Taking too long? Close loading screen.

Femeile și Refugiul de la Iași

În vremuri tulburi și pline de pericole fatale, m-am gândit că e bine să ne amintim de tăria femeilor care au luminat Refugiul de la Iași din întunecații ani 1916-1918.

Căci o femeie este obsidian. Este stâncă. Este diamant. O femeie este, altfel spus, rezistență neînfrântă, putere nesfârșită și limpede strălucire. Doar că, de foarte multe ori, toate aceste calități par a fi, pentru bărbații și copiii lor, firescul cel mai firesc. Ca atare, de cele mai multe ori, femeia nici nu mai știe ce forțe stau ascunse în ființa ei cea mai adâncă. E nevoie de o situație limită, pe marginea prăpastiei, pentru ca toate să iasă cu asupra de măsură la lumină. Întru apărarea, protejarea, salvarea, legănarea în brațe mirosind a lapte și lavandă, mângâierea celui mai de preț dar pe care femeia îl aduce lumii – viața.

Femeile și războiul

În Refugiul de la Iași, mai întâi operele de caritate

Sosirea în refugiul de la Iași a întregii protipendade, fugite din calea generalilor Mackensen și Falkenhayn, furioși în fruntea armatelor germane, a însemnat adunarea, în capitala de război, și a celor mai nobile doamne ale României. Strânse solidar în jurul figurii magnetice a Reginei Maria și doritoare să i se ralieze în voința ei de a fi nu doar o figură de protocol, ci o femeie activă și eficientă în susținerea efortului de război, aceste femei au făcut, în multe privințe, adevărate minuni.

Între toate, două figuri de Doamne ale Iașului îmi pare, însă, că se remarcă mai mult decât oricare altele în operele lor de caritate.

Olga Sturdza

Născută într-o familie emancipată, în care mama, Lucia Cantacuzino-Pașcanu, e rafinată și încântătoare, iar tatăl, un Mavrocordat, e poreclit Muțunachi pentru comportamentul său excentric de aristocrat boem și cultivat, Olga Mavrocordat Sturdza moștenește de la ambii părinți non-conformismul și generozitatea de sine. Așa se face că prințesa nu a avut tinerețea plină de cenzuri și prejudecăți a unei fete de rangul ei. Dimpotrivă. Îndrăgostită de sculptură, părinții au încuviințat să o trimită la Paris. Un Paris de Belle Époque efervescent și plin de provocări, unde studiază cu nimeni altul decât Auguste Rodin.

Independentă și mânată de un caracter puternic, Olga nu va afișa niciodată cu ostentație enorma bogăție pe care o moștenește de la părinți, în chip de unic descendent rămas al acestei prestigioase familii. “Fată frumoasă, viguroasă și arătoasă, cu doi ochi negri care sfredeleau, emancipată (călătorea singură, lucru neobișnuit) și inteligentă. Plină de farmec și cetită”, fiica Luciei și a lui Alexandru Mavrocordat a fost, în robusta sa filosofie de viață, modestă, sobră, cumpătată. Și generoasă cu ceilalți, mai mult chiar decât cu ea însăși.

SNOFR și Orfelinatul ”Principesa Olga M. Sturdza”

În mijlocul catastrofei umanitare pe care a reprezentat-o Refugiul la Iași al României, Olga a ridicat foarte sus pe catargul devotamentului și al iubirii de semeni steagul operelor de caritate. Președintă a filialei din Iași a Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române (SONFR), ce ființa, cum ființează și astăzi, în clădirea Liceului Varlaam, prințesa Sturdza hotărăște să pună la dispoziția comunității conacul său de la Miroslava, în zilele noastre Liceu Agricol.

