Lui Ovidiu Lazăr
Rău e să înaintezi pe cărări bătute. Cred că sunteți de acord, nu-i așa? Căci sigur vi s-a întâmplat și vouă ca, pe un drum arhicunoscut, toată strălucirea descoperirilor să pălească, în vreme ce el însuși devine un simplu vector, care te duce către o destinație, una și mereu aceeași, ca o fundătură. Ei, tot așa și eu cu Alecsandri, chiar dacă Eminescu i-a făcut reverența de a-l încorona ”rege-al poeziei, veșnic tânăr și ferice”…
Cum l-am redescoperit pe Alecsandri
Niciodată nu l-am iubit prea tare pe Alecsandri. O neiubire care mi se trage, probabil, din școală. Lectură obligatorie la ora de română. Pașoptist, adică de pe când plopul făcea mere și răchita micșunele. Idilicele lui pasteluri cu ”soarele rotund și palid” ce ”se prevede printre nori”. Cu Doinele și Lăcrimioarele atât de departe de dorurile noastre de adolescenți ai secolului XX. Și-apoi cu Chirițoaia lui, atât de caricaturală, încât nici măcar amuzantă nu ni se mai părea. Drumuri bătute și răzbătute.
Or n-a fost nevoie decât de o seară, de fapt de nici două ore, pentru ca toată imaginea să mi se răstoarne, ca într-o cameră ascunsă de fotograf. Un spectacol în Teatrul care-i poartă numele. O piesă care-i poartă numele. Și pe care v-o recomand din tot sufletul pentru a (re)descoperi, în Iașul lui, mereu vesel și ferice, un Alecsandri mușcător și hâtru, cosmopolit și realist, defel idilic. În schimb, extrem de modern și de actual. Cu alte cuvinte, pentru mine, cea cu mintea și înțelegerea de azi, o uluitoare experiență. Alecsandri’s Garden, regizat de Ovidiu Lazăr.
De ce așa un titlu? ”Comediile lui Alecsandri, mici și/ sau mari, abundă de franțuzisme, de turcisme, de grecisme care, în zilele noastre, nu mai au percutanța ironică de atunci, căci zilele noastre sunt pline de anglisme și de americanisme. De aceea, ,,ALECSANDRI’S GARDEN ”, un barbarism necesar, pios și protocronic, ca titlu de spectacol care nu se referă la locul tehnic de desfășurare a reprezentației, ci la o grădină imaginară, ca o arcă bântuind prin timp și prin timpuri, unde nu sunt nici plante, nici animale, ci doar vietăți care seamănă cu oamenii… oameni care, într-un mod bizar, ne par teribil de cunoscuți.”
Și-acum, să vă spun ce anume am re-descoperit…
Iașul lui Alecsandri, mai înainte de toate
Călare pe un condei buiestru care-l poartă pe drumurile Iașului ca și cum ar fi un călător străin de aste meleaguri, Alecsandri observă și pune totul într-un întreg heteroclit și neașteptat, asemeni unui joc de cuburi pe care un copil năstrușnic le-a aruncat la nimereală. ”Amestecă-le pe toate la un loc cu închipuirea ta, aruncă-le ca niște jucării dinaintea ochilor tăi și, de vei produce un totul neregulat și neobișnuit, atunci vei dobândi o icoană adevărată a capitalei noastre și te vei încredința că nu este oraș în lume alcătuit de mai multe contrasturi.” (Calendarul Foaiei sătești, 1845)
Contrastul clădirilor
Case mari, construite halandala, grupuri compacte, străpunse de turlele bisericilor ”ca niște uriași”. Oraș ”cu zidirile sale albe, cu mulțimea de acopereminte în fer alb ce lucesc ca oglinzi sub razele soarelui.” Dar și cu ”hardughii vechi, nalte, strâmbe, mucede, cu pereții afumați și crăpați, cu ferestre mici și chioare, cu streșinile putrede și ascuțite, cu scările întunecate, cu odăile ofticoase…” Adevărate cuiburi de buhne.
