Îmi plac la nebunie jocurile cu ”Știați că…” De aceea, astăzi, m-am hotărât să construiesc un astfel de joc, în patru timpi, plus încă unul, care cu siguranță vă va surprinde. Un ”Știați că...”, așadar, despre nimeni altul decât Ion Creangă. Asta pentru că, fiind săptămânile acestea bunică cu normă întreagă – ceea ce mă face pur și simplu să plutesc de fericire, îi povestesc lui Albert fel de fel de istorii năstrușnice. Și, pornind de la cele ale Olimpului, trecînd prin Basmele persane și Aventurile lui Tin-Tin, ajung, cu o bucurie zdravănă și adevărată, până la cele țărănești și hazlii ticluite de Ion Creangă, inegalabilul nostru povestitor. Așa l-am regăsit pe Creangă. Grație lui Albert. Și-acum, să purcedem, dragii mei!
Știați că… Ion Creangă (1)
Foarte mulți m-ați lăudat (lucru care mă flatează într-atât încât, într-o bună zi, vă asigur că o să mi se urce cu totul la cap!) că povestesc foaaaarte frumos. Că aș avea, ziceți Domniile-voastre, iscusință în a învârti cuvintele sau ”stuchit la furcă”, după cum ar fi spus Bunica mea cea plină de umor. Ia să vedem, dar atunci, dacă primul meu ”Știați că…” poate să vă lămurească această părere.
(1) Știați că… Ion Creangă este stră-stră-unchiul meu pe linie maternă?
Aoleu – o să spuneți – frate, ce vulpe păcălicioasă s-a făcut Sorina săptămâna asta! Da` ce-și închipuie ea, că noi suntem Ursul păcălit de vulpe? Vai de mine, departe de mine astfel de gânduri. Dar recunoașteți, rogu-vă, că, Ion Creangă ori ba, avem cu toții o familie, inclusiv marii oameni despre care aproape că uităm că, și ei, ca și noi, trăiesc în lumea trivială a vieții lor de zi cu zi… În ceea ce privește filiația mea, stați pe pace, vă asigur că am și dovada – un arbore genealogic, păstrat cu sfințenie și mare mândrie în arhiva familială, în care, într-o latură a lui, pe linia Ecaterinei, a treia lui soră, apare, maaaaare cât o zi de post, nimeni altul decât Ion Creangă.
Așa că, dacă voi fi având niscaiva iscusință în a povesti, să știți că probabil niște gene s-au îmbârligat și au ajuns de la Nică, cel din Humulești, până la mine, cea din Ieși. Știu, iar o să-mi spuneți, câtă înfumurare la Ivan Turbincă ăsta (recunoașteți că v-am avertizat)! Iar eu o să vă răspund: Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea-așa… cum este ea.
Știați că… Ion Creangă (2)
Acum, drept să vă spun, familia era, desigur, tare cu nasul pe sus cu un astfel de nume ascuns printre frunzele copacului. Dar nu-l vorbea chiar întotdeauna de bine pe bădia Ion. O fi fost el un mare povestitor, un junimist iubit (și deseori salvat de la ananghie) de Maiorescu, dar mai ales de Eminescu. Un clasic pe care generații peste generații îl vor învăța la școală. Chit că multe dintre năzbâtiile Amintirilor nu mai sunt de nicio actualitate, oricât ne-am mai amăgi și crede în călinesciana ”copilărie a copilului universal”… Tebuie să-i dăm, totuși, Cezarului ce-i al Cezarului.
Cu toate acestea…
(2) Știați că… Ion Creangă, acest stră-stră-unchi al meu, dincolo de genialitatea lui, nu era chiar așa stră-lucit?
Ion Creangă – familist
Era pe la 1859, în Copou. Așezată chiar în calea lui spre și mai ales dinspre școala din Păcurari, o cârciumă vestită, La Greci numită, îl trăgea în fiecare zi de mânecă pe însetatul Creangă, care așa se mai hodinea și el după o zi plină de copii năbădăioși. Ghinionul face că aici îl întâlnește, într-o bună seară, pe preotul de la Bunavestire, care-o face pe-a pețitorul pentru fata prietenului lui, tot preot, dar la 40 de Sfinți – Ioan Grigoriu. ”Bădie, trebuie să te așezi și mata la casa dumitale, să slujești și să devii cucernic, că tare nerușinat te-ai mai făcut!”
