Locuri neînsemnate, dar nebănuite ale bătrânului Iași. Broscăria

ianuarie 30, 2022

Căci gingașele broaște sunt dulci poeți de baltă

Cum se trăia, oare, în acele locuri neînsemnate, dar nebănuite ale bătrânului Iași, ca, de pildă, pe mâloasele maluri ale Bahluiului, în mahalalele numite, cred că toată lumea înțelege de ce, Broșteni sau Broscăria?

Cum era să cobori din înaltul nobilelor dealuri ale Muntenimii de Sus, dar mai cu seamă din cel al Curții Domnești, în modestul Târg de Jos, luând-o la vale pe două căi urât mirositoare… Pe de o parte, Ulița de pe Iaz, acolo unde, întru alimentarea ”lacului” domnesc din spatele palatului domnitorilor, se înălțase în calea tulburelui râu un mic baraj. Pe de alta, Ulița Gunoiului, acolo unde urdorile curții își găsiseră groapa plină de duhoare. Ulița de pe Iaz, reînviată astăzi sub numele Sfântului Lazăr. Ulița Gunoiului, înnobilată astăzi sub numele de Strada Palatului. Cum să fi fost? Probabil ca-n Meditarea mlăștinoasă a lui Alecsandri:

”Bahlui! locaș de broaște! râu tainic, fără maluri,/ Ce dormi chiar ca un pașă pe patul tău de glod.…/ Trecut-au, zic cu jale, a tale negre unde,…/ Ba n-au trecut, stăpâne, atunci nasu-mi răspunde,/ Eu le simțesc prea bine, căci mă cârnesc din loc!”

Locuri neînsemnate, dar nebănuite ale Iașului. De altădată. Pe voi, însă, vă invit la o plimbare și în Broscăria de azi… altfel spus de-a lungul unui Bahlui diferit, înnoit, preschimbat, un pic cam ca-n povești.

Caracatițele și peștii graffitați ai Bahluiului

Locuri neînsemnate, dar nebănuite în josul Ulițelor Frecăului și Fierbinte

Ulița Frecăului și Ulița Fierbinte, locuri neînsemnate?! Poate, dar sigur locuri nebănuite… Nu-i așa că deja astfel de nume vă fac imaginația să tresalte? Doamne, oare ce se întâmpla în mahalalele acestea de erau așa întruchipate de toponimia inventivă a ieșeanului? Dar, mai înainte de toate, lămurește-ne, Sorina, unde erau ele?

Erau năstrușnice tare și foarte tinere și alergau amândouă înspre malul râului, cu siguranță ca să se răcorească! Se rostogoleau la vale, ca o duducă Otilie cu mintea plină de versuri de iubire, dar sigur nu spre trista catacombă a Smârdanului. Grăbite parcă, să-și încrucișeze calea cu cea a miilor de tineri ai viitorului care, pe aici, își vor fi căutând rostul în lume și viață. Un rost atât de osebit de cel al locuitorilor de altădată. Să vă spun de ce.

Locuri neînsemnate, dar nebănuite în care lăutarii cântau melodia fericirii

Imaginați-vă că vă aflați pe o terasă bellevue din preajma Bisericii Zlataust. Și priviți la labirintul extrem de întortocheat de la picioarele voastre. Cel al străduțelor care șerpuiesc agale dinspre voi spre apele râului. Oh, aveți în fața ochilor o lume întreagă. O lume a muzicii, a sufletului care-și cântă asprele nostalgii și dureri. A dorului și blestemelor, a iubirilor himerice sau amăgitor amăgite. A vocilor și cobzelor, a țambalelor și dairelelor care înveseleau sau înlăcrimau inimile boierilor la petrecerile lor noptatice.

