iaz, în care stuful creștea înalt. Dincolo de vale, erau satul, grădina cu conacul și biserica… Din cei cinci plopi mari de lângă fântână, unul singur a rămas.”

Aceasta este geografia simplă și plină de melancolie a unui colț pașnic de Moldovă, aflat la doar jumătate de oră de Iași, într-un sat de care, trebuie să recunosc, nu am auzit niciodată până a nu-l fi descoperit, grație și alături de Cati, una dintre minunatele colaboratoare ale CityID, și de autorul rândurilor de mai sus. Hoisești, un sat de doar 200 de suflete. Toate adunate în căușul unei comunități închise, așa cum trebuie că era pe vremea înfloritoare a domeniului de altădată, în jurul căruia se sudase și dobândise identitate.

Hoisești, moșie cantacuzină, cu o istorie veche, tristă, puternică. O lume astăzi dispărută.

Familia Canta (cuzino), o viață la Hoisești vegheată de un înger

În afara bulevardului Canta, poate că ați auzit, în Iași, pomenindu-se despre Casa Canta. Mai bine cunoscută drept Casa Universitarilor. CUI. S-ar putea, la fel de bine, ca, din pricina acestui acronim, să nu fi observat, totuși, plăcuța din dreptul porții, închise de ceva vreme, pe care scrie Casa Canta. Casa logofătului Canta.

Dumneavoastră știți, însă, cine era Canta? Nume al unui Cantacuzin, prescurtat din motive de corectă identificare față de nenumăratele ramuri ale familiei? Să vă povestesc, atunci.

Niculae Canta era, sub Mihail Sturdza Vodă, mare logofăt la împărăție, om avut și cu moșii întinse și cu o familie pe măsura bogăției sale. Căci, căsătorit cu Pulcheria Sturdza de la Miclăușeni, o femeie aprigă și neiertătoare, bisericoasă până la habotnicie, va dărui lumii acesteia nici mai mult, nici mai puțin de 18 copii, fete cele mai multe, din păcate. Fericirea acestei familii binecuvântate de Dumnezeu, după cum nu înceta să repete Pulcheria, cea care, cu fiecare naștere, își mai pierdea câte un dram de pulchritudo, de frumusețe, ar fi putut fi desăvârșită. Dar, din păcate, binecuvântarea a fost urmată de un lung șir de întâmplări triste, pe care familia le-a trăit ca pe un cumplit și nedrept blestem.

Fetele prea multe

O fi fost Canta om bogat, că doar nu degeaba îi mergea vorba că ar fi avut ”fire vicleană, dibaci a-și ascunde pornirile jecmănitoare”, după cum îl încondeia Nicolae Suțu. Bogat, dar nu într-atât încât să poată urni pietrele din casă, dându-le de-a dura în brațele unor soți care sigur nu le-ar fi ridicat dacă nu ar fi avut greutate în aur. Așa se face că mare parte dintre multele fete Canta au luat calea mânăstirilor, desigur fără voie, și adânc nefericite. Veniamina, nume premonitoriu, pe care Pulcheria i-l dăduse în cinstea mitropolitului Veniamin Costache, se povestește că ar fi înmuiat și sufletul dușmanilor familiei, dacă ar fi văzut-o cum se agăța disperată de roțile trăsurii, doar doar s-or opri din drumul osândei spre Văratec. Singură Maria, cea de-a șaptea-n rând, răsfățata logofătului, avea să aibă altă soartă. Îngerul de la Hoisești a vegheat asupra ei!

Gheorghe și Basil – doi frați

Povestea tristă continuă, apoi, cu cei doi frați dintâi – Gheorghe și Basil. Unul cucernic și închis în cufărul ființei lui, bibliofil mereu cu gândul la înălțimi imposibil de atins și la adâncimi imposibil de pătruns. Celălalt – plin de viață și cuceritor, vulcanic și revoltat, pașoptist până la a sfida pericolele și a întina onoarea familiei. În viața celor doi frați apare o a doua Pulcherie, Rosetti Bălănescu, care, menită celui dintâi, îl preferă pe cel de-al doilea, revoluționar proscris și pentru familie, și pentru societate.

