Taking too long? Close loading screen.

Tata. 14 august. Ar fi împlinit 97 de ani.

Tata. Profesia.

Tata. Meseria i-a fost unicul țel existențial. Susținut de două devize – ”Eu nu merg la treabă sau la slujbă. Eu merg la Școală!” și cea împrumutată de la Anatole France – ”Il faut avoir l`honneur de son art!”

Sute de copii pe care i-a respectat, iubit și slujit. Pentru el, erau întotdeauna ”Mademoiselle” și ”Monsieur”. Sau ”puiuț”.

Mii de ore de încântare susținută de o muncă zilnică, de fișe și ore de pregătire. Literatură, gramatică sau pur și simplu Franța. În afară de bănci și catedră, nimic nu era ca la școală. Totul era evadare și vis cu ochii deschiși.

Tata. Un inovator entuziast.

M-am întrebat deseori de unde avea atâta forță de convingere și atâta putere de a preschimba sistemul prin efortul personal al celui care ”sfințește locul”. Liceul numărul 2, mai târziu Mihai Eminescu, primul liceu din România care adoptă și aplică metodele audio-vizuale la orele de limbi străine. Într-o avangardă surprinzătoare. Într-o sincronie, apoi, perfectă cu lumea largă. Într-o creativitate a instrumentelor de lucru greu de imaginat azi. Discuri, din Français dans le monde la care școala era abonată. Discuri cu documente autentice, la un pick-up adus de acasă și purtat în fiecare clasă, la fiecare oră. Tablou de feutre și figurine, pe care le decupam împreună la masa din sufragerie și pe spatele cărora lipeam arici. Era atât de amuzant… Planșele, fotografiile, diascolul, cel gri și cel negru, cu dipozitivele rotunde… cât de nemaivăzut! Și apoi, magia orelor, ochii pironiți pe imagini, urechile ciulite la o franceză adevărată, trupurile încordate și destinse apoi sub mâna apăsată pe umăr a unui profesor atipic. Elegant, parfumat, actor el însuși.

A fost atât de novator totul, liceul era atât de bine cotat ca deschizător de drumuri într-o perioadă fericită, sub ministeriatul clarvăzător și progresist al lui Mircea Malița, încât Iașul și această instituție școlară numărul 2, fostă de fete, a devenit un model național. Pe care un alt ministru al educației, britanic de astă dată, a fost invitat să-l viziteze pentru a vedea cum funcționează noile metode. Și pentru a lua lecții intrând la ore la profesorul Măcăreanu. Un ministru al cărui nume era Margaret Thatcher.

Tata. O viață cât un roman.

Tata. A cărui studenție a fost luminoasă, sub aripa protectoare a lui N.I.Popa și a unor figuri imense ale culturii românești – George Călinescu, Theodor Simensky sau Nimfa. O studenție luminoasă după ani de război în Munții Tatra, de unde Providența l-a adus acasă întreg. Tata. Ale cărui începuturi au fost îngrozitoare – post de porcar la Ciurea. Din fericire, cuiva i s-a făcut milă și a fost recrutat ca documentarist la Biblioteca Centrală Universitară. Profesor apoi de rusă, fără să știe rusește, dar și fără să arate vreodată în clasă acest lucru. Profesor în sfârșit, odată cu dezghețul, de franceză, la liceele Kogălniceanu, Negruzzi, Colegiul Național, apoi la Mihai Eminescu, până la capăt. Profesor emerit.

Liceul Mihai Eminescu, liceu al unor francofoni aleși, de elită, Colegii, Prietenii lui – Doamna Cuchi Balmuș – eleganța aristocratică întruchipată. Vali Dospinescu – tânărul cuceritor și atât de fermecător francez. Dimi Terzici – severul, durul, sub platoșa de timiditate, dar atât de performantul gramatician. Dragoș Dimitriu, blândul și buclucașul descendent al unei celebre familii de elvețieni stabiliți în Iași. Echipa audio-vizualului.

Tata. Frânturi.

Țigara lui și fumul ei ridicându-se înspre tavan. Caligrafia inconfundabilă. Lampa de pe masă, căreia-i spunea Călugărița, cu cercul ei magic de lumină. Nelipsitul și anacronicul halat de casă. Cafeaua cu aromă de pasiune. Răbdarea, blândețea, veselia. Pasiențele. Cărțile, cărțile, cărțile. Albumele, discurile. Nimic altceva de valoare în casa cât un degetar.

Tata. Iubire.

Iubirea necondiționată pentru câțiva dintre elevii discipoli – Ioana Teodorescu, Iolanda Vasiliu, Ionuț Bița, Adela Zotta, Diana Mâzgă, Irina Crețu, Ionela Boghian. Iubirea indefectibilă pentru toți cei care au trecut prin casa noastră, elevi mai mari sau mai mici, cu toții primiți cu ușa deschisă.

Și apoi, evanescență, umbră, uitare… sau poate eternă reîntoarcere. Tata încă trăiește atât timp cât copiii lui își mai amintesc de el și duc mai departe ștafeta. Copiii lui, printre care mă număr și eu.

Requiescat in pace!

Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.





Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă asigura că obțineți cea mai bună experiență pe site-ul nostru.