Taking too long? Close loading screen.

Casele Reinecke și amorul buclucaș al lui I.L.Caragiale

Săptămâna aceasta, a lui 9 iunie, e despre Caragiale… altfel

Uitându-mă, din cu totul alte pricini, la datele bornă ale lui Nenea Iancu, constat, exact astăzi, când m-am hotărât să scriu acest articol, că niciodată coincidențele nu sunt întâmplătoare. Dimpotrivă, ele sunt, așa cum îmi zicea mai deunăzi o prietenă dragă, sincronicități. Da, azi, fără să știu de ce, m-am sincronizat cu Caragiale.

9 iunie, ziua morții marelui nostru clasic, I.L.C. Nu, nu-mi place să-l numesc clasic – e ca și cum l-aș mai omorî o dată. El, cel plin de atâta viață vulcanică… I.L.C. omul, I.L.C., pe care fiul, M.J.C., îl detesta și disprețuia. Ion Luca, moftangiul și Mateiu, dandy-ul. Caragiale-tatăl, cel al energiei țâșnitoare, și Caragiale-fiul, cel al măștilor închipuite. Cara și Karabetz. Tăchiță și Jean. Doi oameni de carne… doi oameni care au avut nenumărate pricini de împărțit.

Azi, însă, mă întreb doar cum n-am înțelege durerea ascunsă în ură a craiului Mateiu, bastard scoborât, totuși, parcă din blazoanele heraldicii, în fața crailâcului lui Ion Luca, adâncit mai mereu, nu neapărat în gânduri, cât în damful de bere al Gambrinusului. Gambrinus căruia se gândea chiar să-i deschidă o filială și la Iași, să facă puțină concurență Bragadirului. Nu i-a ieșit.

Caragiale și Veronica

La Iași, lui Caragiale nu i-au ieșit nici amorurile. Unele dintre ele scandaloase și lipsite de scrupule, ca cel, celebru de-acum, cu Veronica, da, acea Veronică, însemnată pentru Eminescu. O noapte, doar o noapte, dar una care va echivala cu o eternitate pentru Mihai idealistul. Și un motiv în plus de dispreț din partea lui Mateiu care, încă o dată, constata că valorile tatălui, precum Prietenia, nu erau decât profund imperfecte, dacă existau cumva.

Prietenie și iubire

”Pe domnul în chestiune l-am bruscat în societate, dar a tăcut frumuşel ca un om de nimic ce este. Nu te mai îndoi că e de absolută rea-credinţă. E un om care nu poate fi altfel.”, avea să-i scrie Eminescu Veronicăi, iertător la adresa infidelei sale iubite. Care, de altfel, avusese o interesantă corespondență cu farfaraua guralivă și lăudăroasă. ”Într-adevăr, recunosc că fiinţă mai arhicanalie, după cum ai numit-o tu, nu există.”, avea să-i răspundă frumoasa soție a rectorului Micle, vinovată, nu-i așa, și ea, pentru că-i cedase ”mitocanului”.

Caragiale și Leopoldina

Și tot la Iași s-a consumat, mon cher, și o altă poveste care-l are drept personaj principal pe domnul acesta cu lornion și pălărie șmecheră de fante de București, cu mustăcioară asortată și baston și din născare negru-n cerul gurii. Cu un talent neegalat în a se și a ne radiografia, pe noi toți, muftangiii de români, și apoi a se și a ne cartografia mai corect și nemilos ca nimeni altul. O poveste cu iz… curat caragialesc.

Arhitectul Reinecke, figură exotică a Iașului de odinioară, maestru al Miclăușeniului, dar și patinator neobosit, se pare că avea o verișoară sau nepoată, peu importe, frumoasă tare, care mai venea din când în când de la Viena în vizită la neamurile din Moldova. Sau, după alte guri mai cunoscătoare, zice-se că ar fi fost actriță chiar, la Théâtre de Variétés de pe Ulița Goliei. Oricum, Leopoldina, alintată Fridolina, quelle coquetterie, era prietenă inséparable cu o altă domnișoară la fel de frumoasă – A(n)nette – fiica, prin adopțiune, a celebrului Eduard Caudella, compozitor de felul lui.

Această domniță blondă și toată frisée au fer, după moda de la Viena sau Paris, a făcut ce a făcut și i-a sucit mințile modestului revizor școlar care era, pe la 1881, grecul Caragiali, bărbat trecut prin multe, de 31 de ani deja. Înnebunit, bietul Cara alerga între două case – Reinecke, de pe trecătoarea care purta pe atunci numele arhitectului, astăzi Veronica Micle (ce ironie!), și Caudella, de la numărul 8 al străzii Nicu Gane de azi. Făcea le pied de grue, adică aștepta ca un fraier pe sub ferești, doar doar va fi prins din zbor privirea albastru-blondă a domniței visurilor sale. Numai că împricinata era tare cu nasul pe sus, întorcând parcă anume capul în altă parte spre a-și zburli zulufii parfumați – doar atât primești, băiete! Rien ne va plus!

