Catedrala muzicii la Iași

Catedrala muzicii

Povestea cu catedrala muzicii la Iași începe așa…

Sorina dragă, acum, că ai împlinit 6 ani, am vorbit cu ursitoarele care mi-au șoptit că, pentru tine, astăzi, se deschide o lume nouă, sonoră, ca de cleștar, în mijlocul căreia se înalță o catedrală a muzicii, plină de minunății și de descoperiri.

Dar, ca-n orice poveste, pentru a descuia poarta acestei lumi, trebuie mai întâi să facem pașii care ne duc la ea. Căci nu poți intra oricum, ci după ce vei fi trecut prin multe întâmplări interesante, așa cum știi prea bine că se întâmplă cu toți prinții și prințesele din basme. Stai, însă, liniștită, nu va fi niciun balaur ori zmeu care să te înspăimânte. Doar, poate, un cal înaripat, alb împestrițat cu negru, care, când îi vei dezmierda grumazul, te va lua cu dânsul în cele mai extravagante călătorii. Și apoi o zână, blândă și bună ca pâinea cea caldă, pe nume Steluța Diamant.

Așa mi-a spus Mama înainte de prima mea oră de pian. Un cal înaripat și o zână Steluță de Diamant? Nici n-am mai stat pe gânduri și am spus ”Hai, Mama!”, fără să bănuiesc ce călătorie plină de obstacole avea să reprezinte povestea aceasta și traversarea lumii de cleștar, în căutarea catedralei muzicii.

Încercarea dintâi – Zâna Steluța Diamant

Zâna Steluța Diamant locuia într-o căsuță dichisită și plină de păpuși și jucării de pluș. O căsuță chiar ca-n povești, caldă și misterioasă la umbra copacilor care foșneau pe la ferești. În care eu m-am cuibărit îndată, între un dragon și o domniță extrem de elegantă. Care, însă, striga mereu ”Mama, Mama!”, făcându-mă să mă gândesc cam mult la Mama mea, care mă aștepta discret, afară. În harababura acelor chemări supărătoare și nițel cam disperate, nici nu observasem că încăperea în care mă aflam era ocupată de un cal alb împestrițat cu negru, pe care zâna îl mângâia ușor.

Calzebra

Aoleu, aveți și-o zebră-n casă?” am întrebat eu din ce în ce mai mirată. ”Ei, am putea să-l numim și așa, dar căluțul ăsta e foarte special, să știi… Ascultă!” Și i-a șoptit ușurel o formulă magică, un soi de Abracadabra, doar că suna altfel, crescător și descrescător, DoReMiFaSolLaSiDoSiLaSolFaMiReDo. După care, cu un fulger… zebrat, i-a scăpărat niște diezi și bemoli, care, în capul meu năuc, au iscat neîntârziat niște nechezături deșucheate, uneori vesele, alteori cam triste.

Încetul cu încetul, însă, căluțul se dădea pe brazdă și a-nceput să zburde șturlubatic și năbădăios. Îl bănuiam că, până atunci, își dresese glasul, ceea ce-l ajuta să cânte acum cât îl țineau dungile albe și negre, voios nevoie mare. Într-un târziu, galopul s-a domolit și răsuflarea i s-a potolit. Și Zâna Steluța Diamant m-a întrebat dacă îmi place joaca asta în mijlocul păpușilor și jucăriilor de pluș, în compania calzebrei năzdrăvane. Iar eu, din nou fără să bănuiesc ce urma să mi se-ntâmple, am spus ”Oh, da! Îmi place de la Do până la Do!

Și prima poartă a lumii de cleștar s-a deschis

Așa am trecut eu de prima poartă a lumii sunetelor. În tropot de căluț și sclipiri de steluțe diamantine. Să fi izbândit, oare, în prima mea încercare ? Așa mi se părea. Căci zâna cea bună mă luase deja de mână și, pentru multă vreme de atunci încolo, nu avea să-mi mai dea drumul. M-a însoțit pe calea lungă a călătoriei pentru care spusesem ”da” din tot sufletul meu de copil neștiutor și curios. Cât despre calzebră, mă lăsa deja s-o drăgălesc și îmblânzesc.

Drumul ispititor prin lumea sunetelor

Mai târziu, pe calea lumii sunetelor de cleștar, au fost nenumărate întâmplări alături de Zâna Steluța Diamant, unele jucăușe și haioase, altele de-a dreptul înspăimântătoare. Una, însă, m-a transformat atât de mult, încât nu pot să nu v-o împărtășesc. Într-o bună zi, am fost dată jos din șaua calzebrei mele și Steluța mi-a spus, foarte serioasă: ”Sorina, povestea noastră și a calzebrei are un tâlc, pe care a sosit vremea să-l pătrunzi dacă vrei să ajungem la catedrala muzicii. În lumea sunetelor, totul e armonie și ritm, dar are și niște noime ascunse. De aceea, o să mergem azi într-un loc anume. În care nu trebuie decât să taci și să deschizi larg urechile. Și să începi să înțelegi.” Nu mult după aceea, ne-am oprit la Palatul unui spiriduș luminos și mărunțel.