Păi da, nerușinat, că Ion al nostru nu era nici pe departe ușă de biserică. Dimpotrivă, după ce că făcea ochi dulci doamnelor pe la teatrul din Copou, mai umbla vorba prin târg și că, împreună cu Zahei, fra-su, însemna ușile duducilor cu nuri și vino-ncoa. Nu de alta, dar să știe a le mai găsi, dacă va fi secătuit cumva izvorul de frumusețe mereu proaspătă. Ba, mai mult, se mai spunea, cu multe scuipături în sân, că dădea iama prin mânăstiri după fete trimise la călugărie cu arcanul, dar, altfel, însetate de viață și iubire. Una peste alta, nu știm ce fel de față preoțească ar fi putut avea bădia Creangă, dar pare că, altfel, era tare înflăcărat și zmeios.
Ilenuca
Ilenuca, fata popii Grigoriu, om cam pehlivan, ar fi trebuit să-l cumințească. Dar așa-i cu pirostriile astea puse pe creștetul oamenilor de pețitori – fata era moțocoasă, bădia era alunecos. Biata de ea chiar a încercat, se pare, să alunge din viața bărbatului ei țiitoarele și alte ispite feminine, aducând pe lume, la numai un an după cununie, un băiat – Constantin. Dar vezi de nu… Fiecare și-a văzut, până la urmă, de-ale lui, unul cu duducuțele, cealaltă cu un călugăr de la Golia.
”Judecând drept, chiar fără a cunoaşte purtările Ilenei, este hotărât că Creangă n-a fost iubit de nevastă, care, dacă l-a înşelat cumva, a făcut aceasta cu cugetul cel mai onest. Fetiţa de 15 ani devenită femeia tânără de 22 de ani, se găsi în faţa unui om vesel, slobod la gură şi la purtări, însă aprins la mânie, încăpăţânat în ideile lui, de mentalitate ţărănească, hotărât să pună rânduială în familie dăscăleşte, lovindu-şi copilul cu palma peste gură la vreo necuviinţă şi prin urmare cruţând tot mai puţin femeia, pe care n-o vedea superioară bărbatului”, scrie George Călinescu în ”Viaţa şi Opera lui Creangă”.
Constantin – Horia și Ion
Una-i una și alta-i alta. Ion și Ileana aveau ei, cu siguranță, multe de-mpărțit. Dar Costache ce vină avea, bietul de el?, se întreba supărată familia. Copil neiubit, el, fiul unui învățător pe care Amintirile ni-l înfățișează ca fiind tare iubitor de țânci. Copil părăsit, întâi de mama, apoi neglijat și de tata. Înghesuit în Bojdeuca cea prea mică, unde, în afară de Tinca cea răbdătoare, se adunau mai mult prietenii cei noptatici ai părintelui. Așa că nu-i de mirare că-și căuta și el de treabă pe-afară, unde nimeni nu-i avea grija. Copil deseori ghigosit și tras de urechi, ținut sub papucul babacăi, rămas mai mult fără educație, până ce l-a înghițit Școala Militară din Iași, care, cu fălcile ei nemiloase, l-a făcut, cum spunea același Călinescu, ”unul din acei semidocţi de care vorbea Eminescu, un cioflingar de târg, care se cam ruşina de tata, dar avea gusturi măreţe …”
Ei, asta familia nu a apreciat defel. Cine să se mai mire, dar atunci, că bietul Costache a devenit un soi de om de nimica, ba sublocotenent de marină, ba birtaș și chiar fabricant de foițe de țigări?! Un bărbat care a făcut, la rândul lui, nefericirea nevestei și celor patru copii ai lui. Dintre care doi – Horia și Ion – vor deveni, în ciuda a tot și toate, doi arhitecți mult apreciați de breasla lor.
Știați că… Ion Creangă (3)
Noroc de Tinca. Tinca Vartic. Proprietăreasa providențială a vestitei de acum bojdeuci din Țicău. Armeanca cea puternică. Pe care familia chiar a adoptat-o. Ce munte de răbdare! Chiar dacă doar o ”țiitoare”.
(3) Știați că… Ion Creangă avea 35 de ani când a întâlnit o Tinca Vartic de doar 19 ani ?
