Taking too long? Close loading screen.

Cartierul meu

Cartierul care m-a primit acasă, în decembrie 1962, când m-am născut, a fost dintotdeauna cartierul familiei Mamei mele. Familie a cărei viață se năruise în hăul celui mai urât coșmar cu zece ani mai devreme, în 1951. Atunci când tot ceea ce reprezentase căminul și punctul său de reper s-a făcut cenușă printre rândurile unei foi bătute la mașină, care decreta că nimic din ce fusese nu mai avea să fie vreodată. Tot de atunci, casa familiei de la adresa Ralet nr. 2 a devenit adăpostul a nenumărați chiriași, distribuiți de partid în fiecare din încăperile ei. Mama și Tata au fost înghesuiți la mansardă, în cea mai mică dintre camerele casei. Unde, la vremea Crăciunului 62, am sosit și eu.

Cum am părăsit cartierul Muntenimii de Mijloc

Cu durere în suflet, Mama a trebuit să accepte, înainte chiar de a mă naște, că o viață în trei, în câțiva metri pătrați, cu baia și bucătăria comune, fără altă căldură decât cea a unui reșou și cu zgomotele unui stup care nu doarme niciodată tot în același timp, o astfel de viață este imposibilă și neprilenică unui nou-născut.

Așa se face că, după nenumărate cereri la Secție și o scrisoare aruncată disperat în mașina lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în vizită la Iași, părinții mei primesc, la începutul lui 1963, repartiția pentru un apartament de două camere, nedecomandate, dar cu baie și bucătărie, într-un cartier de care nu mai auziseră niciodată până atunci – Cartierul Dimitrie Cantemir.

Pentru Mama și Tata, aceasta a însemnat coborârea din înverzitul Copou, cu străduțele lui tihnite și patriarhale, într-un deșert absolut. Într-un Iași necunoscut, un capăt de lume, un mal de Bahlui bâhlit și, oricum ai fi luat-o, nefrecventabil. În același timp, însă, aceasta a însemnat o casă, a cărei ușă era din nou, după 10 ani de kommunalka, numai a familiei lor. Un loc în care copilul, care tocmai aterizase în această lume și pe care-l amânaseră până la cei 33 și 38 de ani ai lor, se putea bucura de un minimum necesar pentru a crește sănătos și bine – spațiu, căldură, apă curentă, intimitate.

Cartierul Dimitrie Cantemir

Repartiția în Cartierul Dimitrie Cantemir a fost, așadar, o binecuvântare pentru părinții mei. Chiar dacă, vai!, coborârea din înaltul Copoului a fost de mult prea sus. Și aceasta pentru că Mama și Tata pluteau de fericire atât de exuberant, încât nu erau defel pregătiți pentru șocul cu realitatea brutală care-i aștepta. Oare să fi căzut din lac în… Bahlui? Deși ce ar fi putut fi mai rău decât promiscuitatea de care tocmai scăpaseră!

Primul contact cu noua lor casă a fost, de fapt, cel cu un șantier neterminat, un furnicar înnămolit, cu muncitori și utilaje care lucrau la foc continuu. Zi și noapte. Un loc al dezolării. În care case vechi supraviețuiau, căzute trist pe o parte, în mijlocul unui exod a sute de oameni. Dislocați din bordeiele lor pentru a se civiliza la bloc. Niciun copac, nicio oază de verdeață. Doar orașul cel râvnit la orizont, devenit subit mult mai îndepărtat odată trecută bariera năbădăioasă și puturoasă a Bahluiului. Și, peste toate, izuri puternice de sulf zădărâte de sfârtecarea pământului Nicolinei.

Pre-facere – trotuare

Odată instalați, Mama și Tata mă duc la plimbare în parcul Palatului, dar, după ce vor fi înfruntat toate gropile, noroaiele și colbul pământului, așezați pe bancă, trebuie să-și scoată galoșii, ca să nu se uite lumea ciudat la ei. Același lucru atunci când se mai duc la teatru sau la operă – papucii, uneori, pentru mama, chiar și ciorapii, de schimb sunt întotdeauna la îndemână. Când, în sfârșit, trotuarele și bulevardul sunt turnate, copiii cartierului, și nu numai ei, se bucură atât de mult, încât, într-un dans drăcesc, își lasă cu toții amprentele în asfaltul cald. Munca trebuie luată de trei ori de la capăt – a treia oară noaptea, când cartierul doarme.

