Taking too long? Close loading screen.

Casa Centrului Cultural Francez din Iași – ce poveste!

Casa Centrului Cultural Francez – o casă cu pedigree

Sunt nenumărate postări pe Facebook care reînvie istoria aristocratică a caselor în care avea să se nască, sunt deja 30 de ani de atunci, Centrul Cultural Francez, astăzi Institutul Francez din Iași. Casă a lui A.C. Cuza, care o renovează și o aduce la noblețea pe care i-o vedem și astăzi; lărgită, apoi, de familia Racoviță, astfel încât ajunge să i se spună, la concurență cu un alt palat minunat de pe strada Rallet, Micul Trianon; în 1951, casa aceasta va fi, ca foarte multe altele din nefericita Românie comunistă, naționalizată și destinată unui lung șir de instituții care, niciuna, n-a știut și n-a putut să-i respecte frumusețea.

Casa A.C.Cuza Copou

Casa Centrului Cultural Francez – coșmarul copilăriei mele muzicale

Aveam doar 12 ani când, de mână cu Mama, pășeam pentru prima oară pragul acestei case, astăzi Institut Francez. La vremea aceea, era întunecată, labirintică și, mai ales, sonoră. Jos cu fel de fel de încăperi din care ieșeau sau în care intrau de-a valma tineri și mai puțin tineri. Dar noi am urcat la etaj, unde erau câteva camere de oaspeți. Am intrat într-una dintre ele, după ce Mama a bocănit sfios, cu mine ascunsă îndărătul ei. Înăuntru, ne așteptau două Doamne – pe una o chema Steluța, pe cealaltă Sofia.

La vremea aceea, eram doar o copilă cu ureche absolută, pe care părinții o meniseră, fără drept de apel, să facă din game și studii de Czerny o carieră de vis… Doar că pianul Steinway din sala numită astăzi Benjamin Fondane era negru precum coșmarurile mele cele mai urâte, iar cele două Doamne mă înspăimântau îngrozitor, ca două maștere chinuitoare, al căror unic scop în viață era să mă devoreze complet. De fapt, niciuna dintre ele nu era de profesie mașteră – Sofia Cosma era, dimpotrivă, o mare pianistă, profesor invitat al Conservatorului din Iași pentru studenții promițători și cu suficient potențial încât să merite deplasarea Dumneaei de la București.

Micul Trianon de pe vremuri

Casa muzicală a Centrului Cultural Francez de peste ani…

Cât despre casa răsunând de toate spaimele mele, ea nu era decât unul dintre corpurile Conservatorului, special amenajat pentru astfel de ședințe de lucru excepționale, în care deseori picăturile pianelor sau stridențele trompetelor sau lamentările viorilor se amestecau cu lacrimile studenților. Eu, copil de 12 ani, aveam un noroc nebun să pot intra în acest templu înalt muzical, să pot lucra cu Doamna Sofia, doar că a urca treptele de la intrare devenise cel mai detestat gest ascensional al copilăriei mele – spre eșafod.

Mai târziu, când visele mele muzicale s-au spulberat, iar pașii nu mi-au mai călcat, ce fericire!, în casa aceea rece și umedă, am aflat că ea nu-și pierduse identitatea. Devenise Școală Populară de Arte, tot un conservator, cu alte cuvinte, popular, deschis oricui avea talent și dorea să se afirme pe scenele Cântărilor României comuniste. Și, trebuie să recunosc, că au fost acolo și elevi excepționali, uneori, poate, chiar mai buni decât cei de la Conservator. Cu siguranță mai buni decât mine!

Anul 1991 – creuzetul nașterii Centrului Cultural Francez

Mult mai târziu, în anul de grație 1991, am avut dovada că memoria locurilor te urmărește negreșit, refăcând pentru tine trasee existențiale în buclă. 1991 a fost anul care mi-a adus, mai înainte de toate, inimaginabila șansă de a participa la una dintre cele mai frumoase aventuri ale orașului meu. Și anume aceea de a da viață Centrului Cultural Francez, unul dintre cele patru ale României la început de democrație, semn al deschiderii către Occident și către toate valorile pe care acesta le purta înspre noi. Eram patru oameni tineri, într-o echipă condusă de cel mai tânăr dintre noi – Georges, 24 de ani. O echipă, însă, de un entuziasm cum numai începuturile de drum le pot stârni. Plină de optimism, de speranță și de convingerea că nimic, dar absolut nimic nu mai putea semăna cu coșmarul din care tocmai ieșisem.

Convinși că toate obstacolele pot fi doborâte. Și așa a și fost. Ni s-a oferit imediat un sediu. Nu oricare, ci unul pe care orașul și-l mai amintea încă pe numele lui cel vechi – Micul Trianon. Pentru cei patru tineri, aceasta a echivalat cu o izbândă nesperată. Dar, Doamne, niciodată nu am să mă mir îndeajuns de coincidențele semnificative cu care ne jalonezi viața… Nu-mi venea a crede ochilor, sediul acesta nobiliar era nici mai mult nici mai puțin decât casa coșmarurilor copilăriei mele. Încă și mai întunecată, mai ruinată, mai urât mirositoare și mai igrasioasă.