„Mi-am luat în casă și o țățacă tinerică […], pe Ecaterina Vartic, ca să aibă grijă de băiat și de mine, că, de când m-a lăsat diavolița, nu-s nici bărbat însurat, nici vădoi, ci cum e mai bine: și una și alta. Lumea, cum e lumea, că numai moartea îi astupă gura, zice multe, dar cine stă s-o asculte? Zice că Tinca-i prea tinerică pentru un drac bătrân ca mine. Zice că mi-am făcut-o țiitoare, dacă nu mi-am putut-o face nevastă. Vorbească lumea până ce i-o ajunge gura la urechi! Eu n-am dreptul la viață și trebuie să-mi pun unghia-n gât, ca pițigoiul? Costache, băiatul meu, n-are dreptul la îngrijire și la mâncare? […]
Ea n-are năcăfale, nu-i rea de gură, nu cârnește din nas și-i bucuroasă că are unde-și pleca fruntea și pe deasupra este robace și supusă și mi-i credincioasă. Nu râvnește la ciolan de vlădică și se mulțumește cu ce-i dau eu.” (Edvard Jeamgocian, O verigă a prieteniei Eminescu-Creangă, „Ararat”, nr. 132-133/1997).
Vă place, nu-i așa? Mișcarea de emancipare a femeilor ar ieși neîntârziat în stradă cu pancarte ca să strige că asta se cheamă discriminare și ocară! Auzi dumneata – nu râvnește la ciolan de vlădică și se mulțumește cu ce-i dau eu…, când, de fapt, acoperișul de deasupra capului, al tatălui Tincăi era. Zău așa, bădie, ești tare misogin… Noroc că ai trăit în alt secol!
Știați că… Ion Creangă (4)
Uitându-mă cu Albert la Tom și Jerry cu alți ochi decât cei amuzați ai copilăriei, mi s-a făcut tare milă de Tom, care este veșnica victimă discriminată a șoricelului privilegiat de creatorii desenului animat. Asta în numele dreptății generale, care spune că șoriceii, îndeobște terorizați de pisici, trebuie să-și scoată și ei pârleala, nu?
Mai departe, citind, tot cu Albert, poveștile bădiei Creangă , mi-am dat seama că ele sunt, într-un anume fel, tare ciudate. Sunt, și ele, ca și Jerry, complet lipsite de milă și sunt, la o mai atentă privire, pline de scene de groază…
(4) Știați că… poveștile care ne-au legănat copilăria sunt de o cruzime și de un sadism greu de imaginat?
Sigur că răul, nemilos și pervers, este intolerabil. Sigur că lupi și zmei și oameni răi, spâni ori ba, care sunt dintotdeauna în slujba celui hiclean, trebuie pedepsiți fără rest. Dar, tot la fel cum zeii pedepseau din înălțimile Olimpului nedreptățile devenind ei înșiși nedrepți, și la Creangă pedepsirea răului se face cu aceleași arme, folosite înmiit de brutal.
Capra cu trei iezi
Astfel, după ce că-și ascute limba, ceea ce deja este act de automutilare greu de închipuit, lupul hămesit din Capra cu trei iezi retează capetele iezilor pe care-i va înfuleca. Apoi, sătul, le pune, ca-ntr-un film de groază, la ferești, cu un rânjet post-mortem adresat mamei disperate. În sfârșit, să nu uităm, colac peste pupăză, și ultima tușă de cruzime – lupul mai și mânjește pereții toți cu sânge ”ca să facă și mai mult în ciuda caprei!”. Capră care nu se lasă, de aceea, mai prejos. La praznic, lupul, așezat pe un scăunel de ceară, nu avea decât să cadă în bolgiile iadului, pline de flăcările urii caprei care-i ard inima criminalului.
Soacra cu trei nurori
Cel mai tare m-a impresionat, însă, acum, la vârsta aceasta (!!!!), Soacra cu trei nurori. Doamne, îți spui că mai bine-ți rămâne feciorul neînsurat decât să ai așa o soartă. Drept e că sunt trei nurori cu forțele adunate toate împotriva bietei bătrâne ciufute. Ascultați numai…
”Luară pe babă de păr ş-o izbiră cu capul de pereţi până i-l dogiră. Apoi cea mai tânără, fiind mai şugubaţă decât cele două, trânteşte baba în mijlocul casei ş-o frământă cu picioarele, ş-o ghigoseşte ca pe dânsa. Apoi îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul şi i-o presură cu sare şi cu piper, aşa că limba îndată se umflă, şi biata soacră nu mai putu zice nici cârc! şi, slabă şi stâlcită cum era, căzu la pat bolnavă de moarte”. Nu-i așa că ai zice trei sadice notorii? Să ne mai mirăm că badea Ion își abriftuia ceva cam des nevasta și copilul?
