Luna martie – luna francofoniei. Or, dacă spun francofonie, eu spun neîntârziat și răspicat Colegiul francofon ”Mihai Eminescu” din Iași. Și, dacă spun Colegiu francofon, spun două proiecte care-i dau consistență și valoare. Și, dacă spun două proiecte, spun doi oameni, doi profesori, două vieți. Cărora e o onoare pentru mine de a le fi fost alături, în căldura aceleiași echipe de neegalat.
Să afirm că identitatea Colegiului Național ”Mihai Eminescu” de astăzi este notorietatea sa în privința limbilor străine ar însemna să repet ceea ce am mai spus în blogul meu cândva, în legătură cu unul dintre profesorii francofoni de seamă ai acestui liceu cu un pedegree excepțional.
Astrele s-au așezat în constelația școlilor ieșene astfel încât fostelor fete emancipate ale Oltei Doamna să li se alăture emancipații iubitori de limbi străine ai viitorului Mihai Eminescu. Astrele au fost, desigur, ajutate să se configureze astfel de oameni, de educatori generoși, cosmopoliți, europeni în adevăratul sens al cuvântului. În ciuda vremilor vitrege, în care a fi român era tot ceea ce conta.
Să afirm, însă, că identitatea Colegiului Național ”Mihai Eminescu” de astăzi este notorietatea sa în privința francofoniei mai cu seamă înseamnă să aduc omagiu, acum, la distanța a doi ani de când i-am lăsat în cabinetul de franceză muncind pe brânci pentru un ideal, celor 7 profesori incredibili ai catedrei și roditoarelor lor proiecte. Letiția Aghion, Ionuț Bița, Mihaela Bunduc, Mira Cucinschi, Liliana Rusu, Corina Ungurean și Oana Untu. O echipă solidară, haioasă și serioasă, rezistentă și ambițioasă, creativă și intransigentă. Care știe face cu adevărat minuni. Minuni pentru copiii noștri, cel mai prețios capital al unei țări.
Încetul cu încetul, voi vorbi, cu siguranță, despre toți acești oameni nemaipomeniți. Care au fost, de-a lungul mulților ani de viață împreună, și care cred că nu greșesc când spun că sunt încă prietenii, colegii, partenerii, maeștrii și coechipierii mei. Astăzi, însă, îmi doresc să vă povestesc aventura celor mai longevive două proiecte francofone ale liceului. Proiecte care clădesc un soi de coloană vertebrală a francofiliei sale. Și a puternicei sale identități.
Primul dintre cele două proiecte – trupele de teatru ale Mirei Cucinschi
Acum multă vreme, nici nu-i mai știu număra, dar trebuie să fi fost prin 1995, în sufletul nostru de nebuni idealiști post-revoluționari profesori de franceză, a prins rădăcini o idee năstrușnic novatoare. Aceea de a face mai mult în această limbă decât orele care deja erau o lume aparte în peisajul învățământului românesc. Să facem în așa fel ca franceza să devină și altceva decât o materie înscrisă în catalog. O limbă de exprimare liberă și artistică, fie că vorbeam de cinema, de arte sau de teatru.
Îmi aduc aminte cu înfiorare de curajul cu care am creat o cinematecă. În care filme îndrăznețe și pline de substanță răscolitoare erau proiectate pe un televizor și un cititor de casete video aduse de acasă. Și, apoi, comentate și înțelese în cea mai frumoasă franceză pe care o descopeream la copiii noștri – cea a entuziasmului libertății de a spune ce gândesc.
Îmi aduc aminte de proiectele, aproape artistice, în care construiam cu copiii lumi imaginare, fantastice, colorate în nuanțele sufletului lor și pe marginea cărora compuneam poezii care încă nu și-au pierdut parfumul de evaziune conservat cu sfințenie în mici volume învelite în pulberea de aur a unei legături indisolubile de camaraderie.
Trupa de teatru a Beatricei Moraru
Dar mai ales îmi aduc aminte dorința fierbinte a unuia dintre cei mai originali profi de francă de la vremea aceea, Beatrice Moraru, care zbârnâia să pună pe roate o trupă de teatru. A vaincre sans péril, on triomphe sans gloire. Beatrice visa să participe, Doamne ce îndrăzneală!, chiar și la festivaluri internaționale. Noi, un liceu pierdut la capătul unui no man’s land… Întipărit în mirarea cu care elevii mei obișnuiți mi se revelau deodată diferiți, revăd ca ieri entuziasmul primilor trei copii care au fost selectați în acest proiect funambulesc – o fată și doi băieți – dulcea Roxană, negurosul Cătălin și fascinantul Alexei. Apoi îndrăgostiții Andra și Alex. O lume nouă li se deschidea. Neașteptată și plină de provocări, cum nu mulți elevi trăiau în acele vremuri tulburi, dar pline de lumina încrederii în schimbare.
