Ana Mavrodi
Mă numesc Ana Mavrodi și povestea începe cu mine. Ați putea la fel de bine să-mi spuneți și Mavrodin. Nu ar fi cu supărare. Dar tata și mama, generalul Alexandru și Floarea lui, așa erau cunoscuți. Ca Alecu și Flora Mavrodi. Sunt, așadar, Ana, mezina familiei. Și sunt ieșeancă din voința părintelui nostru, care ne-a așezat într-un cartier ales al capitalei Moldovei. Un cartier al aristocrației spriritului. Muntenimea de Mijloc, adunată toată în jurul Bisericii Buneivestiri, unde a cumpărat două proprietăți care făceau cât patru. Între ele, una e o casă cu cerdac, adumbrită de copaci și romantică fie și numai pentru că strada pe care stă cuminte se numește a Muzelor. Oricine ar fi ele, strada acestor muze este ca o punte între două lumi. Cea nobilă, a Iașului de Jos, și cea a salahoriei Sărarilor și, apoi, a Țicăului, nu prea de faimă bună.
Ana Mavrodi într-o casă cu cerdac…
Casa noastră cu cerdac mi-a fost lăsată mie de părinți atunci când m-am măritat cu un Negruzzi. Ștefan Negruzzi. Nu la fel de literat, dar nici mai puțin înzestrat cu voință, pasiune și îndrăzneală decât stră-unchiul Costache sau verii Iacob și Leon. Un bărbat drag mie, cinstit și tare tare bun. Dar pe care l-am văzut rar în grădina umbroasă de pe strada Muzelor, căci lumea lui era la țară, la conacul și via noastră din ținutul Hușilor. Sigur, cuminte și bine crescută, nu l-am judecat că m-a ținut departe de dânsul. Și nici nu l-am osândit să rabde vâltoarea orașului, atât de neprielnică și nepotrivită cu ceea ce-l sedusese încă din tinerețe și-l entuziasma până peste poate. Nu, am știut cum să nu devin o scorpie și o țâfnoasă arțăgoasă.
Mai întâi pentru că mi-am găsit repede menirea cu care să-mi umplu mărunta existență. Am locul meu în Epitropia Spiridoniei, la care, la fel ca mama mea cea neasemuită, am contribuit toată viața cu asupra de măsură, în ore de muncă și danii generoase.
Mă gândesc că, poate, de aceea s-a găsit de cuviință să ni se înscrie, mamei și, prin ea, familiei noastre, numele – Flora Mavrodi – pe un medalion din cele multe de pe fațada spitalului.
Mai mult decât atât. Nu mi-am legat bărbatul de mine și de oraș cu lanțuri aurite pentru că am înțeles curând că ceea ce el făcea la moșia și via noastră era un lucru cu adevărat grozav, ale cărui urme au străbătut vremile și au ajuns până la domniile-voastre, în viitorul secolului 21.
Așa că, dacă eu am rămas credincioasă orașului, cartierului meu și casei cu cerdac de care nu m-am despărțit decât la sfârșit…
Ștefan Negruzzi într-o casă cu cerdac, dar alta…
… Ștefan al meu era mai tot timpul într-o casă cu cerdac de pe alte meleaguri. Un conac arătos și gospodărește așezat în ținutul Hușilor. În mijlocul unor vii pe care le-a cumpărat pe la 1874 ca să facă din ele un model de exploatare agricolă și viticolă. Astfel, la concurență cu cea a Negruzzilor de la Trifești-Hermeziu, moșia noastră a devenit, în vremi extrem de rudimentare, vestită în întreaga Românie. Lucru pe care nu aș fi avut cum să mi-l închipui atunci când i-am orânduit bărbatului meu viața la țară. Cum nu aș fi putut gândi că, de fapt, urma, într-un anume fel, să-l pierd. Căci, în confruntarea dintre mine și rivala mea, Via, pasiunea pentru strugurele transparent în lumina soarelui avea să învingă încetul cu încetul.
Da, l-am pierdut pe Ștefan la Averești, printre rândurile frumos aliniate ale viilor. Unde, pionier al viticulturii românești, avea să facă să se nască cea mai modernă și inovativă podgorie din România de atunci. Astfel, alături de prietenul lui nedespărțit, nemaipomenitul oenolog René Faure, Ștefan avea să împământenească pe domeniul nostru soiuri aduse din patria vinului – Cabernet Sauvignon, Merlot sau Aligoté.
Avea să introducă primul sistem de irigare cu țevi adus din Germania. Ah, câte nu am aflat atunci despre ”lovitura de berbec” care face ca, ”prin forța presiunii, apa captată din vale să urce pe coamele dealurilor ca să irige vița nobilă și rară”.