Domnul porfesor George Pascu

Era chiar mic mic de tot. În schimb, avea niște ochelari maaaari pe nas, îndărătul cărora ochii îi sclipeau șugubăț. Avea părul alb coliliu și un grai atât de dulce și de pătrunzător, încât te vrăjea de cum deschidea gura într-un zâmbet larg și neprefăcut. Glasul și ”r”-ul lui aparte îmi răsună și acum în suflet. ”Mă cheamă Pascu, scumpa mea, George, și sunt un elf al muzicii. Da, da, văd că nu mă crezi… Ia spune, să fie, oare, din pricina urechilor care nu sunt chiar de elf, ci seamănă mai degrabă cu ale tale, hm? Stai să-ți explic: de fiecare dată când sunt în misiune, mă strădui să arăt ca voi… Și totuși sunt un elf, un spiriduș, nu uita! Acuma, însă, ia aminte...”

Eram mulți musafiri adunați la George Pascu acasă, adică la Biblioteca Asachi, pe vremea când aceasta încă huzurea printre arcele frânte ale minunatului Palat al lui Berindey. Și cum n-am fi fost mulți, de vreme ce, într-o sală gotică, la ferestrele căreia atârnau lungi draperii de catifea, elful cel mărunțel deschidea cutia fermecată a poveștilor despre sunete și cei care le izvodeau. ”Astăzi o să vă povestesc despre Mozart. E și el un elf, dar alcătuit din alt aluat decât mine. Un aluat dospit cu cea mai aleasă plămadă. Asculați-i mica serenadă!” Era magic. Și Mozart, dar și George Pascu, de la ale cărui lecții pline de ”une substantifique moelle” nu am mai lipsit ani în șir, fermecată fără drept de apel.

Punctul culminant, în catedrala muzicii la Iași

Pas cu pas, drumul s-a făcu tot mai întortocheat. Eu nu m-am mai lăsat așa ușor strunită de zâna mea cea bună. Învățasem, din păcate, de la calzebra mea că lupta pentru a zbura înalt era, adesea, una plină de durere și de cruzime. Și mie nu-mi plăcea defel această provocare… Povestea se transformase, așadar, într-o realitate de bildungsroman greu de îndurat pentru rebela Sorină. Deși încă îmi ziceam că era foarte posibil ca acela să fi fost prețul de plătit pentru descoperirea catedralei atât de mult râvnite.

Aflați că nu am ajuns la ea niciodată. Și cred că știam deja, în străfundurile ființei mele, că drumul meu inițiatic prin lumea sunetelor avea un alt scop decât dobândirea acelui privilegiu. Cel mai deslușit indiciu că aveam dreptate mi-a fost dat, însă, atunci când am intrat pentru prima oară în intimitatea, în burta ca de balenă a Filarmonicii ieșene, așa cum era ea pe la mijlocul anilor 70. Catedrala muzicii la Iași. O scânteiere măiastră a catedralei visurilor mele.

Ultima încercare în lumea sunetelor

Zâna mea cea bună, grozava mea profesoară de pian, Steluța Diamant, m-a luat atunci pentru ultima oară de mână, pe mine, adolescenta nesupusă, și m-a împins pe o poartă pe care, până atunci, nu o mai văzusem niciodată astfel. O poartă care ascundea ultima mea încercare în lumea sunetelor.

Iubita mea Sorină, ai trecut cu bine peste toate obstacolele și ai știut cum să te ferești de toate capcanele lungului nostru drum de până acum. Cu îndârjire, ai ajuns aproape de capătul lui. Și, chiar dacă nu cred că povestea te mai farmecă. Chiar dacă, dimpotrivă, gândești că te înșală tot mai mult, a venit rândul celei din urmă încercări, în care tu vei alege, singură, dacă vrei să intri și să rămâi în catedrala muzicii. Urmează-mă!

Catedrala muzicii la Iași – o catedrală adevărată, a măicuțelor de Sion

Nu remarcasem niciodată până în acea dimineață că porticul peste al cărui prag tocmai trecusem era chiar ca de catedrală. Habar nu avusesem că acolo, într-o altă vreme, fusese un pension, numit Notre Dame de Sion. Un pension franțuzit, pentru duducuțe sclifosite, așa cam ca mine, pline de personalitate, cărora măicuțele de Sion încercau să le dea înțelepciune și un sens al existenței.

