”Un bărbat din milioane de bărbați dorește pe o singură femeie din milioanele de femei. Adam și Eva!”
Cuplul primordial, cel care, simbolic, ne-a determinat cumva dintotdeauna căutarea jumătății. Oricare-ar fi păcatele, greșelile, neascultările, Adam pentru Eva și Eva pentru Adam sunt destin. Un fir de aur îi leagă, țesut din rășina Copacului Vieții fără de Moarte, cu rădăcinile înfipte în centrul izvoditor etern al Paradisului. Două jumătăți ale aceluiași întreg, symbolon puternic doar atunci când acestea se întrepătrund pentru a reface perfecțiunea.
Doar că perfecțiunea nu există, Paradisul e un minunat vis mereu râvnit, căutarea este veșnică, eternă reîntoarcere în forme pentru care un tulbure déjà vu este o neliniștitoare răscolire a ființei.
Adam și Eva în foileton
Așa apare ideea insidioasă: că, în noianul de vieți care ne este dat în infinitatea universală, firele de nisip care suntem coagulează după un anume model încifrat, numai de Principiul creator cunoscut. Și, de aceea, cu o înfrigurare neastâmpărată, se caută aflându-se, se hărțuie chinuindu-se, se doresc sfâșiindu-se, pentru a avea de ce se căuta, afla, hărțui, chinui, dori din nou și mereu, sub alte forme, dar cu aceeași patimă și râvnă. Desigur, e extrem de banal – de atâtea ori v-ați întâlnit cu această credință în Avatarii faraonului Tlà sau Maitreyi sau Sărmanul Dionis.
Dar, stau și mă întreb, dacă lucrurile nu cumva chiar așa se petrec… ca într-un foileton? În care Adam și Eva țin cititorul cu sufletul atârnat de regăsirea lor în dimensiunea următoare, ca și cum poveștile reîntrupărilor lor ar înnoda mereu firul cel de aur, înscris în timp și spațiu. Adam și Eva goi și rușinați în mijlocul hățișului unei naturi primitoare și primitive. Adam și Eva în togi și pânze transparente de borangic. Apoi Adam și Eva chinuiți de ispită sub ochiul neiertător al unui Dumnezeu judecător. Adam și Eva în pas de gavottă sau de vals. Adam și Eva prinși într-un nesfârșit șir de anamorfoze.
Cum ar fi, însă, dacă toate aceste avataruri s-ar înscrie în spațiul-timp, ciudata licornă einsteiniană? Oare atunci n-ar fi sincronice, nu le-am trăi suprapuse în simultaneitate, ca niște etaje ale unui turn enorm, deși despărțite opac de plăci de beton dense și solide? Un turn al Babilonului?
Adam și Eva Rebreanu …
Adam și Eva este romanul cel mai drag mie din tot ceea ce a scris Liviu Rebreanu. Obligați să citim Ion sau Răscoala, Pădurea spânzuraților și eventual Ciuleandra, nimeni niciodată nu ne-a propus această lectură. La școală: e un roman prea îndrăzneț și necuviincios, de o violență nerecomandabilă. La Universitate: un roman secundar și anapoda construit. Nume mari, precum Călinescu sau Lovinescu, au împovărat acest roman de toate criticile posibile care, și ele, îl făceau nerecomandabil. Roman foileton, chiar dacă, după aceea, publicat în volum; cu perechi de personaje dezechilibrate, în care bărbatul e un subiect, iar femeia un obiect ; cu scene gratuite sau prost alcătuite, factice, schematice la extrem, menite a sluji o modă mult apreciată în anii `20 – o modă pe care Mircea Eliade avea s-o ducă cel mai departe.
… prin ochii unei adolescente
Doar că adolescenta Sorina nu a văzut toate acestea citind Adam și Eva. A văzut doar firul roșu a 7 vieți în care niște forme petrec același conținut. A simțit în străfundurile ființei ei cum ruperea și regăsirea a două jumătăți nu se pot face decât în suferință și violență, o metaforă pentru desprinderea de oricine este iubit și iubește. A văzut minunate feluri de iubire – chiar și aceea dintre un om de carne și întruchiparea unui principiu, aceea dintre un adolescent de paisprezece ani, Hans, și Fecioara Maria. A văzut alegerea formei foiletonului ca pe o așteptare plină de încredere – și ce dacă totul s-a terminat aici acum? în episodul următor, totul o va lua de la capăt, chiar dacă pentru a se sfârși la fel de crud.
A fost, de fapt, prima mea întâlnire adevărată cu mitul Eternei reîntoarceri, la o vârstă la care iubirea e dramatică și extrem de dureroasă. În Adam și Eva lui Rebreanu, era ascunsă pentru mine promisiunea că oamenii care fac un întreg o dată, o vor face, orice s-ar întâmpla cu ei, de infinite ori, până la sfârșitul timpului.
”În orice caz, mie, din tot ce am scris până acum, Adam și Eva mi-e cartea cea mai dragă. Într-însa e mai multă speranță, dacă nu chiar o mângâiere, pentru că într-însa viața omului e deasupra începutului și sfârșitului pământesc, în sfârșit pentru că Adam și Eva e cartea iuziilor eterne.” Așa gândea și Liviu Rebreau însuși.
Eterna reîntoarcere îi aduce pe Adam și pe Eva la Iași
Cele 7 povești ale romanului duc din India, trecând prin Egipt, Mesopotamia, Roma, Imperiul Romano-German și Franța Revoluționară, pentru a ajunge la București. Straniu, însă, rădăcina cărții acesteia este, de fapt, o a opta poveste. Una trăită, trecută prin simțuri, chiar dacă de la distanță. Poveste pe care Rebreanu însuși o spune. Adam și Eva, romanul acesta atipic pentru Rebreanu, își are sursa într-o întâmplare trăită în 1918, în plin refugiu, nicăieri altundeva decât… la Iași.
”Pe strada Lăpușneanu, pe o răpăială de ploaie, am întâlnit o femeie cu umbrelă. Din depărtare m-au uimit ochii ei verzi, mari, parcă speriați, care mă priveau cu o mirare ce simțeam că trebuie să fie și în ochii mei. Femeia mi se părea cunoscută, deși îmi dădeam perfect seama că n-am văzut-o niciodată. Din toată înfățișarea ei înțelegeam că și ea avea aceeași impresie. Am trecut privindu-ne cu bucurie și curiozitate, ca și când ne-am fi revăzut după o vreme îndelungată.”
Oare a căruia dintre voi bunică sau străbunică o fi fost această femeie cu umbrelă? Cu ochii verzi surâzători? Jumătatea din veacuri a lui Rebreanu ? O ieșeancă? O refugiată? O femeie ca oricare alta? O femeie misterioasă și magică? A cărei viață o fi fost banală în lipsa jumătății doar fugar regăsite? Sau o fi fost mai liniștită, ducând la nașterea voastră, altfel imposibilă?
Dincolo de toate, foiletonul acesta metempsihotic are un tâlc. Nu e nevoie să trăiești împreună cu jumătatea ta eternă, e suficient să știi că ea există, e suficient ca ea să-ți zâmbească complice dintr-un colț de univers pentru ca să știi, brusc, că nu ești singur nicăieri, nici măcar la Iași, punct minuscul în vastul ocean cosmic.
„Iubirea îmi ajunge, căci ea îmbrăţişează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu, viaţa şi moartea. E în mine şi în afară de mine, în tot cuprinsul infinitului. Cine n-o simte nu trăieşte aievea; cine o simte trăieşte în eternitate.” Semnat, Liviu Rebreanu
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Sursa foto 6