Acolo, organizează prima asistență pentru orfanii de război și înființează Orfelinatul ”Principesa Olga M. Sturdza”, gândul acestei femei calde ca un soare pe care s-a întemeiat actul ei umanitar fiind unul vizionar. ”… când, mai târziu, patria în primejdie își va chema din nou fiii la arme, să știe aceștia că copiii lor nu vor fi lăsați pe drumuri. Și nici nu vor fi îngrijiți de milă, dar că cei rămași vor avea conștiință de datoria lor sacră față de cei morți pentru țară.” (Orfanii de război, Mișcarea, 1916, in Bătălia lor, de Alin Ciupală )

Orfelinatul Principesei Olga

Maria Moruzzi

O altă Doamnă a Iașului, trecătoare soție atât a fiului lui Al.I.Cuza, Dimitrie, cât și, pentru cîteva ore, a lui Ionel I.C. Brătianu, este Maria Moruzzi. Un alt exemplu de devotament pentru cauza umanitară dramatică din Iașul Refugiului. „Ființă blândă și primitoare, afectuoasă”, Maria devine președinta Crucii Roșii ieșene, instalate în localurile Liceului Internat de pe vremea aceea, astăzi Costache Negruzzi. În această calitate, ea organizează, sub acoperișul încă al unui alt mare liceu al orașului – Colegiul Național, un mare spital al Crucii Roșii române, cu 500 de paturi. „Curat, bine întreținut (…), dar cu greutăți la încălzire, fiindcă transporturile de lemne vin greu.” În fața situației disperate, Maria luptă cu toate dificultățile, făcând apel la toți cei ale căror posibilități erau îndestulătoare, dar și la cei mărunți. Căci ”obolul celui sărac” conta la fel de mult precum și ”darul bogatului”.

O prințesă discretă

Locuind într-o stradă liniștită în castelul său, străjuit de un măreț parc, ai fi zis că Maria Moruzzi era răzleață de semenii săi. Și că-și concentra toată energia trupească și sufletească numai în îngrijirea odraslei sale. Nu. Maria Moruzzi avea sufletul prea larg ca să rămâie indiferentă la necazurile celor mulți, celor care suferă. Firea-i aleasă și generozitatea-i i-au câștigat locul de frunte printre fruntașele societății. (…)

Mulțumită muncii discrete de zi cu zi a neobositei Maria Moruzzi (…), atunci când voinicii țării au răspuns la chemarea pentru întregirea neamului, abia trecuta-au ei munții, că au și răsărit aici în Iași 2 spitale întocmite cu tot aparatul spitalicesc.

(…) Neclintită a fost Maria Moruzzi la îndatorirea ce și-a luat. Numai cei care au fost alături de ea își dau seama de jertfa de sine ce și-a impus. De binele ce a făcut. (…) O așteptau bolnavii pe domnița – așa-i spuneau soldații – fiindcă dânsa cu deosebire știa cu vorba-i dulce, cu surâsul duios al surorii de caritate să le aducă balsamul mângâierii. (…)

Maria Moruzzi este un simbol. Ea întruchipează pe femeia română, care pe frontul al II-lea, a luat parte activă la zbuciumul cel mare al omenirii.”

(Fragment din cuvântarea ținută de profesorul Ioan Prassa, vicepreședintele Crucii Roșii ieșene, la parastasul de 7 ani de la moartea principesei Maria Moruzzi, in Dacia literară, nr 3/2018)

Apoi, spitalele în Refugiul de la Iași

Surorile Delavrancea, Simky – Simona Lahovary, Maruca Cantacuzino, Elisa Brătianu, Nadeja Stirbey, Lucia Greceanu, Doamnele Prezan și Averescu, Clara Bibescu Brâncoveanu, căsătorită Du Belloy, Marion Racoviță, Colette Plagino, Constanța Cantacuzino. Sunt femei celebre care au făcut, la Iași, front comun cu Regina Maria și fiicele ei. Îmbrăcând cu toatele uniforma de infirmieră în spitalele orașului sau pe front.

