Vizita la Micul Trianon al Iașului. 15 iunie într-un illo tempore
”Sorina, pentru mâine, 15 iunie, ultima zi de școală, te rog să repeți bine bine de tot Rondo Alla Turca al lui Mozart. Să meargă șnur și să nu scrântești nicio notă. Mergem la Doamna Florica Nițulescu, profesoara mea de pian. La Micul Trianon al Iașului.” Așa mi-a spus cu glasul ei catifelat profesoara mea de pian. Doamna Steluța Diamant-Dumea. Și, dintr-odată, universul a devenit de-a dreptul neprietenos. Pentru că a cânta pe dinafară în fața unor ochi străini reprezenta, pentru copilul care eram, echivalentul escaladării unui munte sau traversării unui ocean, în solitar.
Dar ce spunea Doamna era literă de lege. Așa că m-am pus o după-amiază întreagă să repet marșul acesta haios al celui mai năzdrăvan copil din lume. Wolfie, lupușorul con parrucca, tare tare drag mie. Și, după vreo două ore de luptă aprigă, mi s-a părut că izbândisem. Puteam să cânt Alla Turca bre, turcii stau și beu cafe! și cu ochii închiși…
A doua zi, liniștită oarecum că nu eram chiar singură pentru examenul acela cam ciudat (colega mea de suferință, Irina, mi se alăturase de la o vreme), ne-am pomenit că, pentru a ajunge la Doamna Nițulescu, aveam a face o bucată bună de drum pe jos. O plimbare adevărată, care s-a dovedit a fi una dintre cele mai neașteptate pentru noi.
O dată pentru că eram într-un cartier în care nu mai fusesem niciodată. Deși Mama îmi spusese la plecare că, de fapt, era cel al nașterii mele, orice-ar fi însemnat aceasta! Cu un urcuș lin sub niște tei grei de floare, era, apoi, un cartier fără blocuri, mă credeți? Dimpotrivă, avea doar case frumoase, așezate, elegante, cu grădini de jur împrejur. Și cu căței care ne lătrau de parcă veneam din lumi străine. Dar mai ales cu o pace și o liniște ca de poveste. Un cartier aflat în afara spațiului și timpului. La capătul cărora, însă, ne aștepta o încercare, fără albinuțe și furnici binevoitoare.
Ultima proprietară a palatului Micul Trianon al Iașului – Doamna Florica Nițulescu
Știam că profesoara profesoarei noastre diamantine era în vârstă. Ni se spusese chiar că fusese o pianistă de excepție. Care, la Iași, cântase, în timpul războiului din 1916-1918, cu însuși marele Enescu. De unde noi am dedus că era vai și-amar de căpșorul nostru. Căci sigur era de-o dată cu Tata Noe. Și, cine știe, poate că, dac-o fi fost și puțin surdă, pardon!, nici să ne-audă ca lumea n-o putea…
Știam, în sfârșit, că, în casa dumneaei, casă de Academician – profesor doctor Iuliu Nițulescu – aveam a ne purta ca niște duducuțe de pension. Să facem o reverență mică. Să spunem ”Sărumâna, Doamnă!”. După care era preferabil să tăcem și, mai ales, să nu căscăm ochii mirate la ce urma să vedem. Aruncându-ne o privire complice, am convenit, Irina și cu mine, că trebuia să ne pregătim nu doar pentru un test pianistic. Ci și pentru unul de anduranță, în care năstrușniciile noastre, nu chiar mici, urmau a fi puse la grea încercare.
Micul Trianon al Iașului – o minune
Și așa am ajuns, pâș-pâș, la adresa de la nr. 4 de pe strada Ralet. Unde am înlemnit amândouă. Căci ne aflam în fața unui palat supercalifragilistic și expialidocious pe deasupra. Maaaare, imens. Cu ferestre ca niște lacuri strălucind în soarele de iunie. Cu un mic parc într-o parte, cu niște alei bine trasate. Și, vă spun drept, la asta chiar nu ne mai așteptam, cu un mic peron rotunjit, cu scăriță. Pe care ne aștepta o ființă mică și sfrijită. Dar deloc surdă, vă garantez! O meștereasă pe care, fie-ne cu iertare, am considerat-o tacit, și Irina, și eu, ca fiind nedemnă de așa un palat. Micul Trianon al Iașului. Parcă așa îmi spusese Mama. La doi pași de palat te-ai născut tu, Sorinică! Gogoașă umflată, auzi colo, zău așa! Irina nu a înghițit minciuna Mamei nici în ruptul capului…
”Bine-ați venit, fetițelor! Eu sunt Doamna Niculescu! Florica, dar voi să-mi spuneți Doamna profesoară!” Am scos din trusa de unelte cheia universală ”Sărumâna, Doamna Profesoară!”, la care meștereasa ne-a oprit și ne-a spus că mai corect e ”Sărut mâinile, Doamna Profesoară!” Ce cârcotașă, am gândit noi, dar, cu Sesamul de data aceasta potrivit, ușa palatului s-a deschis. Conducându-ne în cea mai neverosimilă lume cu putință. Nu era nevoie să ne aducem aminte de sfatul Doamnei Steluța de a nu vorbi. Eram deja mute de uimire.
