Taking too long? Close loading screen.

Rosetti, crâmpeie de poveste

Rosetti, Ruset, Rossetti, Rosset…

Rosetti – genovezii și venețienii

Familia Rosetti este una dintre cele mai vechi familii bizantine și una dintre cele mai mari familii boierești care au marcat istoria celor două principate ale Moldovei și Munteniei.

De origine genoveză, prin secolul al XIII-lea, unii dintre membrii săi s-au hotărât să-și găsească mărirea și belșugul la Constantinopol. Unde, între altele, vor fi fost nevoiți să treacă, fără să șovăie prea mult, la ortodoxie. Așa au devenit Rosetteștii membri de vază ai aristocrației bizantine. Cu funcții și atribuții importante. Precum cea de logothet sau de scevophilax, altfel spus de administratori ai finanțelor și responsabili cu mânuirea odoarelor și vaselor sfinte la Patriarhia din Constantinopol.

Ca orice familie nobiliară care se respectă, Rosetteștii și-au construit și un blazon. Pe un scut argintiu și albastru, o cupă de argint (căreia i se va adăuga, mai târziu, și capul de bour emblematic moldovenesc). Cupa poartă trei roze (ironie a ironiilor, aceiași trandafiri, parcă, ai unui partid politic de azi!). Sub cupă, o banieră desfășoară o deviză încrezătoare – Sereno aut nubilo sospes În senin și-n negură teafăr.

Anton Rosetti…

Alți Rosettești, nostalgici, s-au întors în lumea din care plecaseră. Nu la Genova, ci la Veneția, unde, în comunitatea grecească, erau recunoscuți ca mari negustori. Precum însuși viitorul nostru domnitor, Antonie Ruset, un adevărat aventurier, « Greco di nazione, negociante ». Născut din Lascăr Rosetti, mare logothet, și dintr-o Cantacuzină adevărată, cu nume care te face să visezi – Bela Cantacuzino, Anton Rosetti, cunoscut în documentele vremii ca Kiriță Draco Ruset, va deveni, între 1675 și 1678, primul domnitor al Moldovei aparținând acestei familii.

… sau Antonie Ruset

Un tron despre care se spunea cu obidă că și l-ar fi cumpărat cu 60 de săculeți de galbeni. De parcă ar fi fost primul care s-o facă! Negreșit, însă, spre lauda sa e că, odată ajuns la Iași, Antonie își deschide, generos, din nou baierele pungii. Căci găsește de cuviință să repare Biserica curții domnești, a Sfântului Nicolae cel Bogat, rămasă părăsită și pângărită de pe vremea când Mehmed al IV-lea, în drum spre Camenița, se oprise spre odihnă la Iași. Sultan care, având nevoie de un loc de rugăciune de samă, nu găsise alt mai bună alegere pentru moschee decât vechea mitropolie a Ieșilor. Din înaltul turlei celei mult frumoase punându-și muezinul să strige către încă și mai înalturile lui Allah.

Antonie o reface și-o sfințește, marcând aceasta printr-o minunată cruce rusetească. Pe care Carol I al României o mută la București, în locul unde, în 1906, lângă parcul ce-i va purta numele, pune să fie construită – de un arhitect ieșean, cum altfel, Ghica-Budești – o replică a bisericii din Iași. Cuțitul de Argint.

După numai trei ani de domnie, ”în noiembrie 1678, Antonie Ruset a fost mazilit. În urma pârilor marii boierimi în frunte cu hatmanul Buhuși și logofătul Miron Costin. Întemnițat la Istanbul, i-a fost confiscată întreaga avere (1.000 de pungi cu galbeni). În temniță a fost torturat, fiindu-i maltratat corpul, răsucite încheieturile și rupte unghiile. Când a fost eliberat, i-a fost incendiată casa. A murit în sărăcie la Constantinopol (1684 sau 1685).” (Sorin Iftimi, Portretele familiei lui Antonie Vodă Ruset. De la frescă la șevalet) Cam așa săvârșesc din viață domnitorii venetici.

Neculai Rosetti-Roznovanu

Un alt personaj, rocambolesc de data aceasta, al familiei, din încrengătura Roznovanu, este Neculai Rosetti cel iubăreț și înflăcărat. A cărui poveste de dragoste cu Maria Ghica-Comănești Sturdza, despre care am tot povestit în paginile acestea, este un adevărat roman de încântat cuconițe cu suflet săltăreț și zburdalnic.

Trecând peste toate interdicțiile și opreliștile, de orice fel ar fi fost ele, Neculai cel înnebunit de Marghiolița cea frumoasă ca soarele de pe cer nu putea să nu țeasă pentru ea o poveste memorabilă. Care, spusă din generație în generație, face ca Iașul să fie un loc tare romantic și zvânturatic.