Școlile – spitale

Refugiul de la Iași era îngrozitor și crud, dar, pe măsura acestei orori, sistemul medical s-a organizat impecabil. Spitale în marile licee ale orașului – Național, Internat, Oltea Doamna sau Școala Centrală de Fete. Spital franco-româno-rus în Pensionul Notre-Dame de Sion. Unde surorile de caritate franceze de la Saint-Pol-de Vence, alături de infirmierele românce recrutate deseori dintre fiicele familiilor ieșene sau refugiate primeau și ajutorul sestrițelor rusoaice. Un caz rar de tragică solidaritate internațională. Spitale dizlocate din București, precum Spitalul Brâncovenesc, așezat în actualul Seminar Veniamin Costache de lângă Mitropolie. Spitale specializate pentru bonavii de tifos, ceva mai departe de oraș. La Socola, în Vila Greierul, sau la Galata, în fostul palat domnesc.

Infirmierele

Toate aceste femei, până atunci ferite, aparent, de urâtul lumii și învățate cu dulcele confort al saloanelor și iatacelor lor, se zbat zi lumină pentru a picura alinare și speranță în suflete chinuite și încolțite de moarte. Nu au timp să se gândească la ele. Nu au timp să se protejeze îndeajuns. Până și Regina atinge bolnavii cu mâna neînmănușată. Timpurile nu sunt pentru cei fricoși și slabi. Toate împreună nu sunt decât un fascicul de energie. Care vibrează și caută să fie cât de eficient se poate în condiții de penurie adâncă.

Am început cu toatele să o ducem rău cu echipamentul. Am rămas în 2 rochii și 2 perechi de ghete de alergătură. Toate s-au desfundat de uzură. Ca să ne mai menajăm zdrențele, facem apel la magazia trupei unde avem opinci de rezervă pentru sanitarii de serviciu. Mergem greu cu ele, noi cele învățate cu tocuri, și ne păgubește de ciorapi portul opincilor.” (Fodoreanu, Femee-soldat, in Bătălia lor, de Alin Ciupală)

Sigur, bolile fac victime. De pildă, o parte din Misiunea medicală a Misiunii militare franceze moare la Vila Greierul. Doctorul Jean Clunet, dar și cele trei infirmiere care-l secondau – Andrée Flippes, Geneviève Hennet de Goutel și Soeur Antoinettte. Toți înmormântați, după cum au cerut, în pământul românesc pentru ai cărui oameni s-au sacrificat. Niciunul dintre aceste exemple nu era, totuși, în măsură să le descurajeze și demobilizeze pe doamnele Iașului. Și, chiar dacă între ele existau rivalități, născute din vechile rivalități ale familiilor lor, din orgoliul numelui care dorea să se impună în acest concert complex, devotamentul lor a izvodit armonie și eficiență în fața pericolului și-a morții.

Regina și Refugiul de la Iași

Toate aceste figuri de Doamne ale Refugiului de la Iași au avut-o drept imbold și drept model pe însăși Regina Maria. Identificată, de acum, în mentalul românesc, cu Mama răniților și zâna cea bună a spitalelor de campanie. De fapt, Regina a fost una cu o adevărată instituție născută din solidaritatea acelor ani negri. ”Regina Maria”, binecunoscuta rețea de spitale de azi, constituită, la vremea aceea, din trei elemente.

Înainte de toate figura însăși a Reginei

Mâinile ei binefăcătoare. Prezența ei neobosită peste tot unde curajul trebuia făcut să se înalțe. Darurile ei mărunte, dar care înnobilau suferința. Devotamentul ei modest și smerit, așezat, dincolo de Casele de Windsor, Romanov, Saxa-Coburg și Gotha sau Hohenzollern Sigmaringen, în fața măruntului, dar viteazului român. Gândul ei permanent prevăzător, care a ținut cu orice preț să organizeze și un mare depozit cu provizii pentru spitale și, apoi, un mare adăpost pentru soldații și ofițerii convalescenți.

Ființa Mariei

În al doilea rând, spitalele de campanie

De la Căiuți, Coțofenești și Ghidigeni. În care sosirea ei era o adevărată binecuvântare. Dacă au fost atât de eficient organizate, atât de darnic dotate. Dacă medicamentele, feșele, instrumentarul medical nu au lipsit pe atât cât ar fi fost de așteptat în condițiile extrem de vitrege ale vremilor acelea. Dacă toate acestea au fost probleme rezolvate este pentru că Regina și-a pus la lucru ființa întreagă. Și nu numai contactele internaționale. Pe care, e drept, le-a convins, cum nimeni nu ar fi reușit s-o facă, de urgența ajutorului pentru bunul mers al războiului în general. Au contat nu numai banii Casei Regale, ale cărei donații, discrete, au fost o gură de aer într-un balon sufocant.