Mobile vechi, peste care atârnau șaluri grele de catifea. Tablouri peste tablouri pe pereți. Covoare, cam roase, dar probabil din cel mai autentic Buhara. Un candelabru, în salon, cu luciri de cristal sonor. Încăperi largi și înalte. Puteam să ne învârtim ținându-ne de mâinile încrucișate. Și, în mijlocul acestui răsfăț aristocratic, un pian mare, negru, care ne-a amintit de ce eram, de fapt, acolo. Pentru o audiție și pentru o evaluare care s-o facă mândră pe Doamna noastră Diamant în fața propriei sale profesoare.
Sala de bal
Am cântat. Micul Trianon s-a înveselit împreună cu Alla Turca pe care, spre onoarea mea, nu l-am scrântit mai tare decât era deja! Am ținut până și ritmul în bătăile în podea ale bastonului Doamnei. Irina a cântat și ea, nu mă întrebați ce că eu aveam ochii în toate părțile, ups! deși nu aveam voie. Ei, și, la sfârșitul acestei audiții, meștereasa ne-a ademenit, parcă ceva mai îngăduitor. ”Fetițelor, vreți să vă duc într-un loc grozav din casa asta?”
Am tăcut mâlc, smerite. Dar, luate cu forța de mâini, de o parte și de alta a proprietarei, am ajuns, Doamne, într-o sală de bal! Da, de bal, cu ferestre de o parte și cu oglinzi aliniate și ele, pe peretele opus. Micul Trianon al Iașului în adevărata sa splendoare regesc însorită! Nu știu când Doamna a dispărut ca prin minune – ca să o dăscălească, probabil, pe Doamna noastră. Dar știu că atunci am dansat și ca Cenușăreasa, și ca Frumoasa din pădurea adormită și ca Frumoasa cu Bestia ei. Partenerul meu era Irina, pe care mă străduiam să n-o calc prea tare pe picioare. Două fetițe căzute precum Alice în Țara oglinzilor. După care ne-am spus că ar fi frumos să tragem o raită prin Palatul Trianon al Iașului. Așa, doar ca să ne găsim drumul înapoi spre ieșire.
Ce poveste…
La plecare, pe peron, Doamna Nițulescu, care ne-a mângâiat blând pe creștet, ne-a spus că a fost mulțumită de noi și că ne dă, la fiecare, câte 25 de bani. Așa, ca răsplată binemeritată. Și-atunci, în fața chipurilor noastre uimite de atâta ”dărnicie”, am primit o nouă lecție memorabilă. ”Să știți voi de la mine, fetițelor, că averea se face de la 5 bani!” Doamna Steluța Diamant a surâs plină de mărinimie.
Din nefericire, nu mi-am însușit niciodată această lecție, cum nu mi-am însușit nici șansa de a deveni o mare pianistă. Dar am rămas cu sufletul scăldat în lumina primăvăratică a acestui Palat Trianon al Iașului. Care nici până astăzi nu înțeleg cum de a acceptat să-și deschidă porțile unor zgâtii de copile cum eram Irina și cu mine la mirabila vârstă de 7 ani. Deși, e drept, ce spunea Steluța noastră era literă de lege, căreia i se supuneau până și palatele de poveste.
Astăzi, Micul Trianon al Iașului, Palat al familiei Ralet, are soarta Mariei Antoinette. Decapitat, fără acoperiș, fără ferești, părăsit și umilit. O ruină plină, însă, de istorie și de povești nemuritoare.
P.S. Cele două fotografii ale Doamnei profesor Florica Nițulescu sunt derutante. Deseori, dumneaei este confundată cu Nutzi Acontz, poate sora dumneaei, care a fost pictoriță. Prima fotografie care există public, sub egida Societății de Studii Istorice din România, la fișa numelui de Florica Acontz Nițulescu din Cimitirul Eternitatea, apare, de asemenea, și la Nutzi Acontz. Cea de-a doua fotografie însoțește articolul dedicat pianistei Florica Nițulescu în dicționarul personalităților Conservatorului ieșean. Eu mi-o amintesc mai degrabă ca în cea de-a doua variantă. Dar, pentru mai multă siguranță, le-am folosit pe amândouă. Așa se întâmplă când uitarea se așterne peste oameni. Mulțumesc, Ioana Teodorescu, pentru ajutorul prețios!
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
