Celor trei c(r)ăiuți ai Crăciunului meu: Ayola, Olivia și Albert
Cum, suntem deja în 10 decembrie? Vai de mine și de mine! Acușica vine Moșul! Spiriduși! La treabă! Cu șorțurile înainte! Direcția bucătăria! Țelul nostru, ca în fiecare an, este acela de a face Crăciunul dulce și vesel! Să înceapă, așadar, Operațiunea Bis-cuits & Fours-secs!
Crăciun în bucătăria Mamei
În copilăria mea, sărbătoarea de Crăciun începea cu două săptămâni mai devreme. Când nebunia punea stăpânire pe bucătăria noastră. Cuptor încins, făină în aer, zahăr lipicios pe degete și nas, unt (din care, la o anume vreme, apa picura ca la robinet) și ouă stivuite la căldurică… Castroane, linguri – de lemn, întotdeauna, tăvi curate ca lacrima, șabloane de toate felurile, telul și punga de poșat, mașina de tocat nucă, oh, ce invenție… Și apoi, răbdare, transpirație, încăpățânare – ”Mai facem o tură, astea n-au ieșit cum trebuie!” Bucurie cât încape și gânduri luminoase către bunicile cărora Mama le scotea din sertar caietele cu rețete, unele dintre acelea tare cosmopolite – austro-armeano-bucovinene, cu o pudră de iudaitate pe deasupra!
Tata, spiridușul cel mai harnic al Crăciunului
Cine erau spiridușii? Nici n-o să credeți. Multă vreme n-a fost decât unul, care a mers perfect, ”comme sur des roulettes”, sub ordinele de chef pâtissier ale Mamei. TATA!
”– Puiu, sparge ouăle și bate albușele de să stea lingura țeapănă în ele! – Să trăiți, chef! – Acum, crema, ai grijă, 120 de învârtituri de ou, le numeri, da? – Să trăiți, chef! Ăăăă, 120 de ou?!… (nu vreți să știți privirea Mamei!) – Unge tava! Bine s-o ungi! Să nu cumva să se prindă, că o luăm de la capăt, îți dai seama, nu? – Of, de ce nu avem și noi niște hârtie de copt! Am să ung, ce-am să fac, da` cu toată apa asta va fi cam greu! – Nu mai cârcoti! Hai repede, că trebuie să mai dai și nuca prin mașină. Aici, recunoaște că n-ai a te plânge. Copiii noștri or să aibă ei poate foaie de copt, însă mașină de tocat nucă…! Noroc c-o s-o primească moștenire pe cea a bunicii!”
Operațiunea ”Bis-cuits & Fours-secs”
Așa deci, de la bunicile și stră-bunicile noastre citire, în familia Măcăreanu tradiția spunea că, de Crăciun, trebuia să umplem cutiile de fursecuri și prăjituri cu cel puțin 10 feluri. Ceea ce deja era o abatere gravă de la regula Bicăi Domnița de la Ilișești, care cocea 18, da, ați citit bine, 18. Dulciuri însemnate în rețetarul ei cu mențiunea CRĂCIUN, alături de alte informații prețioase. Doamnele de la care fuseseră culese, origina prăjiturii – austriacă, armenească, imperială de pe vremea lui Sissi, era una chiar și provensală, mici trucuri notate mai încifrat, dar pe care Tata le pricepea fără nicio greutate, pentru că, de mic copil, se încurcase printre fustele Bunicii ca spiriduș al Crăciunului.
Or 10 feluri de prăjiturele de Crăciun însemna să stai trei zile în cuptorul din bucătărie. Ceea ce nu era chiar așa de rău atunci când, prin anii 80, te făceai sloi de gheață de cum scoteai nasul din forjă. Trei zile, a căror recoltă era vesel alcătuită din sute de mici bijuterii ce umpleau cutiile special pregătite încă de cu un an înainte anume pentru a cuprinde această prețioasă comoară.
Dar nu uita când ești voios, române, să fii bun!
De fiecare dată, ne întrebam: Doamne, dar cine-o să mănânce atâtea dulciuri? Și Mama, ca o bufniță înțeleaptă, toată plină de făină și cu mâinile roșii de atâta spălat în apă rece, ne amintea, păi, să vedem… musafirii, colindătorii, urătorii, copiii din bloc, prietenii Sorinei, colegii ei de la școală (căci noi mergeam la ore până în buza Crăciunului). Apoi sărmanii care ne băteau la ușă. Femeia care aducea lapte și ouă, brânză și smântână. Moș Ion care ne bătea covoarele la curățenia generală și, apoi, tăia gâtul găinii care-și făcuse destul veacul în cada din baie. Tocilarul care ascuțea bine tăișurile bucătărești. Telalul care ne lua hainele după ce se primeneau dulapurile… Și tot așa… O lume-ntreagă, gata pregătită la coadă la ușa noastră ca să se înfrupte din munca de trei zile!
Ei, așa, chiar că nu mai rămâneau prea multe bunătățuri, avea dreptate Mama! Unde mai pui că accesul la ele era permis, democratic și oarecum liber (noțiuni periculoase!), încă dinainte de Ajun! ”Numai una, Mami, și din aceea, și din cealaltă, numai una! Și câteva pentru la școală, nu multe, că doar câți suntem?” Vai, vai, vai, la Bunica, așa ceva era cu de-să-vâr-și-re in-ter-zis. La ea, dimpotrivă, era dictatură curată. Cutiile stăteau cocoțate în cămară pe cel mai înalt raft. La care, pentru a te aburca, echilibristica era cel puțin aventuroasă. Ca să nu mai vorbim despre urechelile zdravene în cazul în care eram descoperiți – shtiferish kinder, ich werde Ihnen zeigen! Sau, în traducere aproximativă: ”Luate-ar zbenga, ghiavol de copchil, las` că-ți arăt eu ție, zgăibăratule și pohtaciule!”
