Grădinarilor care fac ca pământul și oamenii să fie fericiți…
”E de-ajuns să te întinzi primăvara într-o grădină a florilor ca să auzi zarva necontenită care însuflețește aerul, zbârnâielile, zumzăielile, lucrarea forfotitoare a desfătărilor, coitul acela teribil, enorma împreunare a ceea ce e minuscul în soarele triumfător, fără de care niciunul dintre noi nu am putea fi. Or grădinarii sunt parte a acestei dănțuiri, în care, viclene, florile conduc dansul, folosindu-se de ei tot la fel cum se folosesc de insectele care le fac să rodească.”
(Carole Martinez – Les Roses fauves)
Zâna Flora în Grădina Desfătărilor
Toamnă lungă și aurie. Îngăduitoare cu copacii care-și plâng, una câte una, frunzele istovite. De la ferestre, văd Grădina noastră a Desfătărilor îngropând lujerele florilor în troiene de-un galben-portocaliu-cărămiziu luminos. Doar capriforiul a rămas încă verde. Dar, lipsit de parfumul din căușul mânuțelor Maicii Domnului, e doar o tufă încăpățânată, înfoiată, ciufulită. Și magnolia care, după ce a înflorit de două ori anul acesta, acum a îmbobocit din nou.
Și, desigur, dragul meu Copac al Zânelor. Copac al Zânei Florilor mai înainte de toate celelalte. Al Domniței Monica. Delicată și aproape transparentă, dar puternică precum un monolit. Monologhează fără vorbe, plutind prin grădină, pregătind-o pentru iernat și presărându-i prafuri magice de desfătăciune. Dintr-odată, se înalță bătând exaltat din aripile-i transparente și zâmbește însorit. ”Ia te uită, Sorina, ce s-a ițit aici, mândru și neînfricat…”
”Trandafirii, care ne-au supus de atâta amar de vreme sufletele și au profitat de călătorii lumii pentru a-și răspândi mireasma peste întreg pământul.”
Oh, Doamne! Petalele florilor toate, dispărute într-o șoaptă a vântului , s-au întrupat în lujerul fragil al acestui ultim trandafir. Picurat cu luciri de curcubeu, învoalt, plăpând și atât de cavaler în grădina noastră a deliciilor. Zâna a bătut ușurel din aripi, a clinchețit puțin cu râsul ei perlat și a trecut mai departe. La panseluțele și dumitrițele pizmărețe și tare țâfnoase, pe care trebuia, nu-i așa, să le mângâie și pe ele în mândria lor disprețuită. Nici gând, însă, ca zâna grădinii să le disprețuiască. Doar că rosa mystica e alchimie întrupată, nu-i așa?
Doctorul florilor sau florarul copiilor
Astfel, discret, Zâna Florilor mi-a călăuzit gândurile, în miresme tomnatice, înspre un anume Nicolas Flamel, florar. Care să-mi amintească, în fața alambicului său corolă, că toamna și iarna sunt plămada vieții. Un alchimist pentru care piatra filosofală era viața însăși. Vârtej de forme, culori, parfumuri, dulcețuri sau murmure îndrăgostite. Un alchimist – doctor florar – cu nume predestinat, Anastasie Fătu, înzestrat cu puterea de a ține în palmele sale bătătorite viața.
Câtă dragoste de flori trebuie să fi nutrit sufletul acestui iubitor de copii și mame pentru ca, în grădina lui din josul Râpei Galbene, să facă să iasă din lut și piatră seacă un paradis ? Al brâielor Cosânzenelor, miresmelor, leacurilor, creațiunii? Pentru că cel căruia ultimul domnitor Ghiculesc i-a încredințat Orfanotrofia sau Institutul Gregorian a fost un deschizător de drumuri. Pentru copii și mame, ca și pentru flori.
Florarul copiilor
Să vă dau doar un singur exemplu. Atunci când a gândit organizarea Institutului de îngrijire a mamelor care nasc și a copiilor, doctorul știa că mamele care nu-și pot crește pruncii erau prea multe. Că puii lor erau ca florile a căror sămânță rodise fără ca cineva s-o fi dorit. În Moldova jumătății de veac 19, Anastasie Fătu purcede la o muncă de desțelenire a mentalităților. Și, sub acoperișul Orfanotrofonului, face din mame grădinărese, învățându-le cum și când să planteze ele sămânța florilor pe care și le doresc cu iubire. Primul pas spre dobândirea unei anume demnități a femeii și spre schimbarea statutului copilului din buruiană, în floare.
Doctorul florilor
Precum în cer, așa și pre pământ. Precum cu copiii, așa și cu florile. Anastasie Fătu, devenit duios, pentru ieșeni, doctorul Buruienescu, este creatorul primei ”Grădini a plantelor” din România. După modelul celei în care de atât de multe ori se plimbase pe vremea studiilor sale strălucite la Paris – Le Jardin des Plantes, creație a botanistului Georges Louis Leclerc, comte de Buffon.