Ale lui sunt toate…

Caragiale în pragul disperării, quel mauvais goût

Așa azi, așa mâine, și uite că, nu cred că v-ați fi imaginat așa ceva, cinicul, sardonicul, mușcătorul Caragiale cade în melancolie – sau depresie, după cum o numim astăzi –, într-atât, încât îl bate gândul de-a-și lua zilele – ”mă-mpușc”, parole d’honneur. Sau mai pre limba lui – parol, monșer!

Corespondența incredibilă a unui Rică Venturiano cu prietenul Missir

„Nu pot să-ți spun starea în care mă aflu, ceea ce mai pot e să te rog să aibi milă de mine. Sunt foarte foarte foarte nenorocit. Am plâns toată noaptea în vagon, ca un mizerabil. Acuma, scriindu-ți, plâng. Ce să fac? Portretul cu nasul asa e rece şi nu vrea să răspunză la niciuna din mângâierile ce-i fac… Sunt pierdut… Ori mă împuşc ori rămân cel mai ticălos om din lume… Trimite-mi răspuns despre aceea la ce trebue să mă aștept. Nu mă cruța de loc. Aminteri mă înnebunești mai rău… Poate să obții o scrisoare de la nasul cel momos… Sunt absolut prostit. Încă o dată, te rog, nu mă uita, aibi milă de mine. Sărută din parte-mi, cu toată căldura, mâinile pe cari le poţi săruta.”

Cum, în ciuda buchetelor de violete pe care i le trimite cu trenul de la Craiova pentru Leopoldina, Caragiale nu primește răspunsul dorit de la prietenul Missir, continuă :”Sunt în Craiova, mai nenorocit decât oricînd. Scrie-mi. Nu te uita că nu pot să-ți spun cât sufer; nu pretinde stil și retorică de la mine; crede-mă numai că niciodată în viață nu am fost în starea asta. Sunt dureri de moarte, omule, fie-ți milă de mine, că poate s-o pați și tu.”

”Cu portretul Fridolinii înainte, clădesc castele spaniole, și apoi mă întreb, când îmi vine amețeală din înălțimea lor, dacă nu cumva în adevăr am înnebunit… S-ar putea să fie Fridolina vreodată, pentru care am plâns și plâng mereu, Fridolina să fie nevasta mea? Așa sunt de înalte castelele mele. Așa de sus se ridică turlele lor frumoase și festonate la lumina unui cer totdeauna lipsit de nori, încât mi-e groază când gândesc că vântul nemilositv al unor împrejurări banale le poate răsturna în pulbere.”

Caragiale poetic? Caragiale romantic?

Ce s-o mai fi amuzat întunecat Mateiu la așa un afront adus la adresa fandoselilor părintelui său de doi ”ochi albaștri” și un ”cap frizat” . Noroc că de la sinucidere îl abat prietenii, care-l întorc înapoi cu picioarele pe pământ, în banala realitate a vieții. ”Mă gândesc că n-ai curagiul și tăria ce se cuvine unui om de talia ta.”, îi scrie prietenul Gabrielescu, bătându-și, ușurel și subtil, joc de el. Cu alte cuvinte: Zoe, fii bărbată! Ironia a funcționat și Caragiale a supraviețuit acestui mal d’amour.

Să-l uităm, deci, pe Caragiale cel romantic și poetic. Oricum amorul nu a durat decât un an. Pălălaia s-a stins cu șuvoaie de spumă amăruie la Zimbru sau cu vinișor bun de Uricani la Ermacov. ”Să nu mai spui la nimeni pățania, amice!” Gurile rele zic, de fapt, că amorezul nostru a dat repejor înapoi când a aflat, două la prefectură, două la primărie, cam câți membri de întreținut număra familia Fridolinei. Nu, Caragiale rămâne Caragiale. Regele prea pământean al berii și al micilor, al trebșoarelor mărunte și al lanțului slăbiciunilor, al amorurilor de Cațavenci și al politicii dâmbovițene. Caragiale cel negru în cerul gurii, neiertător și clasic românesc.

Cara, prietenii și nelipsita bere

Cât despre Leopoldina, istoria nu a mai consemnat nimic. Cu siguranță că va fi făcut o partidă avantajoasă cu vreun boier mai puțin genial, dar plin de bani. Căruia, la Iunion, un inegalabil Miluță Gheorghiu avea să-i cânte – Avea un picior foarte ușor și o botină din cea mai fină. Am fost tentat de-așa vânat, de-o pulpă rondă, de-o nimfă blondă… Sau, poate, a trăit viața liberă a oricărei actrițe de la vremea aceea. Excentrică și independentă, plină de amoruri, dar și de tristeți. Și de amintirea unui anume nenea Iancu a cărui iubire o va fi povestit copiilor și nepoților, devenită un moment sau o schiță în trecătoarea ei viață. 

Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor

Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5





Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă asigura că obțineți cea mai bună experiență pe site-ul nostru.