Mai mult decât orice, Regina și-a pus la lucru mâinile care adunau și triau ajutoare, împleteau și coseau. Picioarele care o ajutau să alerge din oraș către front și din nou în oraș. Trupul întreg, concentrat și încordat pentru a rezista la ore nesfârșite de inspecții, vizite și discuții în vederea menținerii acestor spitale într-o funcțiune corectă și operantă.

Spitalele Mariei

Ambulanțele militare, în sfârșit

Mașini echipate special în scopul salvării și evacuării răniților de pe front. Care soseau de peste tot din Occident. După ce vor fi făcut un lung ocol al fronturilor active tocmai până-n Arhangelsk. 25, până la sfârșitul războiului. Erau ”mici camionete care puteau transporta cel mult patru răniți odată, imobilizați pe tărgi dispuse câte două pe fiecare latură, suprapuse. (…) Erau acoperite cu o prelată impermeabilă care putea fi strânsă dacă timpul o permitea. Roțile aveau cauciucuri tari, fără camere cu aer, ceea ce făcea transportul greu de suportat, pe drumurile desfundate ale frontului.” Lupta pentru mentenanța acestor 25 de ambulanțe, precum și grija ca ele să nu fie rechiziționate de către armată au fost o constantă a preocupărilor Reginei, devoratoare de energie.

Ambulanțele Mariei

Regina providențială

Nimic nu a fost, însă, mai presus de această misiune. Nici măcar familia personală, care, dureros, dincolo de aparențe, începea să se destrame primejdios. Căci familia Reginei devenise, între timp, una cu mult mai mare. Care o adoptase în sfârșit și cu adevărat, transformând-o într-o apariție mitic providențială pentru ființa însăși a României.

Tu simți, apărătorule al Țării, că Regina ta îți cunoaște vrednicia. Și că, aducându-ți flori, vrea să-ți spună că ești vrednic, în drumul tău biruitor, să calci pe flori. Tu cunoști măreția ei. Și ai muri de zeci de ori să ridici această măreție pe scaunul ce i se cuvine. Ea e azi soră dulce cu tine, Patria mea. În mijlocul suspinelor, Ea-ți cântă frumusețea fără pereche, pământ al Țării mele; între dureri, Ea-ți cântă laude scurte, ostaș al României. Apărători ți-ar ridica din pietre și din arbori, o Patrie, să te apere, să te înalțe, să te proslăvească. Binecuvântat să-i fie numele, binecuvântat să fie cel care ne-a dat-O. De dragul Ei, oastea țării biruie și va zdrobi dușmanul.” (Ion Agârbiceanu, Regina, 4 ianuarie 1918 in Bătălia lor, de Alin Ciupală)

Războiul și Emanciparea femeilor

Războiul cel Mare a răsturnat brazda lumii aducând schimbări profunde în toate privințele – mentalități, comportamente, psihologii abisale. Societatea cu toate aspectele sale s-a văzut dintr-odată răscolită.

La fel ca și lumea, femeile au făcut și ele, în plină oroare și moarte, un pas enorm înainte. De emancipare și de conștientizare a puterilor lor nebănuite. Femeile au aflat că pot înfrunta, fără să dea cu niciun pas înapoi, distrugerea, durerea, suferința, pierderea oricărui reper existențial cunoscut. Femeile au priceput că, în mod neașteptat, contribuția lor tenace și anonimă, poate câștiga bătălii fără de care bătăliile răsunătoare, uneori, ar fi pierdute. Femeile au înțeles că abilitățile, inteligența, mai ales cea afectivă, complianța lor sunt o realitate care depășește bucătăriile, camerele copiilor și saloanele protocolare. Or toate acestea arătau că existau premisele ca locul lor în societate să se schimbe. Cu siguranță, ele rămâneau mai departe femei îndrăgostite. Soții îngrijorate de soarta bărbaților lor. Mame, mai cu seamă, sfârtecate pe dinăuntru de cumplita neliniște față de pruncii lor. Dar descopereau că în ele există mai mult decât atât.

