Cantemireștii, Kantemiroglu sau… Can-Temur
O familie moldovenească, de prin părțile Vasluiului. De la Silișteni, astăzi comuna Dimitrie Cantemir. Dar, în același timp, după înseși spusele cărturarului, în Istoria Imperiului Otoman, Kantemiroglu – o ascendență turco-mongolă. Nici mai mult, nici mai puțin decât cea a lui Timur-Lenk. Can-Temur – „sângele lui Temur”. Una atât de glorioasă, încât Antioh, ultimul fiu al lui Dimitrie, se supără atunci când află că Voltaire, corespondentul și prietenul său, i-o modifică. Căci, în Istoria lui Carol al XII-lea, scriitorul francez găsește că ar fi mai nobil să-i facă pe Cantemirești să coboare din grecii lui Pericle. Mai degrabă decât din barbarul, dar și legendarul învingător al lui Baiazid – Tamerlan. Cantemireștii, așadar, neam de moldoveni. Cu sânge fierbinte turco-mongol. Deveniți, în urma urgiilor și vitregiilor vieții, exilați de vază și, apoi, cetățeni cu drepturi depline ai Imperiului Rus al Țarilor.
Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie
Constantin întemeietorul devine domn la bătrânețe. Pentru că e viteaz, e cinstit, e bun. Dar și probabil pentru că boierii de neam își închipuie că-l pot manevra ușor. Mare greșală. A se vedea condamnarea la moarte a fraților Costin – Velicico și Miron. Trădători, dar mai ales reprezentanți ai acestei orgolioase boierimi care trebuie să înțeleagă cine e stăpânul. Execuția cronicarului îndeosebi va apăsa greu pe umerii descendenței cantemirești.
Pe patul de moarte, însă, paradoxal, Constantin le cere acelorași boieri, într-un discurs plin de inteligență și abilitate politică, să aleagă drept succesor la tronul regatului pe cel mai bun dintre cei doi fii ai săi – Dimitrie sau Antioh. Cel care se va fi dovedit mai valoros și mai priceput. E o poveste exemplară. Pe care Cantemir o construiește și o relatează cu multă atenție. Povestea unuia dintre rarii domni ai Moldovei care mor pe tron și care încearcă să așeze în urma lui o dinastie. O poveste despre o familie lipsită poate de sânge albastru, dar cu o evoluție excepțională. Ce dovedește că valoarea intrinsecă reușește, din când în când și, din păcate, doar efemer, să se facă remarcată și chiar să se impună.
Dimitrie Cantemir, beizadeaua
Fiul cel mic al lui Constantin marchează un salt enorm, cel puțin în raport cu „extracția modestă” a tatălui (Ștefan Lemny). Care nu știe nici scrie, nici citi, dar care are grijă de educația beizadelei. Astfel, Dimitrie e un tânăr școlit de foarte devreme. Mai întâi la Iași, cu un maestru de mare clasă. Grecul Ieremia Cacavela, născut în Creta, dar viețuitor multă vreme în cele mai efervescente cetăți ale vremii. Londra și Cambridge-ul lui Newton. Leipzig-ul lui Leibniz. Viena cea cosmopolită. Istanbulul grecilor ortodocși. Cacavela, așadar, îl va călăuzi pe tânărul Cantemir pe calea înaltelor științe. Gramatica, retorica, logica, fizica. Dar și muzica, Ieremia fiind un rafinat muzician, instrumentist și compozitor. Care-i încântă sufletul elevului cu sonorități stranii și mult seducătoare.
Dragostea de note și sunete, ca și de magicul tanbur, instrumentul „cel mai complet și mai perfect dintre toate cele cunoscute și încercate, care reproduce fără greș cântul și vocea care țâșnesc din sufletul omului” (Dimitrie Cantemir), pare că este mai puternică decât „visurile și fantomele imaginare” sădite de Cacavela în spiritul prințului Cantemir. Într-atât încât, lucru prea puțin cunoscut, la Constantinopol, beizadeaua va imagina chiar și un sistem original de notație muzicală. (Theodor Burada) Unul care va duce, în timp, către ceea ce este astăzi scrierea obișnuită a unei partituri. Sistem cu ajutorul căruia izvodește o muzică fascinantă și cosmopolită.
Ce descoperire pentru Occident când, în anul 1714, de Ferriol, ambasador al Franţei la Constantinopol, publică o melodie a lui Cantemir – Aria dervişilor. Pe care Mozart o va folosi în opera „Răpirea din serai”. (Nicolae Dergaci) Și ale cărei motive vor apărea chiar și în La marche pour la cérémonie des Turcs al lui Marin Marais. (Jordi Savall)
Cu toate acestea, și „visurile”, și „fantomele” se vor trezi la rândul lor. Și vor prinde formă la Istanbul. Unde educația i se desăvârșește timp de doi ani – 1691 – 1693, la înalta Școală a Patriarhiei din Fanar. Prințul Kantemiroglu, mai mult cărturar decât politician.