Și mai ales nu mi-aș fi închipuit niciodată că tocmai gotica catedrală a pensionului devenise, între timp, catedrala muzicii la Iași. Locul în care sunetele ajungeau până la Do(minus) de sus, din înaltul bolților. De unde, apoi, coborau în ființa vasalilor melomani. Filarmonica ”Moldova”, născută nu demult, în 1943.

Am vrut să mă așez în stranele învelite în catifea roșie și mirosind a evlavie. Dar Doamna mea profesoară mi-a spus ”Nu acolo, locul tău nu e acolo. Noi deocamdată urcăm pe scenă, unde altădată era altarul. Aici e alambicul în care alchimia zămislește aur. Numai aici vom putea afla dacă muzica o să te ridice dincolo de bolți și vitralii și-o să facă din tine un cavaler credincios ei. Așază-te lângă mine!

Magul

Ascunsă în spatele unei mulțimi care forma ceea ce vedeam în sfârșit cu ochii mei că înseamnă o orchestră, m-am făcut mică și invizibilă sub potopul de sunete cacofonice pe care toate instrumentele le scoteau odată, de parcă înnebuniseră deznădăjduite. Neașteptată… liniștea. În fața noastră, a tuturor, se întrupase din fum un mag. Îmbrăcat tot în negru, cu niște mâini de vrăjitor și niște ochi hipnotizatori. A ridicat o baghetă, a înălțat mândru capul. Și-atunci șuvoaie de muzică au început să curgă din toate acele instrumente, descântate să devină unul singur cu zeci de glasuri. O fascinație pe care șamanul o emana din întregu-i trup – mâini, degete, trunchi, ochi, gură, coamă leonină.

Era un mag pretențios, foarte rar mulțumit de supușii săi. Îi întrerupea din murmur, din bubuituri, din rugăciune. Îi punea s-o ia mereu de la capăt, uneori doar pe unii, de cele mai multe ori pe toți împreună. Fără ca cineva să crâcnească. Pentru ca, la un moment dat, muzica să se statornicească regină, înfoindu-și trena de sunete și picurându-și sclipirile de crăiasă. Muzica atotstăpânitoare, în stare să oprească timpul în loc. Și să ex-alte, că doar eram într-un altar, nu?

O întrebare fără răspuns

Ți-a plăcut, țânțar? ” ”Pe mine mă-ntrebați?” ”Da, țânțar, pe tine. Pentru că-mi place cum ai zumzăit tot timpul. Vibrează muzica în tine. Și eu trăiesc într-un zumzet nesfârșit. Așa că, nu te sfii, mai vino să zbârnâi cu noi toți! Și-apoi, cine știe cum ai să avansezi din spate-n față și o să-mpărțim linia-ntâi. Înțeleg că ești o speranță. Dar am aflat și că nu te-ai hotărât încă dacă vrei să fii tu cea care ex-altă.” Și, făcându-mi cu ochiul, mi-a surâs. Unde era zâna mea, să mă salveze de durere? ”Ah, am uitat să mă prezint (de parcă mai era nevoie!). Eu sunt baciul tinerilor ăștia pe care-i vezi aici. De aia-mi zice Baciu. Ion Baciu. Te mai aștept la repetițiile noastre și, poate, într-o zi, ne și cânți ceva. Hai, la revedere!

Catedrala muzicii – o poveste neterminată

Orchestra din sufletul meu

Multele zile în care, asemeni lui Iona în burta balenei, am încercat, mică și anonimă în mijlocul orchestrei, să mă aflu pe mine și calea de ieșire din mine, au fost unele dintre cele mai formatoare experiențe din viața mea. Dar, în același timp, au fost revelatorul adevărului destinului meu. Care nu era acela al unui misionar în lumea sunetelor, ci doar al unui trubadur dăruit cu ceva har. Adică prea puțin pentru a rămâne în lumea ex-altării. A fost picătura de care aveam nevoie pentru a mă hotărî să întrerup brusc povestea mea în lumea sunetelor, chiar înainte de linia de sosire.

Eu în catedrala muzicii la Iași

Catedrala muzicii la Iași a devenit, însă, de atunci a doua mea casă. În care, e drept, nu mai intram cu zâna mea de Diamant. Dar care mă primea cu porțile mereu deschise sufletului meu îndurerat și calcinat. Nu ratam nicio vinere. La ora 19 fix așteptam cu înfrigurare ca muzica și armoniile ei lucrate cu migală să mă arunce, ca prima dată, în înaltul bolților gotice și al vitraliilor colorate. Mă temeam că, la un moment dat, ex-altarea se va tempera. Dar nu, muzica îmi era deja înscrisă în fiecare fibră, cu amprenta unor oameni precum Steluța Diamant, George Pascu sau Ion Baciu.