Taraful, ”casa”, ulucile și strada Barbului

E mahalaua cea întinsă a lăutarilor, în frunte cu Bardul Bucșinescu și cu vestitul Barbu Lăutaru. Pe care tinerii îndrăgostiți îi arvuneau să glăsuiască, în fapt de seară sau, încă și mai îndrăzneț, sub clar de lună, pe sub fereștile frumoaselor ascunse îndărătul faldurilor perdelelor. Cu mama alături, pregătită să omenească taraful cu prăjituri și plăcinte, căci să-i cânți fetei sub balcon nu e chiar de ici colea.

O geografie poetică

Și pentru că e atât de melodioasă această mahala, câtă poezie este în sonoritatea numelor străzilor sale. Strada Fierbinte ca iubirea, dar și Strada Iernii despărțirii, a Rândunicii ca sufletul sprinten și slobod, luându-și zborul spre înalturi, dar și a Venerei cea voluptuoasă și odaliscă. Rîndunică și Veneră mistuindu-se împreună pe Strada Adunați. Strada Melodiei alături de cea a Barbului Lăutaru. Și, între toate, minuscula și neverosimila Stradă a Fericirii. Strada Fericirii, vă vine a crede? Cum e, oare, să scrii pe un plic care tăinuiește o scrisoare parfumat îndrăgostită – Str. Fericirii?

Astăzi, mahalaua se ridică din șerpuirile sale în mișcarea timpurilor noi. Crește la propriu, în înălțime, la unison cu noul chip al orașului. Deja labirintul în care minotaurii se înmulțesc trepidează de alte vibrații, de alte ritmuri – repezite, dodecafonice, deseori stridente, dar în continuare profund omenești. Ici și colo, pline de alean, rămân doar numele unei lumi dispărute și câteva căsuțe uitate de vremi. Dar minunata tinerețe a tuturor copiilor acestei mahalale străvechi iubește cu același suflet, cu aceeași intensitate imposibil de exprimat altfel decât prin sunetul cobzei și al lăutei și al cadențelor răvășitoare. Până când nu te iubeam, Cine iubește și lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă. Doar dacă nu cumva lacătele iubirii de pe al nostru Pont des Arts nu sunt cumva mai puternice și fac ca lanțurile să devină preafericită neatârnare.

Pont des Arts. Stăpânul sufletelor, lacătele și poezia locurilor neînsemnate

Locuri nebănuite în capătul Uliței de pe Iaz

Podu Roș, altădată Podul domnesc. Capăt al lumii civilizate, început al mahalalelor. Drum prăvălit, odată cu izvoarele de pe deal, către ținutul Vasluiului. Trecere dintre tărâmuri, colorată în culoarea sângelui și a vieții. Nu e nici pe departe unul din locurile neînsemnate ale Iașului. Și unde mai pui că este uimitor…

Gâște, egrete și un parc regesc

Cine și-ar fi închipuit că orașul avea să-l transforme într-unul dintre nodurile sale centrale, ca o roată învârtindu-se către cele patru puncte cardinale, luându-și drept martori un Bahlui cumințit, cu o curgere prea puțin năbădăioasă, precum și daurita Biserică a lipovenilor, de care arhitectul Ștefan Emilian trebuie că era mândru tare. Nu-i așa că avea și de ce?

Pescarii și barcagiii de altădată s-au evaporat din peisaj, lăsând în urma lor doar bătaia de aripă a gâștelor sălbatice și a egretelor, uneori strigătul răgușit al albatroșilor, stăpâni peste curgerea vieții. Dar și un parc cât un degetar, izvodit parcă din roditoarele nămoluri ale apelor de altădată și magic dăruit unei regine și dragului ei nepot, Mihai.

Egretele Domnului Merschi și gâștele mele, deasupra parcului Reginei

La umbra unei relicve prețioase

Cine și-ar fi închipuit că mulțimea pestriță a precupeților ori a țăranilor veniți cu roadele pământului la Târg și care adăstau la Cafeneaua Ienicerilor de lângă Beilic și-ar putea rostui azi boabele bine arse pentru cafeaua din felegea la prăjitoria, numită atât de cosmopolit, Noir Coffee Roastery?