Minunea a durat patru ani, cu două festivaluri în Franța, cu succes și multe planuri de viitor, doar că, din păcate…
Ca toate minunile, și aceasta nu a ținut prea mult
Beatrice a trebuit să plece la București, într-o nouă misiune, la un alt liceu. Copiii au absolvit și au lăsat actoria în cufărul cu amintiri. Totul era de luat de la capăt. Cu condiția să avem curajul lui Sisif și să ridicăm din nou bolovanul pe muntele idealului. Astfel de proiecte erau obositoare, consumatoare de energie, mai ales într-o epocă de incertitudini și de sărăcie profundă.
Da. Dar astfel de proiecte îmbogățeau, pe de altă parte, substanțial cartea de vizită a liceului. Iar bucuria și mândria de a face ca școala aceasta, dintotdeauna originală, să fie din nou altceva se înrădăcinaseră deja suficient pentru a impune ca trupa de teatru să continue. Așa se face că, într-o zi pe care nu am s-o uit niciodată, am fost convocată în biroul domnului director Terzici, care mi-a zis, pe un ton imposibil de parat: ”Ești șef de catedră, te descurci, dar trupa de teatru merge mai departe, nu mă interesează cum faci!” Cu alte cuvinte, o băgasem pe mânecă. Așa îmi trebuia dacă deschisesem cutia cu proiecte !
Și totuși, Mira Cucinschi
Întoarsă în catedră și luându-i la rând pe fiecare dintre colegii mei, mulți dintre ei figuri de care mă apropiam cu reverență, cu timiditate, deci cărora nu le-aș fi putut cere niciodată o sarcină ”obligatorie”, m-am întrebat cine ar putea avea entuziasm, creativitate cât cuprinde și disponibilitate? La care răspunsul a venit neîntârziat – tinerețea, nu-i așa? Și atunci, privirile mi s-au întors către singura dintre noi care le avea pe toate – și entuziasmul profesorului la început de drum, și creativitatea omului nepervertit de obiceiurile îndărătnice ale vremilor de dinainte, și disponibilitatea care, la vremea aceea, încă se presupunea că îți este în bagaje, pentru că ești tânăr și sarcinile care ți se dau nu sunt un chin, ci o onoare.
Mira Cucinschi m-a privit cu niște ochi nedumeriți și rugători atunci când i-am spus că era salvarea și singura soluție la cererea imperativă a direcțiunii, care aștepta, evident, ceea ce ceruse. Nu știu dacă într-un prim timp m-a refuzat, dacă s-a dezis de toate argumentele pe care sunt sigură că i le-am împachetat cât mai frumos cu putință, unde mai pui și cu fundiță pe deasupra. Nu știu dacă mi-a spus – ”Am nevoie de un timp de gândire, Sorina! Pot să dau răspunsul… mâine?” Nu mai știu nimic din toate acestea, dar am simțit, cu o intuiție care uneori face cât toate raționamentele posibile, că Mira era cartea câștigătoare. Nu în îndeplinirea dorinței unui director, ci în construirea unei identități – a școlii, a catedrei de franceză, a copiilor, dar chiar și mai ales a Mirei Cucinschi înseși!
Acum 20 de ani…
”Am fost dintotdeauna o persoană foarte timidă. Prima oară cand am intrat într-o clasă şi am văzut atâtea zeci de ochi îndreptaţi spre mine, credeam că voi leşina. Am început să mă ocup de teatru pentru că mi-a fost predată această misiune, fiind cea mai tânără din echipă. Mi s-a spus pur şi simplu că este datoria mea. Dar nu mă atrăgea deloc ideea. Mi se parea o corvoadă, o misiune… imposibilă. Şoc, imediat mi-am dat seama că îmi place extrem de mult şi, de atunci, m-am schimbat structural. În primul rând am conştientizat că fiecare contact cu o persoană te ajută, lasă o urmă, orice gest te atinge; ştiam acest lucru, dar, de atunci, am început să-l experimentez conștient. Căci eu învăț, primesc de la fiecare copil lumină, iubire, frumusețe. Este terapia mea, care mă protejează de urâtul și de răul din jur. Dacă aş simţi că nu mai este aşa, aş renunţa imediat.”