Pre-facere – blocuri

Buldozerele continuă să dărâme tot ceea ce fusese identitatea dintâi a cartierului – o mahala necăjită și lipsită până și de cele mai mărunte semne ale timpurilor noi. Așa că, pe lumină sau în întunericul luminat puternic, zbârnâitul șantierului nu contenește nicio clipă, stârnind adevărate psihoze și insomnii. Dar, în același timp, slujind și împlinind un țel umanist și nobil, nu-i așa? – înălțarea de case noi pentru omul nou, multilateral dezvoltat. Macarale, macarale…

Pre-facere – fațade

Când se trece la fațadele blocurilor, Tatei i se pare că plonjează subit într-un fragment din Jean-Christophe al lui Romain Rolland. Fragment pe care multe generații îl vor învăța la ora de franceză, în ideea materialistă și marxistă că ritmul primus inter pares este cel al muncii. Într-adevăr, energicii muncitori de la geamurile părinților mei își însoțesc cazna cu melodii care mai de care mai ritmate și deșucheate, intonate din tot sufletul, pentru ca truda să le devină o izbândă. Din fericire, nu am decât câteva luni și încă nicio pricepere muzicală. Dar, cu siguranță, sunt indelebil marcată de felul în care comunismul se construiește, exact la fel precum Bulevardul Dimitrie Cantemir. Cu mult entuziasm și cântece patriotice. Pe fondul lor, Mama se miră că somnul îmi este, lucru de neînțeles, lin și nestingherit.

(Re)naștere…

Pentru părinții mei, așa a devenit Dimitrie Cantemir cartierul noii lor vieți, despărțite de cea dinainte de un simplu râu urât mirositor și de o punte de lemn. Pentru mine, însă, a devenit, neîntrerupt, cartierul cât o viață.

Puntea dintre două lumi – Podul de Lemn

Cartierul meu înflorește

La patru ani, deja, cartierul meu se preschimbase dintr-o broască dizgrațioasă și râioasă într-un prinț clădit armonios și cu o coroniță bogată de flori pe creștet. În parcela aceea, cuprinsă între Bahlui și linia de tren și între Podul Roș și Podul de Piatră, ca într-o poveste, pe care noi, copiii locului, o trăiam în chiar ființa noastră, totul creștea într-o zi cât în alte părți în șapte.

Copacii bulevardului s-au înfoiat și înălțat îndrăzneț către cer. Grădinițele de sub ferestrele blocurilor au înflorit vesel, sub mâna grijulie a gospodinelor tânjind după petecul de pământ din jurul unor case dispărute. Unde mai pui că, într-o zi, a răsărit peste noapte până și un parc, menit să camufleze calea ferată. Un parc cu nenumărați tuia, copacul vieții, și cu alei cu zgură, pe care, uneori, vedeai, lucru de mirare, cum oamenii fac sport. Începuse să fie un loc atât de prietenos, încât coroanele făceau umbrar deasupra trotuarelor, iar trandafirii multicolori din mijlocul bulevardului îi îmbiau pe băieții îndrăgostiți să se înfrupte din parfumurile lor, magie căreia nicio domnișoară nu i-ar fi putut rezista.

Școlile

Și-au apărut apoi școlile, cu nelipsitele lor busturi – Cantemir, Maiorescu, Neculce. Școli pentru promițătorii copii ai cartierului – Silviu Petcu, Cristi Păduraru, Paul Zilberman, Silviu Lupașcu, Lucian Lozonschi, Radu Duda, viitorul principe. Habar n-aveam pe-atunci ce vedete, uneori subversive, aveau să pornească de aici, din Cantemir. Și să nu credeți că au fost doar băieți promițători, nu, doar că fetele-s mai discrete și tare tare frumoase!

Magazinele

Cantemireștilor le-au sărit, apoi, în ajutor magazinele – ”Ce nevoie mai am să merg la piață, frate, dacă am acum Aprozarul la doi pași!”. ”Hai, Nicușor, la Tutungerie să luăm gumă cu artiști! Și niște Snagov pentru tata”. ”Și-apoi, la Alimentară, să luăm înghețată ca să punem apoi lingurițele la colecție!”. ”Să nu uiți, draga mea, să iei pantofii de la Cizmărie!” ”Bărbate, du-te repede, cât încă se mai poate, la Carne, să nu cumva să-l afli, pân` la urmă, înăuntru numai pe Mitică!” Cât despre boema Cofetărie Amandina, ce să mai spun. Deja am scris despre ea undeva, cândva… Ah, și să nu uit telefonul cu fise care s-a agățat puternic de un stâlp al complexului și cutia cea roșie de scrisori. În sfârșit, aveau și copiii cum să-și trimită mesajele secrete ca sticlele aruncate în mare, fără ca mama sau tata să știe!