Școala Populară de Arte Titel Popovici ne-a lăsat atunci un dar otrăvit și îmbibat de furie – o casă insalubră, devastată, de nelocuit. Din care ni s-a spus că trebuie să facem, treaba noastră cum, un Centru Cultural Francez. Cine, oare, ar fi putut fi într-atât de vrăjitor?? Și totuși…

Vizita nesperată – ursitoarea cea bună a Centrului Cultural Francez

Cum entuziasmul nu are limite, al nostru s-a materializat în efortul eroic de a determina imposibilul. Și anume ca prima vizită a unui Președinte occidental în România post-decembristă – aceea a lui François Mitterrand – să ajungă obligatoriu și la Iași. De ce ? Cum de ce? Pentru că Iașul e un oraș strategic, aflat la limita cea mai estică a teritoriilor sigure. Pentru că Iașul e interesant, e orașul bisericilor, al marii culturi. E Iașul Marilor Iubiri. Oh, da, Mitterrand trebuie că era un romantic incurabil, pentru că îmi amintesc mirarea noastră a tuturor când Georges ne-a anunțat că acesta a fost argumentul hotărâtor din motivația înaintată staffului organizator al acestei vizite. Și minunea s-a înfăptuit – Mitterrand a ales să vină nu la Cluj, nu la Timișoara, ci la Iași!

Francois Mitterrand după ce a navigat prin glodul din jurul casei noastre. Cu Georges alături…


Centrul Cultural Francez – obiect de valoare

Ca-n povești, cei patru tineri rebegiți și-au suflecat mânecile și au dat o față cât de cât onorabilă casei acesteia de coșmar, dar numai până la ușa către culoarul, pe vremuri sonor, al parterului, o ușă care nu trebuia cu niciun preț deschisă. Trei dintre cei patru tineri emoționați s-au aliniat, apoi, într-un 20 aprilie de acum exact 30 de ani, pe peronul casei și, în strigăte indignate – Mitterrand, Mitterrand, c’est l’ami de l’assassin! – cred că vă închipuiți cine era asasinul, l-au întâmpinat pe Președintele Franței – să fie chiar el? Dumnezeule, chiar dăm mâna cu el? Și cum, aceea e Doamna Danielle Mitterrand? De ce râde, oare, atât de binevoitoare? De provincialismul nostru? Sau de caraghioslâcul chipurilor noastre extaziate și agonizante în același timp, pentru că uitasem cu toții textul protocolar de întâmpinare?

https://www.youtube.com/watch?v=bWPBSIVVmlU

Cert este că, demonii, satirii și dracii toți din casa coșmarurilor mele s-au aliat și, nenorocire a nenorocirilor, au deschis larg ușile interzise, aducând în scenă mizeria, și sărăcia, și ruina, și insalubritatea, cu alte cuvinte, imposibilitatea ca acea casă să poată deveni un Centru Cultural Francez. Și noi toți pe pragul prăpastiei și Georges pe cel al dezastrului! Tiens, donc! Nici băi nu aveți măcar? Dar apă curentă este, totuși? Cum, nici lumină? C’est pas possible!!!!! Diantre, manquait plus que ça, acum ce fac, trec prin glodul ăsta până la gleznă ca să mă întorc la mașină? Mais c’est quoi ce bazar bidoule?

Centrul Cultural Francez – o realitate

Ajuns acasă, la Palais Elysée, François Mitterrand îl cheamă pe Ministrul de Externe Quai d’Orsay și-i spune sec – Roland (Roland Dumas), 12.000.000 francs pour Iași, tu sais, le Petit Trianon. Et sur-le champ, d’accord? Rouspète pas, s’il te plaît!

Și doar într-un an minunea s-a împlinit! Centrul Cultural Francez s-a transformat. Din urâta vrăjitoare a coșmarurilor copilăriei mele a devenit o minunată domniță de secol XIX, purtându-și invitații printr-un adevărat Mic Trianon cum niciodată vechii proprietari nu și l-ar fi imaginat. Casa s-a deschis – larg, prietenos, luminos, spre oameni, spre cei care iubesc franceza și cultura. Tinerețea echipei celor patru învinsese. Se pare, însă, că efectul cumulat al adrenalinei lor nu a durat decât 30 de ani! Vârsta de acum a tinerilor de atunci și-a pierdut puterea de Superman.

Ce viitor pentru casa copilăriei și tinereții mele?

Așa că stau acum și mă întreb, cu nostalgia cuiva care-și vede izbânda tinereții devenind obsoletă: oare ce-o să devină casa aceasta ajunsă pe mâna noilor săi proprietari? Ce știu ei despre sufletul și sacrificiile pe care le-a adunat în căușul ei? O să ia chipul unui cyborg sau al unui robocop, toată de oțel și beton înveșmântată? Într-o lume în care banul nu mai caracterizează aristocrația, va da ea oare la schimb sufletul investit în pereții ei pe pragmatice câștiguri trecătoare?

Planul de reconfigurare a Micului Trianon în Marele Turn-on…

Cum, însă, așa cum o știu eu, aceasta este o casă a rezistenței, am credința că Micul Trianon va ști să-și atragă noi tineri care să lupte pentru frumusețea ei, care s-o salveze in extremis și care să arate că a conserva este uneori mai prețios decât a construi!

Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.

Surse fotografii:

Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5

Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă asigura că obțineți cea mai bună experiență pe site-ul nostru.