Contrastul influențelor
Unele sunt fără doar și poate evropenești, de când junii bonjuriști s-au întors de pe la Paris și Viena, ”dezveliți la razele civilizației”. Altele sunt persistent orientale, ascunse în fundul ogrăzilor, îngrădite cu ”zăplazuri sau cu ziduri din acelea tari care le dau un aer de cetăți” ale anchilozelor conservatoare.
Contrastul aparențelor
Straiele mai strâmte și pălăria, încălțămintea de vax, pe de o parte. Caftanele, comanacele și ”ciubotele roșii și galbine” pe de alta. Doamnele, ele, sunt mai progresiste. Deja au adoptat de vreo jumătate de veac veșmintele occidentale, în care se simt frumoase și strălucitoare.
Așa se face că o primă concluzie a lui Alecsandri e că ”Iașii este un teatru curios, decorat cu palaturi și bordeie lipite împreună; actorii sunt luxul și sărăcia; iar comedia ce se gioacă toată ziua pe scena lui poartă deosebite titluri, precum: Cine-i mare îi și tare, cine-i mic, tot nimic.” Peste toate, domnește, nestingherit și nepăsător, Bahluiul cel bâhlit și mlăștinos. Care face din oraș o Veneție înglodată și din ieșean ”o ființă amfibie, care trăiește jumătate din viața lui pe uscat și care înoată în tină cealaltă jumătate.” (Iașii în 1844, în Opere, 1974)
Iașul lui Alecsandri, deci, ca o corabie a lui Noe
Alecsandri’s fellows countrymen
O corabie a nebunilor, deci, că tot ne apropiem de carnaval, de Iașii-n carnaval. Plină de tot felul de figuri, colorate și cosmopolite. Jidovul caracteristic, palid și înghesuit de soartă. Anticarul, tot jidov, dar de data asta înconjurat de ”juvaeruri” și ”cristaluri săpate”. Grecul între măsline și roșcove, ”ridicându-se printre căpățânile de zahăr, printre păpușele de smochine și printre măturile spânzurate de bolta dughenii”. Țiganul ferar, cu figura lui neagră de fum țâșnind drăcește dintre flăcări. Turcul cu fustanelele lui colorate, trăgând la ciubuce sau narghilele. Spițerul neamț. Tutungiul și cafegiul armean. ”Aici un cofetar italian (Dl. Felix Barla) se lovește de un crâșmar jidov (Moș Finkelstein); mai colo un croitor franțez (Dl. Dérigault) se înghiontește cu un ciubotar neamț (Dl. American Fasson); mai departe o modistă parisiană (Mlle Iby) dă brațul unui ceasornicar svițer (Dl. Nathanson).”
Toată această lume pestriță are însă o identitate care-o înglobează. Toți sunt pur și simplu ieșeni moldoveni, așa cum, peste câtăva vreme, vor deveni români și chiar – Chirițoaie, Chirițoaie, auzit-ai tu așa poveste! – e-u-ro-peni. Dar, în Alecsandri’s Garden, aceștia dobândesc încă și mai mult. Prin gesturi mecanice, ticuri verbale, obiecte fetiș, ei sunt cu toții ridicați la dimensiunea de caractere-tip moldavo-româno-europene. Caractere pe care le putem cu ușurință recunoaște și azi, în jurul nostru.
Alecsandri’s typologies
Funcționarul la stat (fie el și european), factotum cu valiza lui plină de etichetele locurilor-țărilor pe care le traversează, traseist pe diverse posturi pentru care nu are neapărat și calificare.
Amploiatul universal, plin de patalamale de doi lei, dar care dorește un locșor căldicel. La Parlament undeva (de ce nu European?), că doar a sărutat mâinile în dreapta și-n stânga, cu pălăria în mână. Dreptu-i, frumosu-i?
Boierul înverșunat, cântând din goarna de îngropăciune a impozitelor nedrepte ce-i ronțăie averea. Și de care oare cum să facă să scape? Încotro ne îndreptăm, hm, încotro?