Străzile

Străzile s-au înnobilat, la rândul lor, dobândind un pedigree istorico-cronicăresc – Romană, Neculce, Decebal, Națională, Republicii, alături de romantica Rozelor. Mașinile treceau în sus și-n jos, agale și rare, așa că, între două, aveam timp de un fotbal bun sau, iarna, de o partidă de patinaj artistic, asta dacă nu organizam bătăi adevărate cu bulgări de zăpadă, din spatele unor cazemate inexpugnabile, așezate de o parte și de cealaltă a bulevardului. Chiar și atunci, sau mai ales atunci când apărea la orizont autobuzul 31, galben cu dungi roșii, plin de dădea pe dinafară și din care auzeai pe câte cineva strigând cu obidă ”Da` urcă odată de pe scară, intelectualule, nu vezi că nu se-nchid ușile?”

Locurile secrete

Străzile acestea toate, mai cu seamă cele cu pavilioanele ceferiștilor de pe Romană și Neculce, ascundeau fel și chip de locuri secrete. De unde furam mere din copacii care se îmbujorau peste garduri. Și unde țurțurii erau mari cât mâna noastră – ”Ia să vedem, cine-l crănțăne primul pe-al lui!”. Unde cățeii ne lătrau de la fiecare casă și pisicile ne îmbiau la lene, alungite pe acoperișurile încinse și pe lângă burlanele pe care știau că se pot prelinge înainte ca cine știe ce dușman să le strice tihna. Străduțe pe care, dimineața, la cântatul cocoșilor, la 18 ani și 7 ore, după o petrecere de pomină cu prietenii, ne-am despărțit de copilărie, în șir indian și în picioarele goale, ca într-un ritual inițiatic ce a indignat vecinii ascunși pe după perdele!

Locurile bântuite

De două locuri ne feream, totuși. Deși ne trăgeau cu ața. Locuri blestemate, din care, uneori, atunci când ne întorceam de la școală, eram atacați cu proiectile spurcate. Roșii chifligite, ouă stricate, mere putrede – în râsul puradeilor care, spre ciuda noastră, nu mergeau la școală. Și în țipetele mamelor noastre – ”Iar ați trecut pe la cămin, ghiavoli împielițați ce sunteți! Pân-o să vă spargă careva capul! Și bine-o să vă facă, dacă nu vi-i bine cu el întreg!” Cred, însă, că nici Domniile-Dumneavoastră nu ați fi putut ocoli casa în care trăiau cei doi supereroi prieteni ai mei, Mannix (cu doi de ”n”, vă rog!) Pârjoală și Dănuț Pardalean!

Gara Internațională

Venirea mea în cartier a coincis și cu înălțarea unei Gări, cosmopolit numite Internațională. Loc de schimbare a garniturilor de tren și de cercetare tovărășească a bagajelor pentru cei care se îndreptau spre farul farurilor comuniste. O gară pentru doi către Moscova cea cu stea roșie în frunte. Către Moscova care nu credea în lacrimi. Către Moscova lui Hrușciov și a lui Brejnev. Care să știți că i-au călcat Gării mele șinele, în drum spre București. Tot așa cum o făcuse și Țarul Alexandru al II-lea, pe la 1877, cu mult timp înainte de Revoluția care, implicit, avea să ducă la construirea cartierului meu popular. Dimitrie Cantemir, rusofil, ce coincidență… Doar că, vedeți dumneavoastră, pe atunci gara nu exista…

… cochetă, în stilul sovietic încă relativ estetic. O gară rose-bonbon, cu vagi urme de Art Nouveau. Cu un restaurant la care și acum țin minte că adăstau străinii care ne mai dădeau și nouă, copiilor cartierului, câte o insignă sau, mai târziu, la vremuri de restriște, câte o ciocolată cu gust de carton și paie. O gară căreia i-a răsărit, la un moment dat, în față și o fântână arteziană. Cea mai mare din oraș, dacă nu știați cumva. Cu jeturi șturlubatice, sub cascada cărora, vara, ne stropeam ca niște nebuni, atunci când nu ne lepădam în ea de caniculă ca într-un jacuzzi de lux… O fântână ca la Peterhof, dar a poporului.