Nu în ultimul rând, ambiția celor doi prieteni a fost să facă să renască două soiuri românești vestite. Busuioaca și Zghihara. Luptă grea, în care, însă, izbânda a fost de partea lor. O izbândă a dragostei, mândriei și patosului. Într-atât, încât René a dorit chiar să fie înmormântat în preajma viilor lui, îndărătul bisericii de pe moșie.
O concurență imposibilă…
Puterea dragostei, a cuibului familial și a tihnei dintr-o simplă casă cu cerdac de pe strada Muzelor din Iași nu ar fi avut niciodată cum face față nestăvilitei pasiuni pentru spațiile largi, deschise și bogate. Și, mai ales, pentru licoarea zeilor de care și Ștefan și René păreau posedați fără scăpare.
Noroc de mine, că mă mai gândeam din când în când la cele sfinte și, rugându-mă Celui de Sus în biserica de pe dealuri, l-am putut îndupleca pe aprigu-mi bărbat să se ocupe și de catapeteasmă, de icoane, de vitralii, la fel ca și de butași și butoaie.
Da, sunt mândră de ctitoria noastră de la Averești. La fel ca și de contribuția noastră de suflet la Epitropia Spiridonului. Căci, cu limbă de moarte, am lăsat ca via să dăinuie ca una dintre posesiunile cele mai de preț ale Spiridoniei. E ceea ce ne-a salvat pe amândoi de amărăciunea lumească și de înstrăinarea din timpul vieții.
Cui să las așa o casă cu cerdac ?
Între timp, la Iași, conacul din strada Muzelor avea să adăpostească, în mare secret, o logodnă care urma să facă să curgă râuri de lacrimi și de cerneală. Mare curaj pentru o casă cu cerdac să devină, peste noapte, parte din povestea de iubire a moștenitorului Casei Regale a României și a muzei sale de atunci. Și, ca să nu uite, într-o cahlă a sobei din salonul unde s-a petrecut logodna lui Carol cu zburdalnica noastră rudă, Zizi Lambrino, să-și înscrie în ființă, drept semn al ceremoniei, efigia nesăbuitului prinț.
Cu timpul, însă, după ce Ștefan m-a lăsat chiar singură pe pământ, casa mi-a devenit, din păcate, tot mai grea. Ca o cochilie care apasă pe trupul împuținat al unui melc ce de-abia își mai înscrie dâra vieții pe pământ. Zic unii și alții că ”înfrunt anii cu sprinteneală”. Și că frumusețea mea blândă și luminoasă încă se mai vede pe chipu-mi neschimbat de trecerea amarnică a timpului. Că încă sunt în putere. Cu toate acestea, am hotărât ca, după moarte, să încredințez casa unor oameni care să știe s-o prețuiască. Familiei senatorului Anibal Ciurea și Corinei Delphine Culianu, fiică a lui Papa Neculai Culianu. Până când Cel de Sus îi va îngădui în lumea aceasta.
Familia Ileana și Gheorghe, Magda, Radu și Bogdan Teodorel
Astăzi, casa noastră de la numărul 13 al străzii nou-numite Nicolae Bălcescu, fostă Muzelor, păstrată ca un giuvaer de preț al cartierului și orașului, discret ascuns, ca pe vremuri, de un mic parc elegant, are drept proprietar familia unor eminenți intelectuali ai Iașului. Ileana, fiică de colonel, Gheorghe, fiu de răzeș. Magda Teodorel, fiică a acestor doi profesori – de fizică și de desen, ea însăși profesor de fizică. Și Bogdan, neobosit în a-i reda conacului strălucirea și frumusețea de odinioară.
Prin această forță a noilor stăpâni plini de respect față de istorie și patrimoniu – o casă boierească cu cerdac e o raritate în peisajul orașului, familia Teodorel îi conservă ”aerul patriarhal, de oază de liniște și tradiție”. Făcându-ne să retrăim. Și pe mine, Ana Mavrodi cu al meu neostenit și entuziast Ștefan Negruzzi. Și pe Delphina Culianu zâmbind înfiorată de a domni peste o casă cu așa un pedigree. Și întreaga aristocrație a spiritului care, cu siguranță, ne-a călcat pragul umbrit de copacii bogați și roditori. De la membrii familiilor noastre, Mavrodi și Negruzzi, sau ai Societății Junimea. Până la cei ai vestiților intelectuali Culianu, Bogdan sau D’Albon.
Și iată cum, pornită de la o casă cu cerdac… ce poveste s-a izvodit! Și câtă bucurie de a descoperi viața pe care zidurile o ascund uneori cu grijă și iubire!
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Fotografii personale și obținute cu amabilitatea Familiei Magda și Bogdan Teodorel
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