Curtată îndelung, sub chiar nasul bărbatului ei, un Sturdza la fel de orbește îndrăgostit ca și Neculai. Urmărită de acesta din urmă prin toată Europa pe care încornoratul sturdzesc i-o pune la picioare nevestii, doar doar o uita de patima celuilalt. Ascunsă la Ruginoasa, de unde amorezul o răpește peste cadavrul fiului vitreg al împricinatei. Blestemată ca adulterină și afurisiți amândoi de Mitropolit. Refugiați în Bucovina, unde până la urmă se căsătoresc și vor fi fost iertați de păcate. Așezați la Stânca Roznovanu, conacul Empire al blestematului. Apoi întorși la Iași – el, ca un erou romanesc, ea, ca o mare doamnă și filantroapă. Stăpână peste sufletul nemaipomenitului ei bărbat, dar și peste palatul de pe Ulița Mare. Astăzi Primărie a orașului, căci, ce-i drept e drept, e cel mai frumos ”Hôtel” din târg.

Trebuie să recunoașteți că o basnă de iubire mai fantască nu ați putea afla, oricât ați căuta.

Decorul aristocratic al iubirilor lui Neculai cu coana Marghiolița – palatele roznovănești de la Stânca și de la Iași

Iordache Rosetti

Dacă vorbim, însă, despre Stânca Roznovanu și despre ceea ce astăzi numim Primăria Iașului, atunci vorbim negreșit despre tătânele lui Neculai, un alt personaj excepțional, pe nume Iordache Rosetti Roznovanu. Mare vistiernic al Moldovei, om de o vastă și profundă cultură, întemeietorul, pe la 1800, la chiar conacul de la Stânca, al primei biblioteci private franceze și greco-latine din țară – câteva mii de volume, se pare. Dar și mult iubitor de Dumnezeu și de frumos. Ceea ce-l îndeamnă să înceapă să construiască în Roznov, orășel ce poartă numele familiei sale, unica biserică rusească din Moldova, cu turla sa ca un bulb de ceapă și cocoșnicele-i atât de specifice.

E adevărat că, așa cum spune monografia bisericii Sf. Nicolae, „abea nepotul Gh. Ruset Roznovanu și soția sa Alexandrina Ioan Câmpeanu, fiica marelui Logofăt al Țării Românești, au împlinit dorința bunicului Iordache, și asta în urma unei mari făgăduinți ce-au făcut ambii soți”, îndurerați de moartea dragului lor fiu de doar 20 de ani. Dar au făcut-o cu măiestrie și fără să se uite la cheltuială. Angajând întru aceasta pe arhitectul Neculai Vladimirovici Sultanof, director al Institutului de Ingineri „Împăratul Neculai din Petrograd”. Și pe maistrul cioplitor, vestit la vremea aceea, Petru Mela, de origine italiană.

Amintirea ctitorilor o cântă clopotele bisericii. 10 la număr, ”7 mici, și trei – unul mare și două egale, care țin nota Sol după fiecare notă. Cele 7 mici interpretează gama în armonie cu celelalte două și clopotul mare. Se spune că, astfel, rezultă refrenul colonelului Roznovanu, (…) o combinație între linii melodice grecești și rusești, moscovite”.

Descendența fratelui Elenei Rosetti-Solescu – Constantin

Elena Cuza se trage, și ea, din familia Rosetti, ramura Solescu, de astă dată. Cel mai mare dintre copiii lui Theodor Rosetti, ea este urmată de Constantin, întâiul fiu născut. Care-și va susține neobosit sora după decăderea și despărțirea de Alexandru Ioan Cuza și o va ajuta în toate operele sale de binefacere. În construirea spitalului de copii ”Caritatea”, de pildă, astăzi Institutul Regional de Oncologie din Iași.

Constantin Rosetti-Solescu, însă, ce bărbat… căsătorit de 7 ori!

Un nepot moldovean – Teodor Gh. Rosetti-Solescu

Ramura moldovenească a descendenței sale provine din căsătoria cu Ruxanda Ventura, de la care Constantin are un singur fiu, pe Gheorghe. 16 ani ministru plenipotențiar al României la Sankt Petersburg, acesta își găsește aleasa inimii aici – marea ducesă Olga Nikolaevna von Giers, nepoată de prinți basarabeni, Cantacuzini și Callimachi. Singurul vlăstar al familiei pe această linie este Teodor Gh. Rosetti, cu studii la Petrograd și München, doctor în studii economice.

Teodor – ultimul locatar al conacului din Solești

Alungat din Rusia de Revoluția din octombrie, el se stabilește în România, unde devine primul cercetaș și unul dintre primii schiori olimpici români – autor de manual, instructor, preşedinte al comisiei de organizare a Campionatului Naţional de Schi (1927), membru de onoare al Federaţiei Române de Schi (1943)… Moștenind, pe linie paternă, domeniul de la Solești, Teodor va îndeplini dorința arzătoare a stră-mătușii sale, Elena, de a se afla înhumată în parcul conacului părintesc, la umbra copacilor copilăriei. El este, de altfel, și ultimul Rosetti care va închide pentru ultima dată ușa palatului Soleștilor, naționalizat de comuniști. Fără ca cineva să mai știe cum va fi trăit mai departe, nici când ori unde va fi murit.