Prima Grădină a Plantelor din România
N-a gândit-o de la bun început ca o instituție. Era mai degrabă o cale de a se descărca de durerile întâlnite pe culoarele Orfanotrofiei și ca un prilej pentru a înțelege și transmite mai departe misterele naturii, ale florilor și copacilor. De aceea, pragul grădinii sale era trecut și de mame disperate, cu copii înfierbântați în brațe, în căutare de licori și elixire născute de seva naturii, dar și de tineri curioși într-ale botanicii. Ale cărei secrete stăteau ascunse printre straturile trasate cu sfoara, îndărătul denumirilor de pe tăblițele împlântate în pământul reavăn, în răcoarea bazinelor care adunau apa șiroind pe versantul Râpei Galbene…
“Încă din 1856 am pus fundamentele unei Grădini Botanice în orașul Iași. Această instituție, care la început a propășit foarte încet, fiind redusă la propriile mele mijloace, mai târziu a prosperat mai bine, subvenționată fiind de Casa Statului și a Comunei Iașilor… Fondând această grădină, mi-am propus a îmbunătăți salubritatea orașului Iași, a îndemna pe “giunimea” studioasă la învățarea botanicei și a procura iubitorilor de știinte naturale ocaziunea de a contempla frumusețile naturii în momentele lor de repaus“. (Enumerațiunea specieloru cultivate în Grădina Botanică din Iași, 1870)
Un spațiu binecuvântat, așezat între șuvoaiele Copoului prelingându-se pe râpa lutoasă și malul Bahluiului, fertil. În mijlocul său, căsuța grădinarului era loc de studiu și de observare, de dragoste împărtășită generos oamenilor și florilor. Un degetar pe care-l puteți vedea și astăzi. La numărul 1 al străzii care, pe bună dreptate, se numește a Florilor.
Pămulă, starostele florilor Reginei
Și mai am o poveste. Despre o Regină și un grădinar. Și despre un castel, la care grădinarul a muncit 11 ani pentru a-i dărui Reginei sufletului său un Paradis pe pământ sau o Grădină a Desfătărilor regești. Branul și Constantin Pămulă. Un poem al dragostei unui om pentru irișii, daliile, crinii, violetele, trandafirii ori crizantemele Reginei sale.
”… mica lui curte (a Branului) e un vraf de flori, mușcate și călțunași ce spânzură de fiecare fereastră. La poale, grădini pline de flori au dat din pământ, flori în așa mulțime, încât sunt în stare să umplu cu ele întreg castelul. Răsar pretutindeni în oale uriașe de lut sau în căldărușe și căni de metal și parcă le place să împestrițeze zidurile albe cu boiurile lor înflăcărate. Nu e casă să-i fie mai dragi florile decât micul și bătrânul castel al Branului. Noaptea, când toate luminile sunt aprinse, el stă pe cer ca o umbră de basm găurită de sute de flăcări.” (Regina Maria – Casele mele de vis)
Constantin Pămulă, grădinarul Reginei, din Iași
Făurarul acestei umbre de basm este un ieșean. Modest, întru nimic altceva savant decât în mânuirea sapei, greblei, bulbilor și răsadurilor. În nimic alt decât în mângâierea pământului și udarea lui cu apa vieții. Homo galeatus. Până în moarte, Pămulă este grădinarul Reginei. Până în moarte, a lui și a ei, căci mor în același an, unul după celălalt.
”Ieri am primit o veste foarte tristă pentru mine: excelentul meu Pămulă, grădinarul meu surd de la Bran, a murit la Iași chiar în timpul vacanței sale de Crăciun și de Anul Nou. O soartă crudă. Era absolut extraordinar, își iubea grădina, avea un gust excepțional, puteai să contezi pe el în toate privințele, mă înțelegea și îmi îndeplinea dorințele întru totul. Niciodată nu a trebuit să-i spun ceva de două ori. În fiecare an făcea… îmbunătățiri și aranja florile de la castel în modul cel mai frumos. De ce a trebuit să fie luat de lângă mine un om extraordinar și într-un anume mod de neînlocuit? … Pămulă… avea un simț extraordinar al culorii și, fiind surd, părea să trăiască într-un contact nemijlocit cu florile lui, aproape ca un poet cu poezia lui.” (Regina Maria – Însemnări în ultima parte a vieții)
Excelentul, extraordinarul (de trei ori), excepționalul grădinar ieșean…
Regina și vasalul său, Pămulă, grădinari în cer
Să fi presimțit Pămulă cel de la Iași, la început de 1937, că, la zenitul acelui an, Domnița lui avea să moară? Și, asemeni unui cavaler îndrăgostit, să fi murit înainte, astfel încât, precum pre pământ, așa și în cer, să-i împodobească aleile Raiului cu crini și iriși? E cu siguranță una dintre cele mai frumoase povești de iubire. Un Grădinar poet și o Regină grădinăreasă în inflorescența năvalnică a unei Grădini a Desfătărilor. Toamnă lungă și aurie…
A venit, a venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine, mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi creasca aripi ascuțite până la nori,
că ai sa te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin
Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare…
Nichita Stănescu – Emoție de toamnă
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Sursa foto 6
Sursa foto 7
Sursa foto 8
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
