Codrii pierduți ai Iașului – o lume care dispare

septembrie 11, 2022

Codrii Bârnovei

Dincolo de Mănâstirea domnitorului fără de noroc Barnovschi, se întind Codrii Bârnovei, cu copacii lor seculari, dar mai ales cu un nuc anume, care, pentru mine, înseamnă o parte din acasă. Și o mirare nesfârșită în fața frumuseții și simplității naturii. De la umbra lui, coboară o poiană magică, o vale a rostogolirilor copilărești, a picnicurilor pline de tihnă și a săniuțelor dezlănțuite. Aici am trăit ierni ale căror cețuri te scot din timp și spațiu. Ori veri răcoroase al căror foșnet de viață îți încarcă pentru mult timp străfundurile ființei, trimițându-te într-un alt ritm al existenței – senin și omenesc și cardinal.

Poiana cu Cetate

Și apoi, Poiana cu Cetate, cu Biserica lui Cujbă, relicvă a unor vremi parcă dispărute, arhaice. O ruină pe care natura a îmbrățișat-o generos și matern, reintegrând-o răsuflării lumii și universului. Loc în care miracolul pare că încă mai este posibil. Căci Dumnezeu pantocrator iubește mult, cred, fapta Creațiunii în starea ei neterminată și în neîncetată prefacere.

Facerea lui Dumnezeu, în nesfârșită preschimbare

Codrii, însă, se răresc. Biserica lui Cujbă devine, puțin câte puțin, pură curiozitate, mister dez-văluit, mirare grăbită, confiscare a minunii…

Așa că simt, iremediabil, că acasă al meu e o lume care se pierde încetul cu încetul. Dispare, se împietrește și închide în taina sa cea dintâi. Ceea ce iscă în ființa mea o tristă furtună. Care fulgeră așa… (puneți, doar, Bârnova în loc de Brocéliande. Armonia în loc de Merlin. Lăcomia în loc de Viviane. Puneți-ne pe noi în locul cavalerilor de altădată, astăzi căzuți în timp. Și în tristețea nesfârșită a vremilor în care viața nu mai e fără de moarte și nici tinerețea fără de bătrânețe…)

Codrii pierduți – Bârnova, Brocéliande

Merlin, magul

Brocéliande cea vrăjită. Copaci bătrâni, răsuciți de vânturi cosmice, cu crengile între lună și pământ. Elfii își trimit licuricii, spiridușii își trimit albinele de aur, piticii își trimit furnicile, gnomii își trimit șarpele pământului. Într-o năvălnicie înfiorată. ”Viviane! Viviane! Redă-i libertatea magului nostru! Merlin e al aerului, apelor și focului. Locul lui nu e în temnița dragostei tale! Viviane, dă-ni-l înapoi !”

Viviane, zâna

Licuricii, albinele de aur, furnicile și șarpele pământului se-ncurcă în faldurile nesfârșit de lungi ale rochiei zânei neînduplecate. Nefericită. Singură. Dar mai puternică decât orice altă fee. Căci dragostea lui Merlin pentru ea, cea neasemuită în cotloanele universului, i-a deschis calea magiei, a puterii elementelor. A puterii totale. Și-acum să-i dea drumul? Să împartă beția energiilor dezlănțuite? Se poate, oare, ca magul să-și închipuie că ea chiar îl iubește ?

”Viviane ! Viviane ! Redă-i libertatea magului nostru ! Codrii noștri gem de durere!” Coboare întunericul asupra lumii, spargă-se-n bucăți bolțile cerului, cască-se în hăuri necuprinse apele și pământul, învârte-se nebune soarele și luna, într-un dans al stelelor nedumerite și năucite ! Merlin rămâne prizonierul meu și al dragostei lui pentru mine. Iar voi toți, elfi, spiriduși, pitici și gnomi, supuneți-vă noii voastre stăpâne. Căci e atotputernică !

Timpul începe să curgă

Și timpul s-a fărâmițat, începând să curgă din stânga către dreapta, fântâna vieții fără de moarte și a tinereții fără bătrânețe din codrii cei bătrâni s-a tulburat forfotind fierbinte, dinspre viață înspre moarte și dinspre tinerețe înspre bătrînețe. Chinul trecerii și-a pus pecetea peste tot. Și lumea a coborât astfel din înalturi. Către suferință.

Merlin, viu și etern, închis într-un mormânt magic, săpat în stâncă, nu mai e decât amintirea veșniciei și a neschimbării de dinaintea lui Viviane. Știuse dintotdeauna că timpul nu mai avea răbdare. Știuse dintotdeauna că lumea în care binele și răul își făceau față unul altuia într-un echilibru de funambul avea să dea întâietate răului. Și că el, magul Merlin, nu avea să mai fie acolo, să țină frâiele carului cosmic.

Timpul e doar timp

Frâiele celor 12 cavaleri. Număr magic, presărat de-a lungul unui cadran solar numit Masa Rotundă. Raze aurite în armuri orbitoare cu paloșele bătând ceasurile încercărilor inițiatice. Și cu paloșul străpungând omphalosul universului rotitor. Așa era scris să fie. Cerurile trebuia să se crape pentru a da drumul timpului să curgă. Și pentru ca să domnească mușcătura morții. Și a vremelniciei.

Lumea dez-fermecată

Încetul cu încetul, cercul Mesei Rotunde s-a preschimbat în ornic. Cavalerii cei 12 s-au risipit în războaie lipsite de glorie. Spadele Mesei Rotunde au devenit ace arătătoare ale unor ore relative, lipsite de consistență. În vreme ce paloșul magic s-a înfipt înapoi în stânca lângă care veghează mai departe tronul celui care a fost, în eonii cosmici, Merlin. A cărui privire nu mai scrutează orizontul curb ca un sân feciorelnic de zână, ci doar peretele înșelător al unui mormânt capcană. Pe care poveștile altei lumi, altui timp, altor esențe se proiectează din ce în ce mai șters.