Un altceva magic
Și am avut dreptate. Trupa Mirei – MOOZ/ZOOM, MUZE, numără deja 20 de stagiuni, 20 de ani de la primul ei spectacol. A început nu cu 3, ci cu 5 actori. Emi, Ana, Luiza, Anca și Geanina. Cele mai bune vorbitoare de franceză cu putință. Și cele mai inventive actrițe cu putință. Primul lor spectacol a fost un uragan. Un vârtej de energie care te ridica de la pământ. Ceva cu totul nou în toate – concepție, scenografie, coregrafie, interpretare, muzică, text. Era prima oară când eu aflam de Matei Vișniec. Un autor care a rămas într-un anume fel înscris cu litere de aur în brandul trupei MOOZ.
Și șirul de aur al lui Fibonacci a trecut de la 5 la 8 actori, număr la care s-a oprit până astăzi în numele armoniei desăvârșite. Cu participări la nenumărate Festivaluri la Arad, Barcelona, Grasse, Saint-Malo, Sorrento. Mai mult chiar, trupa Mirei a revenit la baza șirului lui Fibonacci 1 -1 – 2. A devenit MOOZ (1) și LES APOS’ (1) – 2. Un univers într-un univers. O școală într-o școală. O școală cât un univers, în care copiii evadează, învață altfel, colaborează, devin ei înșiși, se cizelează și se formează profund uman.
Mooz și Les Apos’ – două proiecte brand
Vreți să știți câți copii și-au trăit efectiv viața în această trupă? Câți au ales, după aceea, să facă teatru, actorie sau regie? Câți copii au rămas permanent și indelebil marcați de această experiență?
Ați înțelege dacă ați vedea câți se înscriu la preselecțiile anuale, câți își doresc cu ardoare să fie acceptați în elita liceului. Un număr impresionant, care, de altfel, a și determinat crearea celei de-a doua trupe, a celor mici, care încă învață și se formează. Dar care sunt la fel de conștienți de șansa extraordinară pe care o au de a trăi, la școală, altceva. Un altceva magic. În care efortul este răsplătit de ochii strălucitori, de surâsul sau lacrimile, de aplauzele publicului. O școală în care lecția supremă este că frumosul nu se poate obține fără efort. Ca nimic, de altfel, valoros în viață.
Astfel, trupele de teatru ale liceului sunt unul dintre cele mai frumoase proiecte-dar ale Colegiului Eminescu. Vă rog să priviți câte festivaluri, câte distincții și premii, câte spectacole, câte trupe, câți copii…
Al doilea dintre cele două proiecte – revista Phénix a Lilianei Rusu
Nu cunosc multe licee care să aibă o revistă în general, cu atât mai puțin una în limbă străină coerentă, consistentă și, mai ales, prea puțin școlărească, în stilul de altădată. Or acesta a fost un alt deziderat pe care noi, francofonii, și Colegiul l-am tot construit în mintea și conștiința noastră de foarte multă vreme.
Mulți s-ar fi putut întreba la ce bun o astfel de provocare, dintre cele mai exigente și mai solicitante? Gândeam că o revistă este o tribună, în care vocile copiilor se pot face ascultate, chiar dacă într-o limbă străină. O revistă putea deveni un loc al unor experiențe de descoperire, cunoaștere și profesionalizare pentru viitori jurnaliști sau graficieni sau editori care s-ar fi putut înscrie perfect în peisajul editurilor sau redacțiilor noii Românii. Știam, cu siguranță, că o revistă este, ca și teatrul, o școală în școală. A rigorii, a curajului de a lua decizii și a solidarității. Rareori înveți la clasă astfel de valori.
Redacția Lilianei Rusu
Ideea revistei francofone a Colegiului a pornit, astfel, de la un profesor și de la câțiva copii ambițioși și iubitori de provocare. Alex, de pildă, cel care, la începuturile dintâi, le făcea pe toate. Dar lui i s-au alăturat alți tineri ca el și, desigur, cârmaciul oțelit de pe corabia pornită pe oceanul acestei aventuri. Un partener, nu numai un profesor. Un comandant de vas exigent, dur, și totuși un prieten mereu prezent – Liliana Rusu.
Ah, dar cu astfel de exigențe profesioniste, revista care de-abia se dumirea despre existența ei pe lume s-a dovedit o provocare cronofagă și consumatoare de mari energii. Pentru că, dacă o vrei adevărată și de calitate, e nevoie de foarte multe.
