Opera – vissi d`amore

Operei din Iași, cartea de povești a copilăriei mele,
și tuturor celor care-i fac slovele să cânte…

Am crescut cu muzică de operă

M-am născut într-o familie paternă musicalischer, cum ar fi spus Bunicul ironic. Spun ironic, din pricină că, pentru el, atât de tradiționalist, a cânta, operă mai ales, era o schwachsinn. O prostie. Probabil de aceea, în loc să-l trimită pe Tata la conservator, căci cânta minunat la vioară, Bunicul a considerat de cuviință că un băiat trebuie să meargă la Liceul Militar. Numai preotul din Ilișești a reușit să-l facă să se răzgândească. Dar nu și să-l convingă să-i încurajeze aplecarea pentru muzică.

Cât despre fiica lui, aceasta avea o voce excepțională. Dar, odată intrată, împotriva dorinței paterne, la Conservatorul din București, într-o generație de aur – cu Nicolae Herlea și Dan Iordăchescu, printre alții, Bunicul, perfid, i-a spus așa. ”Știu că visezi la un palton. Trebuie să te hotărăști – taxa la Conservator sau paltonul? Amândouă ? Exclus…” Vă las singuri să vă imaginați ce alegere a făcut tânăra de 17 ani care era mătușa mea la răscrucea vieții sale.

Iată de ce, în casa părinților mei, muzica, și cea de operă în mod cu totul și cu totul special, mi-a legănat de foarte mică visele.

Cea mai bună prietenă de școală a Mamei – o mare cântăreață de operă

Din când în când, atunci când Mama asculta un anume disc pe pick-up-ul de la radioul primit în dar de la Bunici, cădea pe gânduri și-și aducea aminte de anii de școală, pe care i-a petrecut la vestitul liceu de fete ”Oltea Doamna”. Vocea cea minunată, limpede precum un cristal și șugubeață pe note, îi stârnea invariabil dorul nu neapărat de operă, ci de copilărie și adolescență. Și de prietena ei cea mai bună, colega de bancă de la Oltea, cea pe umărul căreia plângea de dor de casă în observatorul lui Papa Culianu de pe acoperișul căminului liceului.

Pentru mine, în binecuvântatul limbaj al păsărilor, această prietenă, mitică aproape, era titi Mada. Am văzut-o de două ori la noi în casă, venită în turneu la Iași, pentru că, da, devenise o mare cântăreață, o soprană de coloratură excepțională, unică, aș spune, în galeria vocilor românești – Magda Ianculescu. Parte a aceleiași generații de aur a Conservatorului din București, mătușa mea i-ar fi putut fi noua prietenă, dacă nu ar fi preferat, cu ani în urmă, să-și cumpere un palton, între timp aruncat demult și uitat.

De-un leat cu Mama, titi Mada părea, totuși, mai dezinvoltă, poate pentru că era mult mai exuberantă decât prietena ei de-o viață, mai nebunatică și mult mai cosmopolită. De la ea și de la ”Rudolf Valentino”, cum îi spuneau ai mei soțului Magdei, Valentin Teodorian, am moștenit, cu dedicație, celebrul Bărbier din Sevilla, în distribuția inegalabilă rămasă până azi un punct de referință – Herlea, Ianculescu, Teodorian, Gabor și Tiberiu Brediceanu dirijor. Sorinei, Rodiei și lui Puiu… de la Mada și Rudolf. Cred că titi Mada și acele trei discuri de ebonită mi-au direcționat atunci, invizibil, destinul.

Il Barbiere!

Am visat operă

Cu istoria neîmplinirilor familiale și, apoi, cu Rosina bătându-și joc de Don Bartolo, cu Figaro descurcând ițele unei commedia dell`arte rossiniene, cu Don Basilio înspăimântat de calomnie și cu Almaviva încă îndrăgostit, opera a intrat în viața mea ca un soare strălucitor. Și, odată intrată, a pus stăpânire pe întreaga mea ființă. Îmi aduc și acum aminte că nu exista ca Mama și Tata să nu cedeze plânsetelor mele în fața discurilor de operă de îndată ce apăreau în magazin – Traviata Virginiei Zeani sau Samson și Dalila cu Ludovic Spiess și Elena Cernei au făcut repede șanț de cât erau ascultate în buclă.

Aceste discuri devenite, spre disperarea părinților mei, o obsesie au făcut, însă, totodată, ca fericirea muzicală a familiei să cunoască o nouă speranță. Descoperiseră, grație lor, că, în gâtul meu, și în ciuda unei răgușeli care îmi necăjise primii ani, era o voce cu totul aparte, ca a mătușii mele. Puternică și maleabilă. Putându-se plia pe orice meandră a partiturilor. În plus, o ureche absolută, care aducea acuratețe și perfecțiune cântatului la care mă dedam cu voluptate. Visul de reușită muzicală părea să se poată întrupa, pentru Tata și mătușa mea, în mine.

Educația prin operă

Educația mea muzicală a început, ca atare, devreme, la 6 ani. Cu orele de pian mai întâi, căci vocea mai avea, în principiu, de așteptat. Dar mai ales cu două ”școli de elită” la care înscrierea era gratuită și necondiționată. Școala mea de sfârșit de săptămână. La care am mers întotdeauna cu mai mare plăcere decât la cealaltă, obișnuită. Plus a treia – când am mai crescut: spectacolele din sala Teatrului.