Cine și-ar fi închipuit, apoi, că, puțin nedumerit și scărpinându-se în creștet, precupețul ori țăranul nostru ar avea o întrebare: ”Ș-amu unde să mă pun la masă, frate? În vreun han prăvălit din cele ale Frecăului, în cubul în care pâinicile ca niște ciupercuțe crocante îți fac, Vivo, Vivo, cu ochiul sau în ospătăria aceea, ascunsă îndărătul lampioanelor și pălăriilor țuguiate de orezar de pe malul apei? Și care, uite, poartă din nou un nume pe care zău, bădie, dacă-l pricep – Little Hanoi…” Din oboarele de altădată, locuri neînsemnate ori nebănuite?, nu avea să mai rămână nimic, nici măcar Hala cea metalică a inginerului Eiffel. Doar, neștiută de prea multă lume, o frântură în coasta ospătăriei noastre, care, cu arcele sale metaforice, îi aruncă o provocare prietenoasă.

Vivo! Little Hanoi ținându-se la braț cu relicva eiffeliană

Locuri neînsemnate, dar nebănuite înspre Podul lui Ipsilanti

Broștenii au devenit un oraș în oraș. Nu mai sunt capătul pământului. Dimpotrivă, sunt parte a centrului său. Căci un soi de down-town acoperă, încetul cu încetul, malurile liniștite ale râului, de-a lungul căruia contemporanii noștri își plimbă câinii sau aleargă, pierduți poate în Metaverse. Clădiri tot mai futuriste înlocuiesc bordeiele necăjite de altădată, ascunzând uneori bucuria unor descoperiri neașteptat de proaspete. Și din nou cosmopolite. Ce caută, de pildă, în Broscăria noastră, un Kundalini neverosimil de frumos, o frântură de Gaudi și de Barcelona? Sau un magazin de antichități plin de Art Nouveau? Parcul Guell și Crafts and Arts în Broscărie?? Se poate să fie adevărat?

Art Nouveau și artă nouă pe malurile, nebănuite, ale Bahluiului

Unduirile Șarpeului Universului

Noroc că Podul lui Ipsilanti, numit astăzi de Piatră, e încă tot acolo, semn al încăpățânării în fața vitregiilor timpurilor. Alt soi de frontieră, către zările Sucevei și Botoșanului. Care ne certifică realitatea geografiei, e drept, lipsită azi de piața lui Iancu Bacalu, cu cheresteaua, lemnele de foc, fânul și mangalul său. Un pod, însă, îndrăzneț, temerar, pe care apele nu l-au doborât ca în cântecelul copilăriei noastre – Podul de Piatră s-a dărâmat, a venit apa și l-a luat. Vom face altul pe râu în jos, altul mai trainic și mai frumos. Dimpotrivă, e nu numai trainic, dar și cel mai frumos dintre cele aruncate peste malurile Bahluiului. Cu arcele sale, nu neapărat eiffeliene, dar elegante și dătătoare de încredere că locurile neînsemnate pot fi nu numai nebănuite, dar și durabile.

Podul lui Ipsilanti și al Pieței lui Iancu Bacalu

Broscăria, loc neînsemnat, dar atât de bogat

Amintirile din Broscărie se topesc și contopesc cu Malurile regești ale Bahluiului de azi, cu felinarele sale luminate-n noapte, cu șirurile neobosite de mașini care-l flanchează, cu cine știe ce yole viitoare care vor pluti vesel într-un Metaverse inimaginabil. Broscăria Iașului este un puzzle de locuri neînsemnate, dar nebănuite, în care vechiul și noul, trecutul și prezentul se întrețes într-o armonie a cărei logică o vom vedea înscriindu-se în piatră, oțel și sticlă, în lumini și umbre, în carne și eter. În istoria orașului acesta mirabil.