Un domn mult prea vremelnic al Moldovei
O domnie de un an și o lună. Fracturată, între 1693 și 1710-1711, de 17 ani de exil în capitala Imperiului Otoman. Domn pentru o lună la 20 de ani. Domn pentru un an la 37 de ani. Doi Cantemir. Pe care-i desparte o vastă perioadă fertilă. În care eruditul Demetrios scrie Divanul sau Gâlciava înțeleptului cu lumea și Istoria ieroglifică – filosofie, istorie alegorică.
Răstimp în care preaiubitul soț al Casandrei, fiica domnului valah Șerban Cantacuzino, devine tată a 5 copii. Iar omul politic ce aspiră la a reveni cândva pe tronul Moldovei țese legături. Își deschide porți către Orient, către Occident. Către orice zare care l-ar putea reînscăuna, dimpreună cu dinastia tatălui său. Un domn vremelnic, dar cu aspirații de monarh absolut și luminat, așa cum era moda secolului în care trăia.
Cantemir cel mic la stat, neprețuitul prieten al lui Petru cel Mare
O frăție de o viață, grație căreia mărunțelul domn al Moldovei îndeplinește, pentru scurt timp, visul tatălui și obține de la uriașul țar recunoașterea primilor născuți Cantemirești ca urmași dinastici la tron. Monarhi absoluți și luminați, contrabalansând legitim puterea neîngrădită a partidei boierilor moldoveni, conduși de fiorosul Iordache Ruset. Înfrânt, însă, alături de eroul războaielor cu suedezii, de osmanlâi la Stănileștii de pe Prut, Dimitrie se va exila la umbra țarului, care-i va oferi protecție, încredere, onoare și respect.
E singurul domn al Moldovei acordat la diversitatea unei lumi apusene cosmopolite. Care va fi purtat vreodată perucă pudrată și ondulată à la Louis XIV, livrea de satin și mătase à la Louis XV și armură de adevărat cavaler. Dar care, ridicat în brațele puternice ale unui Petru deja bărbierit și încălțat cu cizme de muschetar, va găsi, la Moscova și la Sankt Petersburg, și străduința unei lumi a răsăritului de a se sincroniza cu occidentul. O lume care-i dă răgazul de a medita la Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman. De a face o bogată și impresionantă Descriptio Moldaviae. Și de a recompune Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor.
Moldovă și români necunoscuți occidentalilor. Dar ai căror reprezentanți de seamă, precum cei de la Academia din Berlin sau de la Sorbona, îl vor recunoaște pe Cantemir ca pe egalul lor. Un intelectual de vază și un uomo universale al Secolului Luminilor. Mai mult decât un domn al unei țări aproape invizibile pe harta mare a lumii. Demetrios, primul român membru al Academiei din Berlin. Și singurul al cărui nume stă înscris pe Biblioteca Sainte-Geneviève de la Paris. ”Rege între filosofi și filosof între regi.”
Cantemir și Iașul
Nu în cele din urmă, e interesant și surprinzător de observat că legăturile Cantemireștilor și, în mod particular, ale lui Constantin și Dimitrie cu Iașul nu au lăsat niciun fel de urme. În afara strălucitoarei Curți Domnești, cu „pereții și plafoanele cu ornamente încrustate cu porțelan. Sau pictate cu măiestrie, pe un fundal de aur chinezesc.”, lui Cantemir nu-i cunoaștem nicio ctitorie în capitala Moldovei.
Nici măcar o posesiune privată, familială. Precum cele din Istanbul – Ortakoy, pe litoralul european în Fanar și Vlah Saray, din Cornul de Aur. Sau cele cu care Țarul îl despăgubește, la Moscova și Sankt Petersburg, pentru tot ce pierduse la Constantinopol, proprietăți ”deopotrivă și asemănătoare cu acelea“. Ca, de pildă, Palatul de pe Millionaia, cu ferestrele către Neva, în stil baroc petrin. Iașul lui Cantemir este, așadar, gol de prezența vie a domnului. Îi păstrează, în schimb, după ani și ani de înstrăinare, mormântul dinlăuntrul Trei Ierarhilor, din care, însă, capul lipsește. Cap recuperat de două busturi, care trec aproape nevăzute. Unul în Scuarul Cronicarilor, din fața actualei Stări Civile. Și celălalt, în curtea liceului care-i poartă numele.
Istanbul și Sankt Petersburg
Sinteză a paradoxurilor, așadar
Așadar, domn moldovean, cu origini modeste, dar cu o presupusă ilustră ascendență turco-mongolă, devenit, în cele din urmă, cetățean al Imperiului Rus. Aspirant, în Moldova, la o monarhie absolută și luminată, girată de marile puteri, și totuși domn vremelnic, ca mulți alții. Rămas în memoria orașului pentru excepționala sa personalitate de enciclopedist, dar lipsit de orice ctitorie care să marcheze trecerea lui prin propria-i capitală. Singurul domn purtător al perucilor și modelor Apusului, dar , de fapt, un Inorog hărțuit de cuadrupedele și păsările conduse de o Struțo-cămilă și un Corb, așezați de destin la porțile Levantului. Acestea sunt câteva din paradoxurile unei figuri aparte a istoriei Moldovei, pe numele său Cantemir, sau Kantemiroglu, sau Can-Temir sau, pur si simplu, Demetrios.
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Sursa foto 6
Sursa foto 7
Sursa foto 8
Sursa foto 9
Sursa foto 10
Sursa foto 11
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