Iosif Sava și Eutherpe

Prima școală a fost emisiunea de radio duminicală Invitațiile Eutherpei. Pe care nu aș fi ratat-o orice-ar fi fost. Și în care, în intervalul dintre orele 11 și 14, glasul absolut particular al lui Iosif Sava inunda casa. Iosif Segal. Pe care Tata-l cunoștea din studenție, căci, deseori, elevul care știa atât de bine cânta la clavecin și exersa la orga Bisericii Catolice, venea și acompania corul Facultății de Litere pe care părintele meu îl conducea cu mare pasiune.

Invitațiile Eutherpei lui Iosif Sava au fost, pentru copila și adolescenta îndrăgostită de muzică și operă mai ales, prilejul înțelegerii altfel, complex și transdisciplinar, a ceea ce, zi de zi, câte patru ore, practicam tehnic și extrem de mecanic. Glasul lui Iosif Sava rămâne, așadar, în ființa mea, încă și astăzi, un fel de Sesam, deschide-te… înspre o lume luminoasă, ale cărei miracole erau mereu sonore.

Dimi Terzici și audițiile săptămânale

Și mai erau, apoi, sâmbetele inegalabile din micul apartament de două camere, din cartierul Ciurchi al Tătărașilor, în care bunul prieten al părinților mei, Dimi Terzici, ne invita la audiții de operă inteligente, în care comparam interpretări, variante, cu libretul în față. Deși, parcă-l aud și acum, ”Copilă, când asculți operă nu te uiți în libret. Lași muzica să curgă în tine. Ar fi trebuit să-l citești dinainte, nu crezi?” Închizând grabnic și rușinată cărțulica pătrată din care, în plus, învățam italiană, știu sigur că, neputând decât să-mi imaginez spectacolul ce dădea ființă poveștilor cântate, dincolo de cuvinte, muzica era regină.

Vocea lui Callas, comparată cu cea a lui Tebaldi. Vocea senzuală a lui Corelli, comparată cu cea virilă a lui Del Monaco. Joan Sutherland, Mirella Freni, Carlo Bergonzi, Placido Domingo, Leontyne Price, Sherill Milnes, Ruggero Raimondi, Nicolai Ghiaurov. Nu am mai ascultat niciodată operă atât de intens, de concentrat și de profund ca la masa din sufrageria lui Dimi. Pe care așteptau, invariabil, prăjiturile aurii și parfumate ale coanei Mărioara, un abur de delicatețe și fragilitate, cu un glas vorbit la fel de frumos ca cel cântat de discuri.

Sâmbetele magice ale lui Dimi

La Operă…

Iar când mergeam la Operă cu Mama și Tata – Doamne, ce sărbătoare… Totul mă uimea. De la negrișorii care mă întâmpinau la baza scărilor, făcându-mi cu ochiul, până la oglinzile imense în care mă răsfrângeam ca o prințesă. De la mirosul de mucava al decorurilor și luminile care se stingeau agale aruncându-mă în poveste, până la deliciile din pauză, din foaier. De la eleganța doamnelor și domnilor care mă înconjurau – pe mine, cea în rochița impecabilă și cu pantofiorii cei noi, până la costumele extravagante care defilau pe scenă. De la șoapta clinchetului candelabrului, până la rezonanța care mă înfiora a vocilor din fața mea. Opera a fost cartea de povești a copilăriei mele…

Locul magiei absolute

Și am cântat operă până am căzut din înalt…

Mă întorceam acasă plutind, cu muzica vibrând în fiecare particulă a trupului meu. Și așteptam cu ardoare să rămân singură – Hai, vă rog, plecați mai repede și întoarceți-vă cât mai târziu, vă rog! – pentru ca să mă pot desfășura, dând pick-up-ul la maximum și eu cântând odată cu preaiubitele mele cântărețe. Aveam atât de mult volum și entuziasm, încât mă auzeam până în stradă. Nu m-am gândit niciodată la vecini, la chinul lor, am considerat, dimpotrivă, că sunt niște privilegiați. Cu atât mai mult cu cât, o bună bucată de vreme, atât timp cât a locuit deasupra noastră, Ionel Voineag intra în jocul meu și cânta odată cu mine. Era atât de provocator… aveam 14 ani.

Și a bătut și ceasul când ai mei au hotărât că e timpul să verifice ce zace în gâtul meu. Și m-au dus la un ”control” la eminenta soprană Emilia Petrescu. ”Fluturaș nu mai ai aripioare”, nimic mai mult. Mi-a tras o palmă și mi-a zis: ”Să-ți fie rușine că ți-ai bătut joc de ce ți-a pus Dumnezeu în gât. De când cânți ca o disperată? Ți-ai făcut vocea praf. Ți-ai casat-o”. Era în 1977.

Epilog

A fost prima oară când, alături de visele familiei mele, mie mi s-a prăbușit întreg universul. A fost îngrozitor. Palma aceea mă arde și azi, cu toată încărcătura ei de electricitate dezlănțuită. Dureroasă consolare, îmi spun că, dacă ceea ce se pierduse nu ar fi fost valoros, reacția Doamnei Petrescu nu ar fi fost atât de brutală.

Cât despre sufletul meu îndrăgostit de sunete, el a devenit un fel de lebădă. A cărei tristă bătaie de aripă mai tulbură încă unda lacului vieții mele cu muzici fremătătoare, dar mute. Dar a rămas pasiunea, le languissement și, fără nicio îndoială, vibrația corźilor vocale, ar trebui să spun a coardelor ca de vioară, la fiecare sunet, frază, acută, filare, pianissimo sau in petto. Ca și aerul care umflă plămânii și ridică diafragma, vocea aceasta mută va vibra etern.

Tristețea mea, ca o lebădă…

Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Sursa foto 6
Sursa foto 7
Sursa foto 8

Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.





Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă asigura că obțineți cea mai bună experiență pe site-ul nostru.