O nepoată valahă – Elena Constance Rosetti-Solescu

Dintr-o altă căsătorie din cele șapte ale lui Constantin, de data aceasta cu Olga Stoianovici, se naște ramura valahă a familiei. Ramură în care una dintre descendente are o poveste care pe mine m-a emoționat profund. Este vorba despre Constance Rosetti-Solescu, numită și Elena în memoria stră-mătușii Cuza. Despre care puțină lume știe că a fost soția unui personaj istoric al celui de-al Doilea Război mondial. Și anume a feldmareșalului Friedrich Paulus, al cărui nume va rămâne pentru totdeauna legat de bătălia de la Stalingrad. Un dezastru personal total, căci, sub comanda lui, armata germană a fost înfrântă și, în fapt, războiul pierdut pentru nemți.

Coca, ai cărei frați făceau parte, înainte de 1914, la recomandarea Reginei Elisabeta a României, din vestitul Regiment 3 de Infanterie din Rastatt, își cunoaște ursitul într-o călătorie în munții Pădurea Neagră. Acolo, frații ei gemeni, Efrem și Constantin, au drept tovarăș de vacanță un bun coleg de regiment. Un anume Friedrich Paulus. Care, în chiar acea vară, pe munte, îndrăgostit fulgerător și până-n străfundul ființei lui de Constance, o cere de soție, improvizând, dintr-o tulpiniță de păpădie, o verighetă pe care i-o strecoară pe deget. Gaj al credinței lor până în moarte.

Tinerii Constance și Friedrich

Constance Paulus

După cum ne amintim din paginile manualelor de istorie, feldmareșalul Paulus, care știa prea bine care avea să fie deznodământul asediului Stalingradului, nu s-a sinucis în fața înfrângerii, cum s-ar fi așteptat superiorul său, Adolf. S-a predat, în schimb, rușilor. Împreună cu tot statul său major, ceea ce a reprezentat pentru Hitler un act de înaltă trădare și de josnică lașitate.

Cuprins de o furie îngrozitoare, Fhürerul, care nu mai are cum acționa asupra unui prizonier al sovieticilor, ar fi spus: “Dacă aş fi ştiut, nu l-aş fi înaintat la gradul de feldmareşal. Nu a avut voinţa de a deveni nemuritor“. În atari condiții, represiunea lui se îndreaptă brutal asupra familiei lui Friedrich, arestând-o pe Coca Rosetti-Solescu Paulus, împreună cu unul dintre gemenii ei, căpitanul Ernst Alexander, și cu familia fiicei sale, Olga.

Dar mai ales cerându-i să renunțe la numele soțului. Să se dezică de acest trădător al Reich-ului și Wermacht-ului. Pe care ea, însă, îl iubește cu credință nestrămutată. Căci Friedrich este însuși sensul vieții sale. Persecutată de Gestapo, bolnavă, trăind, apoi, ca soție de mareșal nazist, în cea mai desăvârșită mizerie, retrasă la Baden-Baden, susținându-și de la distanță soțul în timpul Procesului de la Nürnberg, Coca refuză cu încăpățânare ideea că nu avea să-și mai atingă și vadă niciodată bărbatul. Avea să moară curând, în 1949. Cu patru ani înainte ca, la rândul său bolnav de cancer, Friedrich să se întoarcă din captivitatea sovietică, pentru ca, patru ani mai târziu, să i se alăture în lumina lumii de dincolo.

Destine paralele. Frații Cocăi, gemeni, vor muri – Efrem, în Primul Război mondial, Constantin, supraviețuitor, în 1964. Băieții Cocăi, gemeni, vor muri – Friedrich Efrem în cel de-al Doilea Război, în Italia, Ernst Alexander, supraviețuitor, deși rănit la Harkov, sub comanda tatălui lui, se va sinucide, în 1970.

Coda

Pour la fine bouche, le spun, în sfârșit, tuturor celor îndrăgostiți de pre-rafaeliți, că, fără nicio urmă de îndoială, rafinatul și sensibilul pictor și poet Dante Gabriel Rosetti face, și el, parte din această familie mirabilă.

Familie genoveză, constantinopolitană, venețiană, românească… De ce nu și englezească, franceză, americană… Căci Rosetteștii, câți or mai fi astăzi pe pământ, sunt peste tot în lume. Chiar dacă strămoșii lor și-au găsit, cei mai mulți dintre ei, calea vieții în Moldova și Valahia, spre lauda lor și a noastră.

Fie ca uriașa, sau Fecioara Maria care stă, în cimitirul Eternității, lângă stela Rosetteștilor să vegheze asupra lor aici, în viața cea de toate zilele, dar și departe, în țara de dincolo de neguri.

Veghind asupra oamenilor și nevoilor lor

Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.

Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Sursa foto 6
Sursa foto 7
Sursa foto 8
Sursa foto 9
Sursa foto 10





Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă asigura că obțineți cea mai bună experiență pe site-ul nostru.