Serile de vineri erau sinestezice. Sunetele se amestecau cu mirosurile parfumurilor doamnelor elegante. Cu strălucirile rochiilor lor de seară. Cu gustul dulce al ciocolatei pe care o cumpăram în pauză din foaier. Cu mângâierea catifelei jilțului care mă cuprindea pentru a-mi da mai mult avânt spre soare. Și erau înseninate mai departe de Baciul care-mi făcea cu ochiul de fiecare dată când mă vedea în rândul întâi. După care mă ignora, pentru că știu că-l dezamăgisem.

Orchestra maestrului Baciu

Și avea dreptate, căci el, Baciul mag, era mereu egal cu sine însuși și una cu muzica. Își dăduse o misiune de la care nu abdicase nici când îi fusese cel mai greu. Aceea de a crește și cultiva tineri, cum și eu aș fi putut fi, în spiritul elitist al valorii și calității. Astfel a construit una dintre orchestrele cele mai performante ale României. 

Datorită funcțiilor de director al Filarmonicii (1968-1974) și de profesor la Conservator, a putut angaja, într-o singură zi, 60 de studenți. În acel memorabil an 1968 a început aventura orchestrei noi. […] pe care tinerii au botezat-o “orchestra împotriva tuturor“. Munca tenace, … talentul lui Ion Baciu de a lucra cu orchestra, strategia lui de a combina stilul de cânt al instrumentelor cu coarde din filarmonica vieneză cu cel al instrumentelor de suflat din ansamblurile americane, înțelegerea muzicii, … entuziasmul tinerilor au schimbat titulatura orchestrei. Ascultând-o în sala Ateneului Român (1969), critici bucureșteni influenți au numit-o “orchestra super.” (Mitul Ion Baciu, Alex Vasiliu)

Invitații orchestrei

O orchestră ale cărei turnee făceau să curgă multă cerneală, ale cărei concerte erau mereu, dar mereu o sărbătoare. O orchestră ai cărei muzicieni erau, fiecare, un artist desăvârșit. O orchestră care atrăgea ca un magnet soliști dintre cei mai mari ai lumii. Pentru că ”qui se ressemble s’assemble”, nu-i așa? Paganini și vioara drăcească a lui Yvry Gitlis, ultimul elev al lui Enescu. Chopin și coralul de Bach sub degetele imponderabile ale lui Sviatoslav Richter. Violoncelul sfâșietor al lui Mstislav Rostropovich și pianul parcă viu al lui Li Mingqiang. Într-o vineri, în fața calzebrei mele din copilărie, s-a așezat, Doamne ce emoție, Doamne ce tehnică, însăși eleva lui Alfred Cortot. Fiica lui Czerny. Da, Czerny cel cu studiile de antrenament pe care le detestam… Și-apoi Valentin Gheorghiu, Dan Grigore, Ștefan Ruha, Ion Voicu, Sofia Cosma, Aurelian Octav Popa. Câtă desfătare a cunoscut tânăra Sorina. Melomana și pianista ratată.

Concertele de Crăciun

Strălucesc, apoi, în amintirea mea Concertele de Crăciun, cu nimic mai prejos decât cele de la Viena. Cu surprize, veselie, ghidușie, în care magul Ion Baciu se juca, în sfârșit, destins și de nerecunoscut, în fața unei orchestre fericite și a unui public în delir. Magul aproape că sălta de pe podium, dorindu-și poate să apuce steaua enormă și luminoasă din vârful bradului înalt cât sala, pentru a ne-o da în dar, nouă, admiratorii lui credincioși.

Ultimul concert în catedrala muzicii la Iași

Și tot la fel strălucește în sufletul meu ultimul concert în catedrala muzicii la Iași. Cu nimeni altul decât Jordi Savall. Și-un Cantemir, cum nu-l mai cunoscusem niciodată. Cantemir muzicianul.

Catedrala muzicii la Iași – o poveste întreruptă

Zborul pianului meu calzebră, călătoria mea în lumea sunetelor, oamenii prețioși și rari, toate s-au risipit, încetul cu încetul. Și, însoțindu-mi dezvrăjirea, până și catedrala muzicii din Iași s-a închis într-un somn ca al Frumoasei din pădurea adormită. Un somn pe care-l doarme încă și azi. Pentru că nu și-a găsit încă prințul fermecat care s-o sărute, s-o ia în brațe și s-o iubească, redându-i splendoarea. Și puterea de fascinație din copilăria și adolescența mea.

Da, eram tânără la ultimul concert din catedrala muzicii. Sunt 12 ani de-atunci. Dar eu cred în continuare în povești. Pe care mi-ar plăcea să li le spun și nepoților mei, în picuri sonori de lumină, intrând din nou, cu smerenie, în catedrala muzicii din Iași, renăscută în întreaga ei splendoare gotică.

Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.

Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto





Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă asigura că obțineți cea mai bună experiență pe site-ul nostru.