Fâșneața Kera Nastasia, în căutarea unei pensii de… văduvioară, că doar a muncit crescând pisici și îngropându-și trei bărbați. Aud, mă-ntrebi, dacă am dreptul la o pensioară?
Demagogul Clevetici, politician panglicar fluturând când galbenul levantinismului care-l definește, când albastrul evropenesc. Pentru ca, de fapt, la urmă, în hora unirii nebunilor de pe corabie, să se identifice cu panglica roșie de anarhist vorbă-goală. Eu, ce vreu eu, domnilor… ah da!
Last but not least, atotcunoscătorul. Cel care, cu inflexiuni ale vocii bine studiate și cu priviri mereu încărcate de subînțelesuri umbroase, împrăștie zvonul, calomnia, seamănă neîncrederea, panica, Don Basilio al fakenews-ului. V-am spus eu…
Și-apoi, eleganta și seducătoarea ieșeancă, peste tot prezentă. Ah, vino-ncoa-ul pantofilor ei… Cu tocul ”adâncit atât de mult în sujetul acesta (al ulițelor prefăcute în canaluri mlăștinoase), încât îmi este cu neputință de a mă urni din loc spre a păși înainte.” Oac!
În sfârșit, Mătușa Anghelușa – ghicitoare-n bobi și descântătoare a răului cu leacuri nebunești și băbești. Dar al cărei leac de urât este, atât de alecsandricesc: teatrul, teatrul cu mirajul său vrăjitoresc sau cu ironia șfichiuitoare la adresa unei Chirițoaie-n miniatură, delicioasă și înduioșătoare. Semn, poate, că, în Europa de azi, tinerii pe care-i creștem ca pe niște români europeni sunt încă de un cosmopolitism provincial?! Parol, Munsiu Șarlă.
Alecsandri’s Boat
Colajul de monologuri din Alecsandri’s Garden e, într-adevăr, o corabie a nebunilor în carnavalul Ieșilor. O corabie pe care toată lumea cântă și dansează, în ritmurile moderne orientalizate ale unui band de rock adevărat. Și cum s-ar fi putut altfel… Căci ce-ar fi Alecsandri, chiar și cel al pamfletelor și al scrierilor politice, fără vestitele sale cânticele? Sau, cum spunea Petrică Ciubotaru, fără ”lada de călătorie a lui Alecsandri. Am scos de acolo unele şi altele şi, la sfârşit, m-am cuibărit înăuntru. Şi mi-e bine.”
Acesta a fost, și pentru mine, spectacolul lui Ovidiu Lazăr. O ladă plină de minunății. O limbă română dulce și grea de miez ca mierea. Performanțe actoricești ce țin de marele teatru al monologurilor clasice, unde mai pui că și cântate. În care fiecare actor a fost un catarg al corăbiei, fără de care aceasta și-ar fi pierdut cârma și direcția. O grijă meticuloasă pentru detalii. Într-atât încât până și privirea lui Alecsandri a fost pe scenă, sub forma unui reflector împălăriat, care-și încuviința sau nu eroii. ”Mizând îndârjit pe forța și pe curajul actorilor, am construit un spectacol cu «noduri și semne», percutant și intens, capabil să transforme reprezentația într-o întâmplare de neuitat.” (Ovidiu Lazăr)
Da, o întâmplare de neuitat, la care vă invit din tot sufletul. În Grădina lui Alecsandri grădinărită de Ovidiu Lazăr. Întru descoperirea unui scriitor care, deși rămâne, mai mult decât orice, un ”rege poet”, considerat, din păcate, de generația de azi obsolet și minor, se dovedește a fi un inegalabil polemist și cronicar al Iașului și ieșenilor, ”veșnic tânăr și ferice” în genialitatea şi actualitatea operei sale şi în personajele sale cărnoase, ale căror „apucături” nu ne sunt câtuşi de puţin străine.
Așa l-am redescoperit eu pe Alecsandri, la 201 ani de la naștere… mergând la teatru!
https://www.youtube.com/watch?v=VeePe7ssF7E
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