Mai întâi de o selecție de copii multitask. Cu condei și talentați, în franceză. Serioși, unii, în plus, și buni graficieni și ilustratori, perfecționiști și chițibușari. Pentru aceasta, este nevoie de o ucenicie, care, cu fiecare generație ce pleacă, o ia de la zero. Sisif din nou. O ucenicie în care efortul de concentrare și de implicare este într-o continuă luptă cu procrastinația. (A propos, de la revista aceasta am învățat ce înseamnă păcatul ăsta destabilizant.)
O revistă înseamnă, apoi, bani pentru tehnoredactare și tipărire, de unde nevoia de a-i învăța pe copiii deja multitask să-și caute soluții de micșorare a costurilor sau de găsire a unor sponsori. Doamne, cât îi admir pe acești tineri – furnicuțe sau albinuțe, care reușesc să dea formă gândurilor și preocupărilor lor, trecând prin atâtea furci caudine!
Phénix, unul dintre cele mai frumoase proiecte ale Colegiului
Revista francofonă a început, astfel, să semene cu o pasăre Phoenix. Cu fiecare număr, reînvia mai colorată, mai plină de viață, mai înaltă în zbor și mai îndrăzneață. Ore, sute de ore de concertare, de lucru asupra foilor de hârtie, de corectură, de paginare, de punere în formă definitivă. Sunt unele dintre cele mai nemaipomenite ocazii în care copiii uită, de fapt, curgerea timpului. Uită că, ia te uită, frate!, muncesc din greu. Ei, care aparțin unei generații escapiste. Cărora efortul nu li se mai pare neapărat o valoare.
Pentru aceasta, însă, Liliana Rusu este mereu alături de ei. Ca să le amintească un adevăr simplu, dar fundamental. De altfel, însuși crezul ei.
Că viața nu este doar plutire pe aripile unui imposibil dolce far niente. Că ceea ce se obține cu investirea întregii ființe dobândește o valoare indestructibilă. Că nu există victorie mai exaltantă decât aceea de a te fi înfrânt pe tine, demonstrând că ești mai puternic decât orice luptător de sumo. Supervizor, dar mai ales colaborator și prieten. Un ajutor permanent, care picură în obișnuințe ce vor ține cât o viață corectitudine, solidaritate, onestitate și lucru în echipă, cu tot ceea ce presupune aceasta. Liliana Rusu este ea însăși un profesor care se reinventează fără-ncetare, o pasăre phoenix.
O reușită totală
„Revista înseamnă oportunitatea de a cunoaște copii surprinzători, inteligenți, curioși, cu pasiuni diverse și viziuni interesante asupra lumii. Îmi place să-i văd cum cresc, cum învață lucruri noi, utile și la care nu se gândesc atunci când vin la revistă: atenție la detalii, respectarea termenului limită, a timpului celuilalt, selecția informațiilor, originalitatea, onestitatea intelectuală, capacitatea de organizare a ideilor, de sinteză etc. Învață tehnoredactare, grafică și, evident, franceză. Pentru mine personal, revista e o cale de a învăța enorm de multe de la ei…”
Vă rog, așadar, să răsfoiți ultimul număr Phénix, numărul 15. O să fiți uimiți de ce pot face copiii noștri atunci când sunt bine îndrumați, iubiți și cultivați, astfel încât sămânța semănată în ei să se preschimbe în cel mai frumos copac în care arde plină de viață o pasăre Phoenix…
http://cnmeiasi.ro/wp-content/uploads/2022/03/Phenix-16.pdf
Epilog
Cred, în concluzie, că aceste două reușite excepționale ale Colegiului Național Mihai Eminescu din Iași, fost atât de emancipat Oltea Doamna, sunt mai mult decât două proiecte școlare. Sunt două fire puternic identitare pentru școală, dar mai ales pentru tinerii care, odată porniți în lungul drum al vieții lor, se vor hrăni cu asupra de măsură din toată energia pe care Mira și Lili le-au transferat-o cu generozitate! Așa că, de la distanța protectoare la care mă aflu, nu-mi rămâne decât să le urez, lor și copiilor lor, viață lungă și în neobosită peschimbare! Călătorie plină de culoare!
Fotografii puse la dispoziție cu amabilitate de toți cei citați în acest articol. Vă mulțumesc, dragii mei prieteni!
https://evz.ro/cea-mai-mare-corabie-din-lume-implineste-99-de-ani.html
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