Ca într-un romance autentic, părăsindu-și fostul viitor mire, ea fuge în munți cu un Basil erou fermecător. Cu care, în cele din urmă, se căsătorește într-o nestăvilită vâltoare a sufletului și trupului. Fericire pentru care Gheorghe plătește prețul: devenit monah la Mânăstirea Neamțului, bărbatul respins, bărbatul uitat într-a lui nefericire de fericirea sfidător de străucitoare a fratelui mai mic, se stinge de tuberculoză și de melancolie, alături de prima Pulcherie din viața lui, mama, care nu va putea ierta. Îngerul de la Hoisești nu obosește să le plângă povestea!

Doi îngeri

În sfârșit, Horodniceni, moșia de la Suceava. Domeniul din bătrâni al logofătului, cu iazul cel frumos din fața conacului. În care doi dintre copiii Canta se îneacă, sub ochii părinților, dar fără ca cineva să reușească să-i salveze. Accident, însă, din care scapă, ironie a sorții, Pulcheria, nora cea atât de bezmetică promisă lui Gheorghe, dar care-l va alege pe Basil. Elena și Matei, doi îngeri duși la Domnul, cum încearcă Pulcheria să se consoleze, dar care o alungă pentru totdeauna de la Horodniceni. Și care fac, de-a lungul timpului, ca mulți dintre nepoții familiei să ia, pios, numele de Matei sau Elena. Îngerul de la Hoisești îi ține strâns de mână să nu se piardă prin lanurile de maci ale cerurilor!

Așa ajungem la Hoiseștiul de lângă Iași, devenit, pentru totdeauna, adăpostul sufletelor nemângâiate, al lui Neculai și al soției sale. Îngerul din curtea bisericii satului de azi încă suspină asupra mormintelor familiei Canta – al logofătului și al Pulcheriei sale, al lui Basil și al Pulcheriei sale, al lui Matei și al Elenei. Matei și Elena, dar nu cei doi copii rămași la Horodniceni.

Hoisești – un conac pentru Basil și Pulcheria

Copiii

Basil, fiul risipitor, și Pulcheria lui s-au iubit cu toată puterea tinereții. Au făcut din Hoisești casa lor de suflet, au umplut conacul cu nouă copii, unii Matei, alții Elena. De pildă, un Nicolae B. Cantacuzino – diplomat rafinat, ambasador, în momentele grele ale Primului Război, în Rusia. Primind în gara de la Moscova prețioasele trenuri ale tezaurului României. Repatriind, mai târziu, de la Odessa, pe românii refugiați acolo înainte ca focul bolșevic să se aprindă devastator.

Sau Matei B.Cantacuzino, magistrat la Iași și unul dintre cei mai străluciți profesori de drept ai României, cu studii la Heidelberg și Paris. Om politic și primar al Iașului din 1912 și până la începutul Primului Război mondial. Înmormântat, după cum ne-a povestit strănepoata sa, Marie-Jeanne Lecca, alături de fiul, Vasile, pe locul cumplitului accident de tren de la Ciurea, din 1917, unde acesta își pierduse viața.

Sau Elena, cea mai iubită și cea mai lipsită de noroc dintre fete, căsătorită Ghika. Mamă sacrificată pentru aducerea pe lume a unui băiat, într-un ”asasinat hidos printr-o naștere nenorocită.” Și a cărei moarte îl revoltă pe Basil ”până în pragul asasinării doctorului vinovat.” Gest disperat pe care nu-l va face, preferând să-și reverse iubirea asupra nou-născutului, care va deveni un arhitect cunoscut, de care ați auzit fie și pentru că știți că există, la București, un Muzeu al Țăranului român, opera lui. Nicolae Ghika-Budești. Hélène e înmormântată la Hoisești.

Familia

Moșia

Basil și Pulcheria au fost, apoi, doi proprietari vizionari în felul în care și-au întreținut și muncit pământurile roditoare – ogoare, livezi și vii. În felul în care i-au respectat pe cei care le lucrau – o comunitate care, și astăzi, are aceleași dimensiuni și aceeași unitate în jurul fostului conac înghițit de violența vremilor. Chiar dacă oamenii se ceartă și se pizmuiesc, ei sunt din Hoisești, satul Cantacuzinilor.

Nepoții

Basil și Pulcheria au avut, în sfârșit, nepoți care, ca Nicolae Ghika-Budești, au adus faimă țării lor. Theodor Pallady, de pildă, fiul unei alte fiice a familiei, Maria Cantacuzino. Elev parizian al lui Gustave Moreau și al unchiului său, Puvis de Chavannes, coleg de șevalet cu Matisse, este pictorul a cărui stradă din Iași răsună de pașii elevilor Colegiului Eminescu.