Mama mea, așadar, era republican populară. Poate, însă, tocmai pentru că un dezmăț prăjituresc ca cel de Crăciun era o excepție rarissimă (știu că am făcut un pleonasm, dar am vrut să vă arăt ce sărbătoare supercalifragilisticexpialidocious era aceea de a mânca dulciuri, mai ales făcute în casă!). Dezmăț de care trebuia să profităm cum se cuvine!
Operațiunea ”Cozonacul de Crăciun”
După trei zile de alintături cu fursecuri și biscuiți, venea artileria grea – frământatul cozonacului. Aici nu mai intra în bucătărie niciun spiriduș. Nu era decât Mama cu sudoarea, mușchii, pumnii, icnetele ei. Pentru că un cozonac bun se face cu luptă grea, în singurătatea frământătorului de cursă lungă. O virtuozitate pe care nu multă lume o are. Tata și cu mine pe la ușa bucătăriei – ”Mai poți, Rodicuță? Nu vrei să te înlocuiesc? Aș zice că și pumnii mei sunt buni!” – ”Nu mă mai bateți la cap că-mi pierd concentrarea! Așa niște sclifosiți ca voi nu-s buni decât de farafastâcuri. Da` voi chiar n-aveți altă treabă de făcut?”
Când, într-un târziu, ușa bucătăriei se întredeschidea, ieșeau buluc aburi și valuri de căldură toridă, odată cu Mama. Care se strecura ca o șopârlă – ”nu cumva să-l tragă pe bietul cozonac curentul!”– și recunoștea, pentru câteva clipe doar, că ”răcoarea” din casă era și ea bună la ceva.
Rogalka cu mac
Ei, dar și când umpleam cozonacii, dolofani ca niște bulgărași unși cu ou și presărați cu zăpadă de zahăr, ce mândrie pe sufletul Mamei… ”Bunica cred că ar fi mulțumită! Hai acum să facem și Rogalka cu mac.” Numai la auzul acestor cuvinte magice, mă și prindea somnul. Căci Rogalka cu mac era, de fapt, un cozonac cu mac. Sau, mai bine, era mac cu cozonac. O rețetă austro-evreiască, după cum scria în rețetarul Bunicii Domnița. O umplutură mătăsoasă și puțin scrâșnitoare între dinți, într-un înveliș subțirel de aluat. O felie de Rogalkă, atât dădea Bunica voie copiilor. O felie, după care te lua repejor în brațe Moșul Ene, cufundându-te într-un somn din cel mai bun și liniștitor.
Operațiunea ”Crăciun”
Rețetarele Bunicii, pline de pete, uneori rescrise de Mama, în coperți ferfenițite, sunt și azi la fel de prețioase și la mare cinste ca și acum 100 de ani. În familia Dănăilă, ele se deschid mai cu seamă la Crăciun și-atunci, din filele lor, te învăluie parfumurile unei alte lumi.
Ieri
O lume în care mesele erau gargantuelice și pantagruelice, în același timp. Fără nici cea mai mică grijă că ai putea să te îngrași sau că n-ai mai putea să te ridici de pe scaun. O lume în care onoarea stăpânei casei era să arate cât de multe știe să facă. Și cât de norocoasă este familia ei să o aibă – mai ales de Crăciun și în bucătărie (aoleu, atât îmi trebuie, să m-audă doamnele cu emanciparea femeilor și corectitudinea politică !!!). O lume în care copiii erau răsfățați cu gusturi adevărate. Cu unt galben și gras. Cu ouă mari cât pumnul. Cu făină fără trei nule, dar plină de promisiunea spicelor în soare. Cu scorțișoară, curmale, stafide sultane, lămâi amalfitane, cu bețișoare de vanilie și… nucă, multă nucă, aprig urmată de afte și pușchele pe limbă…
O lume pe care părinții mei, în vremurile vitrege ale anilor 80, se străduiau cu greu să o reînvie sau mai degrabă să o țină-n viață.
Azi
Și eu astăzi fac 10 feluri de prăjiturele de Crăciun, alături de făpturile de fum ale Bunicii și Mamei. Și eu astăzi învârt ouăle de 120 de ori fiecare, cu mâna expertă a Tatii tăinuită într-a mea. O fac pentru copiii și nepoții mei, cu credința că, la rândul lor, vor deschide rețetarele familiei și vor duce mai departe spiritul Crăciunului. Fie numai ca Moșul să aducă oamenilor pace și bucurie, sănătate și înțelepciune!
P.S. Din nefericire, eu nu știu să fac cozonaci, dar să știți că cei de la Marabou sunt delicioși. Cât despre dragostea mea francofonă pentru celebrele Bûches au chocolat, sunt fericită că există MoftCopt. Așa că… vă încurajez să-i invitați la masa voastră de sărbătoare. Nu o să vă pară deloc, dar deloc rău! Pe cuvânt de Moș Crăciun!
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Fotografii de pe paginile fb ale Marabou și MoftCopt
Fotografii personale
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