Cartierul meu a îmbătrânit

Au trecut deja aproape 60 de ani de când am primit, de la Bunicii mei, prima mea scrisorică pe adresa Cartierului meu. De-a lungul timpului, l-am văzut, deci, copilărind. L-am văzut tineresc și înflorit. L-am văzut suferind în întunericul și frigul, în cenușiul și delăsarea maturității sale comuniste. Acum, îl văd bătrânicios și ciufulit, arțăgos și neîngrijit, ca un bătrânel care nu mai are chef de sine și de care nimeni nu mai pare să aibă grijă. Puțin derutat – mirat și înciudat totodată – de vecinătatea tinereții exultante numite Palas, de care speră totuși să se contamineze și el, într-un nou elan. Până atunci, însă…

Uitare

Copacii care făceau boltă deasupra trotuarelor – care măcar nu mai au gropi, ce-i drept e drept – sunt uscați și scheletici. Gardurile vii nu mai sunt decât cu numele vii. Trandafirii au dispărut, înlocuiți de gazon. Fațadele, la care niciun muncitor cântăreț nu a mai muncit de zeci de ani, sunt spălăcite. Precum machiajul unui actor după un spectacol în care a asudat prea mult. Gara cea cochetă a căzut în paragină. Fântâna ei a amuțit. Iar parcul a fost dezrădăcinat. Bustul lui Cantemir s-a acoperit de umbre infame. Străzile, multe dintre ele, sunt peticite. Precum paltonul pe care Mama îl întorsese pe dos la croitorul din complexul de pe bulevard. Strâmte și șleampete, ele sunt, în schimb, pline de mașini. Printre care nimeni nu mai bate mingea sau nu se mai trage pe patine. Pentru că, astăzi, copiii nu se mai joacă afară ca altădată.

Biserica

Cartierul meu, însă, încă are resurse. Încă este viu. Și aceasta pentru că încă mai are oameni care iubesc comunitatea în care trăiesc și care se gândesc la semenii lor. Cred că și Neculce, și Cantemir, chiar și Iorga mai târziu, s-ar fi bucurat, în letopisețele lor, să vadă că, la vremuri noi, la umbra numelui lor vestit, iată, în acest cartier s-a ctitorit o minunăție. O strălucitoare biserică, ce amintește de martiriul Brâncovenilor – tată și fii. Unică nu numai în Iași, ci și în țară. Pentru că, fără seamăn, ea este toată bătută în mozaicuri, ca la Ravenna sau Veneția. Pentru că, bizantină de la pridvor și până la iconostas, ea se scaldă în culorile irizate ale curcubeului atunci când lumina pătrunde prin vitralii și urcă oblic înspre bolta din care un Dumnezeu Pantocrator veghează neclintit.

Minunea aceasta din cartierul meu devine cu atât mai minunată atunci când afli că s-a născut din credința nesmintită, din neobosita bucurie și din munca mâinilor a douăzeci de enoriași. Îmbătrâniți odată cu cartierul lor. Dar încă tineri la suflet, așa cum ar fi fost, sunt sigură, și Mama și Tata, dacă ar mai fi fost în lumea aceasta. 20 de oameni, alături de preotul lor, Neculai Dorneanu, au devenit artiști cu drepturi depline, prin grația lui Dumnezeu și călăuziți de mâna lui Constantin Brâncoveanu.

Locul meu secret – darul meu pentru cartierul meu cât o viață

Ca și minunații mozaicari voluntari, și eu, la rândul meu, am simțit că trebuie să-i dăruiesc ceva acestui cartier, a cărui identitate se confundă profund și intim cu a mea. Dar oare ce-aș ști eu, Sorina, să-i aduc – ofrandă a sufletului meu ?

În cele din urmă, pentru că am iubit dintotdeauna locurile secrete ale miraculoasei mele copilării, m-am gândit că poate că aș putea plăsmui un cotlon tainic pentru semenii mei. Nu-i mare lucru. O grădinuță. Dăruită oamenilor din jurul meu. Mozaicarilor, de pildă, atunci când vor să-și odihnească trupul după ore de stat în picioare. O grădină pe care am numit-o a Desfătării.

Nu vă spun unde e, dar, dacă sunteți romantici, puțin cam ca Julia Roberts și Hugh Grant în Notting Hill, o veți găsi negreșit. Eu vă aștept printre flori, multe flori vii, adevărate, vis plin de tinerețe, într-un cartier care împlinește acuși 60 de ani. Cartierul meu cât o viață.

Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.

Surse fotografii:

Sursa foto 1 – Mulțumesc, Grig Silviu
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Site-urile liceului Dimitrie Cantemir și Scolii Gimnaziale Titu Maiorescu
Fotografii personale


Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă asigura că obțineți cea mai bună experiență pe site-ul nostru.