În orice caz, dacă vreți inventarul complet al cruzimii, aproape medievale, a poveștilor lui Creangă, vă propun două lecturi surprinzătoare: Valeriu Cristea – Cruzimea lui Creangă şi Eugen Simion – Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial.
Știați că… Ion Creangă (5)
În familia noastră, însă, cel mai supărător lucru în legătură cu Ion Creangă a fost altceva. Deși din Humulești, deci de la țară, noi ne considerăm, totuși, niște oameni toleranți și oarecum cosmopoliți, chiar dacă fructele copacului nostru familial îl numără și pe badea Ion, atât de neaoș național. Mai mult chiar, neaoș moldovean. Ghiciți, deci, ce anume intriga familia cel mai mult?
(5) Știați că… Ion Creangă a fost, ca și Eminescu, un naționalist reacționar și xenofob?
Ei, asta deja este o cu totul altă mâncare de pește. O poveste de o cu totul altă anvergură. Primul său biograf, Grigore Ion Alexandrescu, scria despre xenofobia lui Creangă că „Toată viaţa lui i-a urât pe jidani, greci, pe nemţi… era împotriva tuturor străinilor.” Cea mai evidentă dovadă a acesteia a fost atitudinea povestitorului, în 1866, la propunerea aducerii unui rege străin pe tronul Principatelor Unite. Se considera că Fracțiunea xenofobă din care făcea parte și Creangă era formată din oameni periculoși mai ales din cauza naționalismului lor exacerbat. Lucru care nu i-a adus decât pocinoage – răspopirea și expulzarea din învățământ, preț greu, de viață, pe care, însă, Creangă nu a pregetat să-l plătească.
Creangă și A.C.Cuza
Așa se explică, desigur, și camaraderia ce-l lega de întemeietorul extremei drepte românești, reacționare, xenofobe, antisemite, al cărei simbol avant la lettre a fost svastica inversată. Profesorul A.C.Cuza rezona cu adâncile credințe ale acestui înveterat moldovean, care nu s-a resemnat niciodată cu pierderea statutului de țară independentă al Moldovei și al celui de capitală pentru Iași.
Sfâșiată cum era între exercițiul de admirație pe care i-l datora și nedumerirea în fața unor convingeri deloc progresiste și nedrepte, această opțiune aproape politică a scriitorului a fost pentru familie o dilemă greu de rezolvat. Dar viața e așa cum e, amestecată și tulbure, deseori. Oamenii trebuie iubiți pentru ceea ce au bun, fără ca aceasta să însemne eludarea părții întunecate din ei. E dilema oricărei familii din lumea asta, pentru că, în cele din urmă, este dilema oricăruia dintre noi.
Concluzie
S-ar putea ca acest articol să fie o piatră de încercare în ochii dumneavoastră. Un articol sulfuros, la limita demolării unui mit. Deși oamenii sunt oameni, cu firi, opțiuni, căi și legături interumane particulare.
Nimeni nu-i va nega lui Creangă meritul de a fi unul dintre cei mai mari povestitori ai lumii. Nimeni nu va putea nega geniul lui. Niciun român nu va înceta să povestească, oricât de pline ar fi de cruzime și de implicituri, tradiționalele povești cu iezi și cocoși, cu Harapi Albi și Stani Pățitul, cu Ivani Turbincă și Soacre cu trei nurori.
Aceasta, însă, nu înseamnă că adevărul despre bădia Ion trebuie parcelat. Cu legitimitatea apartenenței la aceeași familie, în sânul căreia judecățile rudelor noastre comune, chiar și la distanță de zeci bune de ani, erau încă deseori aspre, nu pot omite poveștile neidealizate ale vieții lui Ion Creangă. Povești pe care îmi voi face datoria să le spun mai departe nepoților mei, frunzulițe în coroana inversată a arborelui nostru genealogic. Așa cum îmi fac o datorie să vi le transmit și vouă, cititorii mei. Pentru că aceasta e viață trăită și de netăgăduit.
Și-amu eu încălecai pe-o iapă bălțată, Să fie povestea ascutată; Și încălecai pe-o nuia pârlită, Să fie povestea răspândită!
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Sursa foto 6
Sursa foto 7
Sursa foto 8
Sursa foto 9
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