Sau Elisabeta, ultima proprietară a Hoiseștiului, al cărei soț, cunoscut în sat ca Aviatorul – Radu Beller, își va pierde viața în mod eroic într-un vestit accident aviatic, deasupra Calcuttei. Din echipajul avionului care testa un zbor de anvergură pe rute din ce în ce mai lungi și mai periculoase, făcea parte și prințul George Valentin Bibescu, soțul celebrei Martha Bibescu. Care, el, va reuși să scape cu viață. ”Ei bine”, va spune mai târziu, ”acei trei oameni cu care am trăit aventura din India, între care și bunul prieten Beller, au fost și-i consider extraordinari!” Radu Beller e înmormântat la Benares.

O viață plină, ați spune, nu-i așa? Și totuși, nimic din toate acestea nu a împiedicat ca umbra lui Gheorghe să nu se amestece fantomatic în viața lui Basil și a Pulcheriei, viață din ce în ce mai uscată și la fel de înstrăinată ca și cea a fratelui monah.

O poveste neterminată

”Îmi aduc aminte de acele mese zgomotoase… pe care le prezida acest șef de trib vesel și vehement, bunicul Basil. Discuțiile erau duse de dânsul cu ironie, autoritate și, câteodată, cu furie. Artă, literatură, politică, toate erau discutate… La capătul celălalt al lungei mese, bunica, singură, tăcea… Relațiile bunicului Basil cu bunica Pulcheria erau bizare… Tatăl meu îmi confirmă că, în ultimii ani ai lungii lor vieți comune, nu-și mai vorbiseră.” Basil și Pulcheria, ”ale cărei ultime fotografii și desene ne-o arată în haina ei aproape monahală de aba, cu o față asexuată, pe care nici urmă de frumusețe nu mai rămăsese, a cărei privire distrată nu se mai oprea pe nimic și ale cărei buze uscate erau ca un semn lapidar…”. ”Față în față, nu mai aveau ce să-și spuie. Supraviețuiseră pea mult dragostei lor.”

Căci ”Remușcarea e ultima și cea mai rea servitoare a dragostei. Când totul e terminat – și afecțiunea și prietenia – ea vine să acuze... De ce bunicul a rugat pe copiii lui să graveze pe piatra sa de mormânt cuvântul ”iertare”? Iertare pentru ce, el, care fusese atât de bun și de leal pentru toți? Era pentru păcatul de temelie pe care își ridicase neamul, păcatul din care noi toți ne tragem… Ultima fază a vieții bunicului meu, Basil, a fost dominată de acest neiertător sentiment, cel mai amar care poate fi.”

Drumul la Hoisești cu prietenii CityID

Drumul la Hoisești cu prietenii CityID a fost o bucurie și un privilegiu, pentru că niciodată parcă descoperirea a ceva ce nu mai este nu a fost mai exaltantă. Niciodată povestea unor oameni care au țesut o parte din identitatea noastră de ieșeni nu a fost mai sfâșietoare. Niciodată personalitatea celor pe care i-am rememorat, și nu comemorat, căci ei erau încă vii în povestea lor desăvârșită de viață, nu a fost mai aproape de noi, la o distanță infimă, tangibilă.

Pentru noi, ei parcă au rămas până la urma vizitei noastre ”șezând, ca după fiecare masă, pe aceleași trepte” de la intrarea unui conac, astăzi imaginar, ”privind cu seninătate spre cimitirul din jurul bisericii, care se ridica dincolo de grădină, dincolo de tufele de lilieci care-și răspândeau… miresmele, înainte să înflorească salcâmii drumului de sosire.”

Despre cel, însă, care ne-a făcut să mergem la Hoisești, cel ale cărui scrisori ridică discret vălul de deasupra acestei triste istorii de familie și din care am citat atât de des, vă povestesc săptămâna viitoare. E o promisiune pe care i-am făcut-o, să vorbesc pe-ndelete despre el și despre mirabila lui existență. De ieșean și de cetățean al lumii.

Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.

Surse fotografii:

Sursa foto 1, 2, 3, 4, 5, 6, 10, 11 – poze din arhive personale
Sursa foto 7
Sursa foto 8
Sursa foto 9

Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă asigura că obțineți cea mai bună experiență pe site-ul nostru.