Unirea femeilor române prin vocea Emiliei Humpel și a Terezei Stratilescu

La asemenea conflict, țara are nevoie de ceva cu mult mai mult decât de virtutea bărbătească de a înfrunta la fruntarii rănile și moartea. Ea are nevoie și de acele virtuți care și în interiorul țării canalizează toate celelalte forțe disponibile și le subordonează activității războinice, și aceasta în cea mai mare parte atârnă de vrednicia și capacitatea femeilor.”

Așa scriau Emilia Humpel, sora lui Titu Maiorescu, și Tereza Stratilescu, directoarea liceului de fete ”Oltea Doamna”. Două imense luptătoare pentru emanciparea româncelor. Scriau în revista Unirea femeilor Române, fondată în 1908 la Iași și devenită, în România războiului, în Refugiul de la Iași, o tribună în care femeile încep să-și afirme viziunea asupra lucrurilor, exersând o voce nouă, puternică, sonoră, remarcabilă.

Emanciparea supremă – Ecaterina Teodoroiu

E mai mult ca sigur că acest curaj neașteptat de afirmare a femeilor acelor vremi a făcut, de pildă, ca Jeanne d’Arc a noastră, tânăra Ecaterina Teodoroiu, să spargă toate prejudecățile. Și să pună în dificultate ordinea militară niciodată până atunci pregătită pentru a primi în rândurile sale o femeie soldat. Cercetașă, infirmieră voluntară, mascându-și feminitatea îndărătul unei uniforme militare, prizonieră de război, rănită și adusă la Iași, în Spitalul Crucii Roșii române de la Liceul Național… Această tânără a fost, în cele din urmă, acceptată cu însuflețire în rândurile armatei.

Ecaterina Jeanne Teodoroiu d’Arc

Fără-ndoială că funcția pe care Ecaterina a ocupat-o a fost una strict onorifică. Fără-ndoială că ea va rămâne, mai mult decât orice și pentru totdeauna, ”Fecioara de la Jiu”, o imagine, ca cea a Jeannei d’Arc, extrem de feminină. Și fără-ndoială că, odată războiul încheiat, femeile nu-și vor fi găsit imediat afirmarea în alte domenii. Și nici nu vor primi repede alte atribuții decât cele dinainte. Dar porțile fuseseră desferecate, precedentul fusese creat. Nu mai era nevoie decât ca munca unei Tereza Stratilescu să continue neobosit. Pentru ca roadele să înceapă să se facă văzute.

Epilog

Astăzi, trăim un alt episod din filmul ”Refugiul de la Iași”. Astăzi, suntem din nou în plin război. Un război cu sute de mii de femei care-și iau viața în mâini pentru puii lor și fug departe de tot ceea ce a fost confortul, rațiunea, pacea și bucuria vieții lor. Cu sute de mii de femei din lumea întreagă ce manifestează în piețele publice pentru dreptul la pace și la o viață liberă. Cu femei responsabile de gestionarea armatelor țărilor lor și a sute de mii de soldați, tancuri ori misile, femei care se văd în fața unor decizii periculoase și deloc feminine. În sfârșit, cu nenumărate femei – soldați în slujba patriei lor.

Astăzi, deci, nu putem spune defel că femeile nu și-au dobândit un drept la egalitate. Prețul ei este scump, prea scump, dar s-ar putea să fie singura garanție că lumea va merge mai departe. În numele vieții.

Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto

Surse principale de informare:

Alin Ciupală, Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război mondial, Polirom, 2017
Revista Dacia Literară nr. 3/ toamna 2018, Iași

Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.





Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă asigura că obțineți cea mai bună experiență pe site-ul nostru.